|
|
|
|
|
|
|
|
|
Ieromonahul |
|
|
Text
postat de
Gheorghe Oncioiu |
|
|
Ieromonahul*
Plecat din vârf de munte, în dreapta, cu toiagul,
Cel care-ntotdeauna își însoțea pribeagul,
Pe drumul spre Bisoca, mergea un om agale,
Purtând pe umăr traista cu câteva ocale,
Din aerul de munte, cu-aromă din zădarul,
Înconjurat de ierburi și foșnet din stejarul,
Cel falnic și durabil, ce-i zămislit pe creste,
O veșnicie, parcă, voind să îi ateste;
Iar peste toate, cerul se înălța-n tărie,
Acolo unde îngeri, țesând o broderie,
Drumeții-i protejează, și chiar îi întreține,
Cu psalmi de vindecare și cu cântări divine;
Cu ochii de cărbune, cu barbă și cu plete,
Cu culion și rasă, călcând pe îndelete,
Lăsa în urmă praful, stârnit de prin țărâna,
Ce soarele-o arsese mai toată săptămâna,
Pe care-a petrecut-o în rugi și-nchinăciune,
Și cu mătănii multe, din zori, la soare-apune;
Venea de sus, din munte, din locul zis Găvanu,
Pe unde poate-ajunge doar omu’ cu plăvanu’;
Iară din locu-n care cărarea se împarte,
Și drumu-și taie cale, să-l ducă mai departe,
Cotea, de-aici, la dreapta, și-n sunet de cavale,
Trecea pe lângă Cóita și o lua la vale;
Lăsa în stânga uliți, cu diferite vetre,
Luând în tălpi, o groază, tot fel de fel de pietre,
Din satul cel în care rudarii-și au sălașul,
Și, tot pe-aici, dumețul își caută făgașul,
Purtând cu sine Duhul cel Sfânt de mânăstire,
Să-l ducă jos, în vale, mirenilor de știre;
Și se-ndrepta, -ntr-acolo, spre casa părintească,
Unde-a văzut lumina, din dragostea cerescă,
În satul cel în care un vodă ctitorise,
Și el, o mânăstire, cum scrie-n manuscrise,
De care cronicarul insistă, și ne spune,
Că, vreme multă, domnul, de ea, nu va dispune,
Fincă vrăjmași, boierii, mai către-apus de soare,
L-au și tăiat cu săbii, când fuse vânătoare,
În josul celei ape, numită și azi Jiul,
Și unde trădătorii i-au profețit sicriul.
Iar din acela care își câștigase tronul,
Rămas-a doar un nume, ce-l va purta amvonul,
Din care cărturarii, savanți și-alte nații
Vor predica istorii despre acele spații
Ce astăzi stau unite și poartă tocmai girul
Al lui Vintilă vodă, tăiat, să-i taie șirul…
Iar de-a crescut feciorul, văzând cum lumea toată,
În care se născuse, în sărăcie-înoată,
S-a îndârjit atuncea, s-a revoltat în sine,
Și, hotărât să lupte, spre-al țărănimii bine,
S-a alipit ideii, ce se cocea în șoapte,
Pornind la răzmerița din ’907.
Dar cum răscoala, -n sânge, sfârșit-a înecată,
Iar soarta viitoare-i părea întunecată,
Și-a pus speranța-n cruce, și-a început să creadă
În sfânta biruință, ce-i va fi scut și spadă.
Căci tatăl lui, țăranul, nimic n-avea să-i lase,
Și-n școala ce-a urmat-o, avea doar patru clase.
Iar de s-a dus acolo, în munți, la monahie,
A luat de-nvățătură, ca-n viață să îi fie
Drept pildă, tot ce fost-a, cândva, samariteanul,
Cum îi va spune Domnul Iisus Nazarineanul.
Dar să-nturnăm povestea la el, numit drumețu’,
Ce coboara acuma prin sat, pe la Plavățu;
Și, ajungând în vale, cu mintea încordată,
Nu-și mai simțea el pașii ușori, ca altădată;
Trecea din nou prin sate, cu oameni de la munte,
Apropiați în cuget, ce par uniți de-o punte,
Ce nu-i văzută, însă o simt cu toți în fire,
Păstrând credința sfântă-n a omului zidire.
Mergea încet, pe vale, zăbavnic ’i-era pasul,
Cu cât simțea, în zare, apropiind popasul;
Iar mintea lui, sărmana, -ncepuse să îi toarcă
Tot gânduri peste gânduri, că-ar vrea să se întoarcă;
Dar unde să revină și unde să se ducă?
Toți frații lui plecați sunt, se duc pe unde-apucă.
Iar dintre toți, cei vârstnici nici nu mai au la cine
Să ceară găzduire sau doar câteva cine;
Fiincă toți sperat-au să aibă-adăpostire
Și viața isprăvească-și acolo, -n mânăstire.
Dar furia pornită, cea bolșevic-păgănă,
Golit-a mânăstirea, nimic să nu rămână,
Din tot ce-a fost odată, și-ar fi mai vrut să fie
O viață întru Domnul, în sfânta monahie.
Pentru că-n vremea ceea, a erei nou create,
Mocnea imensa teamă că-ntr-o așa cetate,
În umbra sihăstriei, se vor putea ascunde
Adepții cei mai aprigi ai vremii muribunde,
Îmbrățișând cu toții ideea trădătoare
De-a-ndepărta prin forță puterea muncitoare,
Și-a reveni în fruntea bucatelor pierdute
Și-a altor privilegii, numai de ei știute.
Dar iată, -acum, privirea-i surprinde, -nduioșată,
Portița ceea veche, și-ncearcă să-i străbată
Și curtea tot mai mică, spre casa părintească,
Unde-a venit pe lume și unde-avea să crească;
Iar pieptul i se zbate și fiece zvâcnire
I-ajunge sus, în minte, de parcă-ar fi scâncire
A inimii ce-ncearcă a-și hotărî anume
Între-a trăi-n pustie și-a reveni în lume;
Dar el, să stea, venit-a, la frate-său, mezinul,
Deși îi pare totuși că parcă-ar fi străinul,
Acela care cere o noapte găzduire…
Însă-și alungă iute această plăsmuire,
Căci va rămâne-aicea pentru tot restul vieții,
Fiindcă nu mai este, în floarea-dimineții,
Ca el să se-angajeze în fabrici sau uzine,
Cum ar fi vrut partidul, să facă țării bine.
Va-ngenunchia-n mătănii, cu psalmi și rugăciune,
Ca Domnul să ajute poporul, spre-a repune
Și țara lui, întreagă, pe drumul propășirii,
Cum a făcut o viață, cât fost-a-n mânăstire.
* Poem dedicat oamenilor și locului meu de baștină cât și a câtorva împrejurimi.
|
|
|
Parcurge cronologic textele acestui autor
|
|
|
Text anterior
Text urmator |
|
|
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE
AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT! |
|
|
|
|
| |
Comentariile
userilor |
|
|
|
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Mulțumesc. Cu plecăciune, Doamnă! |
|
|
|
Postat
de catre
Gheorghe Oncioiu la data de
2025-12-10 20:44:37 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Exerciții de lectură
O lectură cu blândețe a baladei „Ieromonahul”
Despre memorie, identitate și discrepanța dintre intenție și epoca literară
Balada Ieromonahul, publicată de Gheorghe Oncioiu, se înscrie în registrul clasic al poeziei evocatoare, unde ritmul, narațiunea și decorul mitico-istoric se împletesc spre a recrea un univers dispărut sau amenințat cu dispariția. În centrul textului se află o figură emblematică – monahul drumeț – și, prin el, o întreagă lume: zona buzoiană a Bisocei, Vintilă Vodă și împrejurimile, cu încărcătura lor istorică și spirituală.
1. Meritele textului: temeinicie, evocare, respect pentru tradiție
Prima calitate vizibilă a baladei este strădania sinceră a autorului de a reconstrui o epocă și un spațiu geografic investit cu însemnătate personală. Versurile sunt îngrijite, limbajul este corect, sintaxa este atent alcătuită, iar expresiile sunt conforme registrului cult.
Se simte, de-a lungul întregului poem, afecțiunea autorului pentru locurile natale, iar acest atașament se manifestă prin detalii toponimice, metafore naturale și trimiteri la documente și cronici. Ele conferă textului un aer de baladă istorică, bine ancorată în realitățile Buzăului de altădată.
Un alt merit ține de subtextul discret, dar recognoscibil: poemul surprinde tensiunea dintre tradiția monastică și totalitarismul socialist, care a golit mănăstiri, a tulburat vieți și a rupt continuități spirituale. Prin evocarea monahului izgonit din mediul său de firesc, balada devine și un mic act de memorie culturală, o formă de mărturisire.
2. Un poem onest, dar nealiniat sensibilității literare actuale
Apreciind toate acestea, este important să remarcăm, cu delicatețe, că estetica poemului aparține unui alt timp. Structura narativă lineară, limbajul solemn, construcția descriptivă amplă, tonul moralizator – toate trimit către tradiția literară a secolului XIX sau începutului de secol XX.
Într-o epocă postmodernă, în care literatura mizează pe fragment, ambiguitate, intertextualitate, economie expresivă și joc stilistic, balada apare inevitabil ca vetustă. Nu fiindcă ar fi „proastă”, ci fiindcă vorbește într-o limbă poetică pe care sensibilitatea contemporană o percepe ca prea directă, prea lungă, prea loială convențiilor clasice.
Această „neadecvare axiologică” nu invalidază efortul autorului; ea descrie doar distanța naturală dintre intenția tradiționalistă și așteptările epocii literare în care poemul este publicat.
3. Demnitatea unui demers afectiv, nu estetic
Ceea ce susține, în fond, balada nu este ambiția de a se alinia canonului poetic actual, ci gestul afectiv al rememorării. În acest sens, poemul reușește: transmite loialitate, nostalgie, recunoștință. În plan etic, textul este frumos prin sinceritate și devoțiune.
Este limpede că autorul nu urmărește inovarea limbajului poetic sau experimentul, ci conservarea unei forme care i-a fost dragă, care îi aparține și pe care o stăpânește onorabil. În felul acesta, balada funcționează ca un omagiu: pentru oameni, pentru locuri, pentru copilărie, pentru spiritualitate.
Astfel de demersuri au locul lor, chiar dacă nu se aliniază „mainstream-ului” estetic contemporan. Literatura nu este doar despre performanță; este și despre memorie, identitate și legătura cu rădăcinile.
4. O încheiere cu empatie și cu înțelegere
Balada Ieromonahul nu este un text postmodern și nici nu trebuie citită ca atare. Ea aparține unui filon tradițional, cultivat cu grijă și cu respect, iar acest lucru trebuie privit cu bunăvoință.
În secolul XXI, poemul poate părea desuet, dar asta nu îi anulează frumusețea discretă sau valoarea umană. Este o piesă de patrimoniu personal, o declarație de iubire față de un spațiu geografic și spiritual care l-a format pe autor.
Ceea ce merităm, în calitate de cititori, este să răspundem în același registru:
cu blândețe, cu respect și cu deschidere.
|
|
|
|
Postat
de catre
Elena Stefan la data de
2025-12-09 11:59:20 |
|
|
|
Parcurge cronologic comentariile acestui autor
|
|
|
|
Text anterior
Text urmator
|
|
|
|
|
|
|
|
Texte:
23986 |
|
|
Comentarii:
120112 |
|
|
Useri:
1426 |
|
|
|
|
|
|