|
|
|
|
|
|
|
|
|
Viata la 40 de grade |
|
|
Text
postat de
ecsintescu virtual |
|
|
Acest text este despre Rai.
Clinicile de oncologie pe care le frecventez ca pe cârciumi au ceva ciudat. Parcă intri în Windows XP. E o liniște superbă, îți cântă Bach și niște pești portocalii, într-un acvariu, dansează pe muzica lui. Iisus răstignit pe toți pereții, în icoane și sculpturi. Asistente amabile și doctorițe desprinse din Kevin Kasey.
Irina are 20 de ani și 9 luni. Este din Timișoara, studentă la Stomatologie. Are o dantură genială, dar i-am văzut o carie superbă. Este roșcată, cu ochii verzi. Eu sunt de la mare, îi spun din orașul X, iar după chimio ne vărsăm aproape în aceleași găleți de unică folosință. Și ea a fost cu bunica ei acum vreo 6 ani la Mănăstire. I-am zis că eu am fost acolo de Înviere. Și râde. Și eu îi văd caria aceea, îi spun că va fi un medic sustenabil și râde. Râde pe înfundate.
După vărsături, ieșim iar pe hol, unde vorbim în șoaptă.
Știe că nu cred în Dumnezeu. Ea crede. Știe că scriu tâmpenii, știe despre grupurile în care heitaresc, știe că am „debutat” pe Europeea cu mulți ani în urmă, știe despre copilul meu, Cezar, despre câinele meu, Alvorada – nume transgender –, despre iubita mea, Ioana, despre pisica Mitza și mai știe despre nebuniile pe care le făceam, șoptite în cercel. Și râde, și râde, și râde.
I-am spus că o să scriu și despre ea, că are o carie. Și râde, și râde, și râde.
Irina a murit acum fix o oră. Și e al dracului de incorect. |
|
|
Parcurge cronologic textele acestui autor
|
|
|
Text anterior
Text urmator |
|
|
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE
AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT! |
|
|
|
|
| |
Comentariile
userilor |
|
|
|
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Exerciții de lectură
Textul despre Rai: un realism postmodern care doare
Despre moarte, ironie, fragmente autobiografice și imposibilitatea de a mai scrie „frumos”
Textul lui ecsintescu (autor virtual, voit autoficțional) este un exemplu limpede de postmodernism existențial, în care viața brută, corporală, spitalul, boala, umorul amar și detaliul intim se combină într-o voce narativă dezabuzată, dar lucidă. Acesta nu este un text despre Rai în sens teologic; este un text despre căutarea sensului într-un spațiu care imită Raiul, dar nu îl poate livra: clinica de oncologie.
„Windows XP”, pești portocalii, Bach și Iisus: sacru digitalizat
Debutul textului este remarcabil prin ironia postmodernă: clinica e comparată cu Windows XP, un paradis digital rudimentar, o estetică de screensaver pentru oameni aflați în pragul morții.
În loc de lumina cerească, avem:
• liniște „superbă”;
• pești portocalii care dansează pe Bach;
• Iisus pe pereți ca un tapet spiritual omniprezent;
• asistente ca niște personaje dintr-un serial medical.
Aici postmodernismul operează prin colaj:
iconografie religioasă + muzică clasică + kitsch sanitar + referințe pop-culture.
Este Raiul „fabricat”, un surogat. Un decor.
Și tocmai pentru că este fals, devine devastator de real.
Irina – personajul „frumos” într-o lume care nu mai permite frumuseții să sau să se salveze
Irina este proiectată printr-o privire tandră, aproape cinematografică:
roșcată, ochi verzi, studentă la Stomatologie, carie „superbă” – o detaliere stilistică ce aduce aminte de tehnica lui Kundera sau Cărtărescu, unde un detaliu banal capătă valoare estetică.
Între narator și Irina se naște un schimb de confesiuni rapide, fracturate, tipice spitalelor – spații unde timpul se comprimă și identitatea se împarte în bucăți.
Naratorul îi spune: „o să scriu și despre ea, că are o carie”.
Irina râde.
Râsul este aici forma ei de supraviețuire, dar și estetica postmodernă a textului:
râdem neputincioși în fața tragediei pentru că alt limbaj nu mai funcționează.
Registrul confesiv: autoficțiune în stare pură
Naratorul nu este doar un observator; își aduce în text viața reală sau ficționalizată:
• copilul,
• câinele transgender (detaliu puternic postmodern, ironie identitară),
• iubita,
• pisica,
• debutul în Europeea,
• grupurile în care „heitaresc”.
Mixul produce un efect: textul devine necurat, adică nu există graniță între literatura intimă și autobiografia brută.
În postmodernism, acest lucru este o marcă a autenticității:
nu mai există „personaj”; există un eu fracturat, autoexpus, vulnerabil.
Moartea Irinei – anticlímax perfect
Ultima frază:
„Irina a murit acum fix o oră. Și e al dracului de incorect.”
E seacă, tăioasă, fără metafore, fără podoabe.
Postmodernismul refuză melodrama, refuză patetismul.
Nu avem:
• „zborul către lumină”,
• „odihna veșnică”,
• „îmbrățișarea îngerilor”.
Avem injustiție crudă.
Un anticlimax perfect.
Textul este construit deliberat spre a nu rezolva nimic. Nu oferă consolări. Nu oferă morală. Nu oferă religie (deși vorbește despre Rai).
Această lipsă este, de fapt, mesajul.
Despre real și literar: o poziționare postmodernă
Textul funcționează pe două planuri:
A. Realul (documentar, biografic)
Boala, chimioterapia, gălețile, vărsăturile, moartea – sunt tratate direct, fără menajamente.
Spațiul devine o micro-societate în care fragilitatea oamenilor se vede la microscop.
B. Literarul (postmodern, fragmentar, ironic)
• limbaj colocvial + lirism minimalist;
• sarcasm („cârciumi”, „carie superbă”);
• intertext religios desacralizat;
• confesiune hibridă;
• final abrupt.
Această îmbinare e tipică literaturii postmoderniste: nu există ierarhie între înalt și jos, între sacru și profan, între corp și spirit. Totul coabitează.
De ce „acest text este despre Rai”?
Nu pentru că descrie Raiul religios, ci pentru că:
• arată imposibilitatea Raiului;
• arată nevoia disperată de sens într-un spațiu medical steril;
• arată modul în care murim în era digitală: cu Windows XP în fundal, cu pești portocalii, cu Bach și cu râsul unui copil de 20 de ani.
Raiul devine aici o metaforă ratată, o promisiune încălcată.
Raiul nu se arată decât ca absență.
Ca nedreptate.
Concluzie: un text mic, dar tăios, în estetica lumii noastre
Acest text funcționează ca o confesiune postmodernă despre:
• boală,
• vulnerabilitate,
• prietenie,
• credință și absența credinței,
• moartea nedreaptă,
• și neputința de a articula un sens coerent.
Literar vorbind, este un text autentic, foarte bine calibrat emoțional, care refuză lirismul tradițional în favoarea unui limbaj mixt, nervos, uman.
Real vorbind, este un strigăt.
Un strigăt neornamentat, un strigăt reținut, un strigăt scris pentru că altfel nu s-ar putea respira.
|
|
|
|
Postat
de catre
Elena Stefan la data de
2025-12-09 12:21:50 |
|
|
|
Parcurge cronologic comentariile acestui autor
|
|
|
|
Text anterior
Text urmator
|
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Ecsi, ce ai pățit, bă tată? |
|
|
|
Postat
de catre
Adrian A. Agheorghesei la data de
2025-10-13 03:49:50 |
|
|
|
|
|
|
|
Texte:
23986 |
|
|
Comentarii:
120112 |
|
|
Useri:
1426 |
|
|
|
|
|
|