FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
...
Text postat de Roena Woolf
Modul cum ne-am cunoscut a fost bizar... Sta dreaptã, neclintitã, în faþa geamului deschis ºi privea vag în zare; iar eu, care abia apãrusem la geamul vecin fiindcã locuiam în aceeaºi casã, am avut senzaþia cã fata se uitã chiar la mine; ºi am privit-o ºi eu, fix, insistent, cu îndrãzneala tinerilor de douãzeci ºi ceva de ani. Încrezut cum eram, credeam cã am ºi dat-o gata, dar a trebuit sã înþeleg cã mã înºelam: ea parcã nici nu mã vedea, într-atât era de absentã.
Îndârjit de insucces, am perseverat, mojiceºte, ºi în felul acesta am obþinut totuºi ceva: am studiat-o bine, ºi de aci toatã nenorocirea, fiindcã numai nenorocire poate fi numit tot ce a urmat. Era frumoasã, o frumuseþe aparte, dar ceea ce mi-a atras atenþia în mod cu totul deosebit, erau ochii ei albaºtrii ºi pãrul negru ce-i cãdea în bucle pe spate.
Uneori, noaptea târziu, istovit de învãþãturã – mã pregãteam pentru examene – îmi acordam câte un ceas de odihnã ºi ieºeam la fereastrã, aºteptând sã aflu la geamul vecin chipul fiinþei care mã subjugase ºi-mi chema întruna gândurile.
Un timp nu s-a mai arãtat deloc, dar într-o noapte, destul de târziu, când mã pregãteam sã pun capãt lecturii care mã secãtuia, i-am auzit vocea. N-o mai auzisem niciodatã pânã atunci, ca sã-mi dau seama dacã e chiar vocea ei, dar am fost sigur cã era ea. Sã mã fi ajutat accentul grav ºi parcã uºor strãin, precum ºi felul în care sublinia cuvintele, de parcã le-ar fi scandat? Nu-mi dau seama. „Înceteazã! spunea ea. Înceteazã! Nu te mai ascult...” În felul cum a rostit cuvintele, erau, parcã, deopotrivã, ordin ºi rugãminte.
Am devenit numai urechi, mai ales cã desluºisem un fel de plâns, dar nu unul obiºnuit. Sigur cã totul era foarte vag, dar ascultând rãbdãtor, am distins bine oftaturile unui bãrbat.
Mi-am dat seama cã în camera vecinã se petrecea o dramã, una din acele nenumãrate drame aºa-zise mãrunte, ce se consumã mocnit, nevãzute ºi mai ales neºtiute, ºi nu cred cã exagerez prea mult dacã afirm cã am intuit atunci cã deznodãmântul ei era nu numai inevitabil, dar cã se apropia. M-am gândit numaidecât la cauze ºi mã întrebam cu cine putea fi ea în conflict, dacã era cãsãtoritã sau nu, ori dacã nu era cumva la mijloc vorba de vreun ºantaj. Dezlãnþuitã, curiozitatea se amplifica, ºi am început sã mã simt tiranizat, dar îmi ºi convenea acea tiranie a întrebãrilor.
Într-o dimineaþã, mã pregãteam sã ies din casã ºi cum întârziam cu uºa deschisã, sperând s-o vãd, un om vârstnic, oarecum greoi ºi îmbãtrânit, descuia uºa locuinþei vecine; vãzându-mã, a rãmas o clipã pe loc ºi m-a privit într-un fel care mi s-a pãrut ridicol.
-Ce faci, am auzit dinãuntru un glas, chiar glasul ei, de ce-ai rãmas aºa?
Fãrã sã-i rãspundã, el a intrat, ºi când uºa se închidea, am vãzut, fugitiv, ochii ei mari ºi albastru-verzui ca marea.
Fiindcã trãiam acum o stare cu totul confuzã, am simþit nevoia sã mã confesez cuiva ºi m-am gândit cã cea mai potrivitã ar fi colega mea de facultate, Adelina, cea care mi-a gãsit camera mobilatã în care locuiam. Colega mea era soþia unui notar renumit în oraº. Aveau o vilã în centru ºi m-a invitat de nenumãrate ori, aºa cã acum era un bun prilej sã-i fac o vizitã. Veneam aici pentru prima oarã ºi mã simþeam stânjenit când am apãsat butonul soneriei, nu de alta, dar, mã gândeam cã s-ar putea sã-mi deschidã soþul, pe care încã nu-l cunoºteam. Am sunat o singurã datã, destul de timid ºi poate din cauza emoþiei, involuntar am apãsat pe clanþa uºii, care s-a deschis numaidecât. ªi, dintr-o datã ceva la care nici chiar fantezia mea cea mai îndrãzneaþã n-ar fi visat: singure, parcã conspirând ceva, în sufrageria în care dãdea holul mare de la intrare, se aflau Adelina ºi frumoasa mea vecinã. Asta-i culmea! La orice m-aº fi aºteptat numai la aºa ceva nu! Oare de când se cunoºteau? ªi, imediat mi-am dat seama cã ele se cunoºteau de mult, de vreme ce colega mea m-a trimis la gazda la care locuiam alãturi de frumoasa ºi enigmatica mea vecinã. Aceastã tulburãtoare fiinþã mã privea acum drept în ochi, cu un surâs care luminã dintr-o datã tot spaþiul, iar Adelina spuse surâzând:
-Tocmai despre tine vorbeam, Mihãiþã...
-Vorbeºti de lup ºi...
M-a cuprins brusc râsul. Auzi, domnule! Tocmai despre mine vorbeau. ªi, mã rog, dacã ar fi aºa, atunci ce i-a spus despre mine vecina mea? I-am cãutat luminile ochilor mari ºi albastre, dar luminile lor s-au ascuns brusc, dispãrând sub pleoapele grele. Buzele-i groase ºi cãrnoase au avut un zvâcnet imperceptibil, s-au deschis încet, ca niºte petale, iar eu, naivul, eu, închipuitul, am împins ºi mai departe fantezia ºi speranþa mea neroadã, încât am crezut cã ea îmi va vorbi, dar frumoasele buze s-au închis fãrã sã fi ºoptit un singur cuvânt, fragment de timp în care izbutii totuºi sã-i vãd ºiragul dinþilor de un alb impecabil. Doar o uºoarã roºeaþã îi urcase o clipã în obraji. Atât! ªi cum stãtea în faþa mea cu fruntea matã ºi puþin aplecatã, ºi-a ridicat deodatã pleoapele, ºi atunci – o clipã care nu se poate uita – ochii ei încercãnaþi se abãturã spre mine; fãcu chiar un gest vag ca ºi cum ar fi vrut sã-mi spunã ceva, dar n-a spus nimic, ci doar mâna i s-a aºezat uºor pe umãrul meu. Uluit, derutat, am privit-o în tãcere, supus, nevenindu-mi sã cred în realitatea gestului. Câteva clipe stãruind aºa, tulburaþi, unul lângã altul, apoi, ca într-o transã, ea îºi îmclinã ºi mai mult fruntea înspre mine; câteve clipe respirai mirosul pãrului ei, cu neputinþã de redat, parcã emana ceva exotic ºi totuºi ºtiut, ºi nu cred cã exagerez dacã afirm cã pãrul acela negru ºi bogat, uºor ondulat, mirosea a smirnã. Mi-am dat seama cã suntem singuri – oare unde dispãruse Adelina? Încurajat de nesãbuita mea prostie, mã aplecai ºi o sãrutai lung, pãtimaº. Ea însã, privindu-mã cu o uimire din care nu lipsea spaima, dispãru pe o uºã, dinapoia cãreia se ivi o clipã ºi pãrul învolburat al Adelinei...
Nu le-am mai vãzut aproape o lunã de zile pe nici una dintre ele. ªi nici nu eram surprins cã Adelina mã ocolea. Mã mira oarecum liniºtea din apartamentul vecin. Iar seara, rãtãcind pe sub bãtrânii tei înfloriþi ai strãzii ºi visând la apariþia chipului care mã obseda la geamul ºtiut, îi simþeam prezenþa, ca o chemare. Credinþa cã, mai curând sau mai târziu, o voi reântâlni se împlini mai repede decât aº fi putut sã nãdãjduiesc, numai cã finalul n-a fost nici pe departe cel pe care-l aºteptam: am fost invitat la Adelina la aniversarea zilei sale de naºtere, ºi, firesc, acolo am reântâlnit-o. Distinsã ºi destul de rafinat îmbrãcatã, Herta, - fiindcã acesta-i era numele – vãzându-mã, nu-mi evitã deloc privirea, aºa cum aº fi crezut, dimpotrivã, îmi întinse mâna surâzând ºi întrebându-mã – ºi cu ce firesc ton! – ce mai fac ºi cum mã simt ºi alte replici tãioase; dupã care îºi reluã conversaþia întreruptã, ba mi se pãru cã ºi surâse cu un fel de complicitate bãrbatului cu care am gãsit-o vorbind. Iar eu, strivit de jenã, ºi de nepãsarea cu care mã trata, m-am prefãcut vesel, indiferent, m-am mai învârtit puþin printre oaspeþi; iar atunci când m-am simþit îndeajuns de inutil ºi de umilit, am plecat, am dispãrut, am alergat de-a dreptul acasã, în singurãtatea camerei mele unde, lungit pe pat, am început sã plâng ca un copil. Nu-mi ieºea din gând scena aceea, mincinoasã ºi derutantã, când ea ºi-a pus pentru o clipã capul pe umãrul meu. S-a întâmplat aievea, nu am visat, a fost o realitate, am trãit-o, cu adevãrat, nu a fost numai o fantezie, o scornealã a minþii mele înfierbântate. Pânã la urmã însã, fiindcã simþeam totuºi nevoia sã fac ceva, am aprins toate becurile din casã ºi am deschis ferestrele. Apoi am simþit o apãsãtoare nevoie de a pleca undeva, afarã, ºi de a colinda pe strãzi, de unul singur, sã mã îmbãt cu aerul rece al nopþii care, nãdãjduiam, mã va liniºti, dar exact în clipa când am deschis uºa sã ies, nu mi-am putut opri exclamaþia:
-Uite-o!...
Dincolo de uºa odãii mele abia deschisã, gata sã-mi treacã pragul, stãtea Herta, dreaptã ºi surâzãtoare; îi zâmbeau uºor, foarte uºor, doar buzele. Se rãsfrângeau calm, desfãcându-se lent ca niºte petale de trandafiri, în timp ce ochii ei mã priveau cu o durere adâncã. Era dreaptã ºi neclintitã, subþire ºi înaltã, în acea uºoarã obscuritate a vestibulului unde frumuseþea ei cãpãta ceva ce nu-mi convenea în acele clipe. Observase uimirea mea, dar tãcea, ºi atunci am întrebat-o eu, o întrebare suficient de stupidã:
-Ce vrei?
Nu mi-a rãspuns. A continuat sã mã priveascã. Mâna mea s-a încleºtat lacom în carnea ei, i-am auzit chiar geamãtul, care nu era numai durere, dar nici nu puteam slãbi strânsoarea în care se contopea toatã suferinþa mea ºi tot visul care creºtea în mine din nou. Uºa odãii mele, a rãmas deschisã, ne atrãgea, trupurile noastre se înclinau deja, înfrigurate, într-acolo, chiar am ºi fãcut primii paºi, dar exact în clipa aceea, în uºa vecinã s-a auzit învârtindu-se o cheie, ºi Herta, tresãrind înspãimântatã, alunecã fãrã un cuvânt într-acolo.
* *
Din ziua aceea, fiinþa care m-a fascinat cu frumuseþea ei stranie dispãru definitiv. Nemaivãzând-o, mã scuturam cu groazã de gândul cã se mutase. ªi atunci, mai mult din nevoia de a nãdãjdui, îmi spuneam cã ea este cu siguranþã tot acolo, nãdejde pe care, de altfel, mi-o alimenta însuºi omul care trãia în preajma ei, bãrbatul greoi ºi îmbãtrânit pe care, din spatele uºii mele îl vedeam adesea. Fiindcã habar n-aveam cine este, mi-l închipuiam vreun unchi sau tata, care avea grijã de ea. Dar cum de nu mai erau în preajma lor alte neamuri? Întrebãrile mele rãmâneau însã fãrã rãspuns, din moment ce ea nu mai apãrea deloc, iar Adelina, la care m-am dus sã mã interesez, era plecatã pentru câteva luni din þarã.
Nu-mi rãmânea decât sã aºtept – dar ce? Înapoierea Adelinei? Peste câteva luni? Sau reîntoarcerea, ca în acea noapte de neuitat, a straniei mele iubite? Trãiam o cumplitã suferinþã: sã ºtii cã lângã tine, foarte aproape, despãrþitã doar de niºte pereþi, se aflã fiinþa adoratã ºi sã nu poþi face nimic?!
Au fost zile când, aºteptam plecarea bãrbatului, eram pregãtit sã mã duc la uºa ei ºi sã-i cer sã-mi deschidã. Dar, ca un fãcut, când el pleca tot elenul mi se risipea. ªi atunci, nu-mi rãmânea decât aºteptarea. ªi speranþa care, ºtim cu toþii cã, nu se pierde niciodatã. Fiindcã trãiam cu o speranþã care m-a însoþit tot timpul...
Într-o zi, mi-am luat totuºi inima în dinþi ºi am bãtut la uºa ei. Chiar dacã mai era cineva în casã m-am pregãtit ºi ºtiam ce sã spun. Dar era singurã. A rãspuns numaidecât, fãrã sã deschidã.
-Nu pot sã deschid, mi-a zis. Nu pot!
-De ce? am întrebat-o.
A urmat o tãcere, dupã care cheia s-a rãsucit în broascã. Niciodatã spectrul tristeþii ºi al deznãdejdii nu mi s-a pãrut mai bine întruchipat într-o fiinþã omeneascã. Nu ºtiam ce sã spun, am ridicat mâna încercând s-o mângîi, dar ea s-a retras.
Mã privea lung, în tãcere, tristã, ºi era mai frumoasã ca oricând în simplitatea neagrã a veºmintelor.
-Niciodatã, i-am ºoptit, n-am iubit pe nimeni aºa cum te iubesc pe tine, este pentru întâia oarã...
Herta mi-a întins mâna:
-Niciodatã n-am iubit pânã acum. Pentru prima oarã în viaþa mea existã un bãrbat, ºi acela eºti tu... ªi a izbucnit în plâns.
Fericirea nu creazã nimic, nu lasã în urmã decât amintiri. Iubirile trec, amintirea rãmâne. Speranþã mai e, când iubirea rãmâne.
Au mai trecut aºa câteva zile. Aºteptam... anticipând o viitoare întâlnire – ce putea sã însemne plânsul ei decât o angajare sufleteascã? – mã gândeam la viitoarea mea tovarãºã de viaþã. ªi-i vedeam de pe acum luminile privirilor învãluindu-mã. Apoi, într-una din seri pe când citeam, am auzit un þipãt în camera vecinã, dar ce þipãt! Încremenisem în întuneric ca o stanã de piatrã, ferindu-mã pânã chiar sã ºi respir ºi stãpânindu-mi cu greu bãtãile inimii. Am deschis uºa încet, fãrã zgomot, ºi am ascultat – nu mã înºelasem, nu era o pãrere, cineva plângea într-adevãr, iar acel cineva era chiar ea. Apoi ceva a cãzut ºi s-a spart. Am auzit foarte limpede ºi foarte distinct zgomotul de sticlã spartã, dupã care a urmat un alt þipãt ºi glasul umil, rugãtor, al unui bãrbat, un glas care abia se distingea dintre hohote de plâns, apoi n-am mai putut suporta ºi am fugit, m-am închis în camera mea, unde mi-am înfundat capul în pernã ºi pentru câteva clipe am adormit. Dar m-am trezit, simþind o prezenþã strãinã în preajmã. M-am ridicat de pe pat ºi, am constatat cu mirare cã uºa camerei mele era deschisã, iar în prag se contura vag o formã omeneascã.
-E cineva aici? m-a întrebat.
-Da, sunt eu stãpânul casei, cine sã fie altcineva? i-am rãspuns. Dar cine este el ºi ce vrea? m-am întrebat.
-Uºa era deschisã ºi m-am gândit cã... Nu e bine! a mai spus vocea. Deloc nu e bine, a repetat insinuant ºi a mai îngânat niºte vorbe, pe care nu le-am mai înþeles.
Omul a plecat ºi a închis cu grijã uºa. Uºa mea! Mirarea ºi revolta m-au trezit de-a binelea ºi mi-a venit în gând cã toate sentimentele mele, vagi ºi contradictorii, aveau în ele ºi ceva de laºitate, de vreme ce nu sunt în stare sã gãsesc o soluþie, sã iau o hotãrâre care sã înlãture acea nebulozitate în care pluteam, sã rupã pãienjeniºul în care mã zbãteam aºteptând, aºteptând – ce?
Curând a început o vreme închisã, urâtã, cu ploaie ºi ceaþã; oamenii stãteau mai mult în casã. Am rãmas ºi eu câteva zile în casã, încercând o împãcare cu mine însumi. Singura hranã pe care mi-am îngãduit-o, în afarã de lecturã, au fost apa ºi pâinea. Simþeam cã în adâncul fiinþei mele ceva se clatinã, transformându-se lent ºi miraculos, dar am intuit cã totul se fãcea pe anumite coordonate din afara mea; ceva mã dirija parcã de departe, dintr-un adânc neºtiut.
În felul acesta am putut sã-mi dau seama cã deºi toatã forþa care îmi dirijeazã nãdejdile ºi deznãdejdile se aflã în mine, rãmân încã, pe mai departe, robul cuiva dinafarã. Cã, rãul era atât de mare ºi de adevãrat, încât mã domina definitiv. Disperat, am fugit din casã ºi am hoinãrit un timp de unul singur, pe strãzi. M-am lãsat târât chiar prin cârciumi periferice, pentru moment am fost un altul, dar pânã la urmã totul se dovedi a fi un simplu interludiu: la simpla revedere a locurilor în care o ºtiam pe Herta, reveneam numaidecât la starea de mai înainte.
Într-o zi am luat totuºi hotãrârea de a mã muta din casã. Când am început sã-mi fac bagajul, am simþit însã cu totul altceva, cã parcã nu mã mut, cã am o senzaþia stranie, cã iau parte la o ceremonie de înmormântare. Parcã nu împachetam lucrurile mele, ci pe ale ei, parcã îmbãlsãmam un trup iubit. Iar când totul a fost gata ºi geamantanul scos din camerã, am avut senzaþia cã scot din casã nu bagajul meu, ci propriul ei sicriu.
Îndurerat, m-am oprit o clipã în pragul odãii, în acel prag lângã care ea a venit totuºi, singurã, într-o noapte ºi mi-a cãzut în braþe, noaptea când a fost, o clipã, femeie.
* *
Trenul, care ne purta de o bunã bucatã de vreme înspre îndepãrtatele meleaguri ale unei þãri binecuvântate de geniul Renaºterii, îºi încetini galopul ºi începu sã se târascã lin de-a lungul unui peron cenuºiu. Se înserase. Pe coridor trecu o femeie, pe care o mai vãzusem, femeie cu picioare foarte frumoase. Oare unde eram? ªi unde va coborâ femeia aceea? Gândul m-a fost întrerupt de miºcarea pe care a fãcut-o vecinul meu, inginerul care-mi povestise cele relatate pânã acum. Trebuie sã recunosc cã avea un dar de povestitor extraordinar. Oare nu ºi-a greºit meseria? Acum se ridicã de pe canapea ºi se duce la fereastrã. O deschide ºi aerul catifelat al amurgului nãvãleºte în compartiment. E un bãrbat frumos, încã tânãr ºi foarte distins. Nu mã pot desprinde din vraja povestirii pe care mi-a depãnat-o ºi ard de nerãbdare sã-l aud povestind mai departe. Revine în fine de la fereastrã, îºi reia locul ºi, ca rãspuns la privirea mea probabil plinã de nerãbdare, surâde tãcut ºi continuã sã tacã. Parcã se schimbase, parcã nici nu mai era el.
Trebuia sã înþeleg cã ce mi-a spus mai înainte erau amintiri ce urcau înspre el, tulburându-l, mult prea din adânc. Dar nu e mai puþin adevãrat cã unda pe care veniserã ºi încã mai veneau acele amintiri m-a atins ºi pe mine. Aºtept ca el sã-ºi reia firul amintirilor, dar tovarãºul meu de lungã cãlãtorie pare sã dormiteze. Sau poate se gândeºte? Pe banchetã, alãturi de el, e o revistã frumos coloratrã care îmi atrage atenþia. E un ghid al Germaniei. Deduc cã omul cãlãtoreºte mult, dar mã gândesc cã acum i-ar fi fost mai util un ghid despre Italia – de ce va fi studiind el, acum, în drum spre Italia, un ghid al Germaniei? Pe una din pagini observ chiar niºte sublinieri: Regiunea... ºi mai jos: „Aici, în munþii din apropiere, se aflã localitatea ...., una dintre cele mai frumoase ºi mai importante staþiuni montane, care este în acelaºi timp ºi centrul sporturilor de iarnã...”
Trenul continuã sã goneascã ºi în liniºtea coborâtã se aude acum ºi mai clar ritmul galopului sãu neistovit. Din când în când, pe culoar, trec femei elegante, cu paºi ºi priviri de tainã. La un moment dat, amicul meu face o miºcare înspre mine, se apleacã ºi aºazã degetul pe un cuvânt: ...
-Aici, spune el, parcã rãspunzând privirii mele mai dinainte, dar vorbind foarte încet, în aceastã localitate din Germania, se aflã acum Herta... Aici trãieºte ea acum dupã...
Tace iar, dar eu sunt mulþumitã cã a mai spus totuºi ceva. Asta înseamnã cã tãcerea lui nu e definitivã.
Aºtept, sunt convinsã cã o sã aflu, în continuare, cum s-a desfãºurat povestea cu Herta. ªi inginerul Mihai, îºi reia într-adevãr povestirea.
* *
Dar neverosimilul, pe care-l simþeam plutind în aceastã poveste, începea parcã sã-ºi încurce firele rupte ºi încâlcite. Nu trecu însã prea mult ºi, pe neaºteptate, totul începu a se limpezi.
Dupã câþiva ani, director fiind, Mihai îl cheamã la el pe fostul director, cel care era mai mult ca sigur cã ºtie totul despre Herta. De cum a intrat în birou ºi s-a aºezat omul pe scaun, i-a vorbit, fãrã sã ascundã ceva, despre sentimentele lui mai vechi faþã de Herta.
-Am auzit cã ºtii toatã povestea celor doi. Ce s-a întâmplat? Spune-mi, de ce a trebuit sã moarã bãtrânul? Lãmureºte-mã fãrã sã-mi ascunzi ceva. Aºadar, cu ce îl aveai la mânã?
-E bine sã ºtiþi, domnule director, cã acel nemernic bãtrân, care a murit ºi de care am auzit cã vã este milã a fost un unchi al mamei lui Herta, care din cauza lui s-a îmbolnãvit ºi pe care chiar el a omorât-o.
ªi iatã-ne din nou în faþa unui film sumbru, o poveste petrecutã cu mulþi ani în urmã, în care e vorba despre un bãrbat harnic, tatãl lui Herta, care moare într-un accident. Soþia ºi fiicele acestuia, sunt ocrotite de un unchi, un îmbogãþit peste noapte, care intenþiona sã-ºi lichideze averea acumulatã, dupã care sã fugã din þarã. Dupã ce tatãl lui Herta a murit, un apartament frumos este pus la dispoziþia frumoasei Helga, soþia acestuia, iar fetele, cea mare e trimisã la o ºcoalã profesionalã la Sibiu iar cea micã, adicã Herta la niºte neamuri ale afaceristului undeva pe lângã Braºov. Dupã un timp însã, destul de scurt, comportamentul unchiului începe sã-i displacã rafinatei femei, trãitã în alt mediu ºi obiºnuitã sã aibã în jurul ei mai multã strãlucire intelectualã – soþul ei fusese profesor - , astfel cã-l roagã sã-i înlesneascã plecarea din þarã cu orice chip. Ea avea în Germania destule mijloace personale de existenþã, iar pentru serviciul fãcut îi oferã toate bijuteriile aflate asupra ei. Un final la care insul se cam aºtepta, motiv pentru care a ºi trimis fetele mai departe, ºi mai ales pe cea micã spre a o avea ca pe un fel de zãlog. Face însã orice ca sã tergiverseze plecarea. Era singura soluþie la care mai putea recurge. Nervozitatea femeii creºte, ba mai mult se îmbolnãveºte. Dar el îi promite cã va rezolva, a ºi rezolvat sã poatã pleca. Deocamdatã numai ea, „ca sã nu batã la ochi”, motiveazã. Un amic, ofiþer – chiar omul din faþa directorului Mihai, actualul interlocutor – îi promite tot concursul pentru o sumã frumuºicã. ªi iat-o pe Helga într-o vizitã amicalã, cu „soþul”, la acel ofiþer, ºi poate cã totul ar fi ieºit bine, dacã între timp n-ar fi intervenit o micã propunere din partea ofiþerului, ºi anume sã mai rãmânã doamna acolo, adicã sã mai lungeascã vizita cu o zi-douã, iar el, închipuitul soþ, sã se facã a fi uitat ceva, niºte acte, ºi sã se înapoieze acasã. „ªi aºa, tu, de-acum în colo, tot n-o sã mai ai nimic cu ea, îl lãmurise ofiþerul. Dacã vrei, iar dacã nu...” El a acceptat, ca de altfel ºi femeia, care a înþeles limpede intenþia ofiþerului, dar s-a bucurat ºi n-a protestat. Poate gelozia, sau poate neîncrederea sau teama cã odatã ajunsã dincolo femeia avea sã divulge totul, cine poate ºti exact ce s-a petrecut în mintea lui cã, în ziua convenitã, a dus-o cu maºina ºi a intrat în ºanþ lovindu-se de un copac, impact în urma cãruia Helga a decedat pe loc. La început, nemernicul a refuzat sã recunoascã, dar în faþa bijuteriilor ei, gãsite la el ºi pe care ofiþerul de altfel le ºi cunoºtea, a recunoscut cã a condus sub influenþa alcoolului – s-a temut cã ea o sã scrie din þara sa autoritãþilor româneºti, a motivat el, ºi cã-l va da în vileag. Mai ales cã fetele rãmãseserã la el ºi...
-Am vrut sã-l omor, dar era un fapt consumat ºi se fãcea prea mare zarvã. Am dispus de el... ªi el de mine... Apoi, eu am plecat în America ºi... – spuse fostul director cu cinism.
Înainte de a împlini ºaisprezece ani, Herta, rãmasã singurã ºi lovitã de vestea cã mama ei o pãrãsise, fugind peste hotare, – aºa i s-a spus - rãmâne nolens-volens alãturi de cel care o întreþinea ºi care-i ºi oferea de altfel tot ce-ºi dorea. Individul îi creeazã pentru un timp o viaþã comodã ºi avea sã-i poarte ºi pe mai departe de grijã, zãdãrnicindu-i însã abil orice încercare de evadare. Ea se obiºnuieºte cu orizontul sistematic închis, ºi orice naivã încercare de evadare din acest orizont se loveºte de o teamã absurdã, care o dominã ºi o otrãveºte lent. Reprezentãrile ei despre lume, despre viaþã devin bizare, cam cum ar arãta o carte foarte bunã într-o traducere foarte proastã...
* *
Povestea s-a sfârºit demult, dar noi nedumeriri se ridicau în mine, cãci ce rost avea acum ºederea ei la ..., singurã...
Nu ºtiu de ce þineam atât de mult ca povestea pe care abia o auzisem sã aibã un final ºi nu un final oarecare, ci unul pe care îl gândeam, îl doream frumos, logic, ca sã nu zic fericit, adicã ei sã-ºi fi urmat cuminte ºi înþelept destinul... Dar mi-am amintit dintr-o datã de Olga. Mihai spusese cã soþul acesteia se aflã în diplomaþie în Italia, aºa cã dacã ea s-a dus la soþul ei, înseamnã cã... Aha! Am fãcut, crezând cã descoperisem adevãrul, dar pe loc m-am admonestat: „Ce adevãr? Care adevãr?” m-am interogat cu un soi de revoltã. Adevãrul era cã nu-mi convenea sã accept gândul care-ºi fãcea loc, ºerpeºte, în sufletul meu, dar cu toate acestea continuam sã mã aflu în preajma acelui gând, iscodindu-l: „Ce adevãr crezi tu cã ai descoperit? Cum de nu-þi dai seama cã omul acesta e bãrbatul unei singure iubiri?...”
Din pãcate, fantezia mea era – chiar dacã numai în aparenþã – foarte aproape de adevãr: pe peronul gãrii din Roma, o femeie i-a ieºit în cale amicului meu de cãlãtorie, ºi acea femeie nu era Herta. Am avut suficient timp sã-i privesc ochii: nu semãnau nici pe departe cu cei despre care-mi vorbise el ºi era ºi mai în vârstã. Era totuºi o femeie tulburãtoare.
Au rãmas unul în faþa celuilalt, câteva clipe, tãcuþi, a fost doar un dialog mut, al privirilor, dupã care s-au îmbrãþiºat. Eu m-am rãtãcit ºi m-am pierdut în marea mulþime a pietonilor.
(...)

Va urma

Aparut 2005
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!
  Comentariile userilor    
         
 
  Doamna trietie n strintate, s-a cstorit cu altcineva, iar domnul este singur.
Sorin i ecsintescu virtual, v mulumesc i va salut.
Toate cele bune,
Roena 		 
Postat de catre Roena Woolf la data de 2006-02-08 11:46:30
         
 
  SALUTARI !
semn ca am citit si votat
mai trec pe aici 		 
Postat de catre ecsintescu virtual la data de 2006-02-08 11:08:38
         
 
  Uite ca am citit pe monitor textul tau. Deobicei printez prozele si apoi le citesc.

Aduci o vraja in textele tale, intrerupi actiunea atunci cand te prinde mai bine si o readuci in prim-plan cand nu te astepti. Si simt asa o ciuda si imi vine sa caut inainte, in text, sa vad mai repede continuarea si asta pentru ca suspansul nu-i prieste inimii proprietate personala. Si nu apuc sa fac pasul inainte, ca ma surprind atras de urmatorul capitol.

Pentru acest talent al tau si pentru usurinta si ingrijirea textului, te evidentiez cu o steluta mititca. Pentru a lumina noptile tale de creatie si munca.

Felicitari! 		 
Postat de catre Sorin Teodoriu la data de 2006-02-08 10:51:04
Parcurge cronologic comentariile acestui autor
Text anterior       Text urmator
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23931
Comentarii: 120070
Useri: 1425
 
 
  ADMINISTRARE