FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
...
Text postat de Roena Woolf
...Când ajunse în apropierea casei, Dan cumpãrã flori pentru Ana. Intrã în casã ºi când i le oferi, ea nu se putu abþine sã-i facã observaþie cã nu sunt florile ei preferate.
-Nu-þi mai cumpãr flori pentru cã observ cã îþi sunt indiferente.... Sau poate numai cele oferite de mine! sfârºi, arborând un zâmbet forþat.
Era mulþumit totuºi cã nu uitase cã e ziua ei.
-Nu înþeleg, ce vrei sã spui! Florile m-au bucurat întotdeauna!
-Nu ºtiu dacã te-au bucurat sau încã te bucurã dar vãd cã nu-þi plac ºi de fiecare datã nici mãcar nu le desfaci din ambalaj! Mã laºi numai pe mine sã la aºez în vazã, sã le schimb apa...
-Bine, se apãrã Ana, dar pretindeai cã eºti fericit numai ºtiind cã prezenþa florilor mã obligã sã mã gândesc mereu la tine... Eu te-am lãsat pentru a nu-þi rãpi bucuria...
-Ei, n-o sã ne certãm acum pentru un fleac!..., spuse observând tristeþea de pe chipul ei.
Dar Ana se cufundã în tãcere. Se feri sã-l mai priveascã ºi se aºezã ºi ea la masã. Mai mult din obligaþie, spre a preîntâmpina întrebãrile lui sâcîitoare. Îi dispãruserã nu numai foamea, ci ºi pofta de mâncare...
-M-am gândit sã mergem disearã la restaurant!
Ana îl privi miratã. Dan îºi degusta tacticos supa, ºi ea se convinse cã nu fusese decât o „impresie acusticã” desigur, un renghi pe care i-l jucase subconºtientul. Cine ºtie ce o fãcuse o clipã sã creadã cã rostise chiar el acele cuvinte. De aceea continuã sã mãnânce indiferentã, fãrã puterea de a se gândi la ceva anume, aºa cum se deprinsese de la o vreme, de când în timpul meselor se aºternea între ei o tãcere imposibil de înlãturat decât rareori, întâmplãtor, de zgomotul stingher al tacâmurilor.
-Þi-am propus ceva! desluºi de astã datã foarte bine vocea lui Dan. Mai aºtept mult?
-Iartã-mã, nici n-am auzit... m-am luat cu gândurile..., se scuzã ea, tresãrind uºor.
-Te-am întrebat dacã nu vrei sã mergem disearã la restaurant, repetã el, continuând sã îºi taie friptura.
-Dacã îþi face plãcere... mergem, desigur!..., rãspunse ea încercând sã se comporte cât mai firesc, în ciuda perplexitãþii pe care o trãia.
-Astãzi este totuºi ziua ta... Vreau sã ieºim undeva... Ca în fiecare an!...
-O, nici nu mai ºtiam cã este ziua mea...! reflectã cu ironie Ana, dusã pe gânduri...
-Tu niciodatã nu ºtii pe ce lume eºti!
Replica neaºteptatã o descumpãni. „Asta-i în loc de la mulþi ani! gândi mâhnitã în timp ce îºi turna apã în pahar... Ce-o fi cu Mami de nu m-a sunat? se întrebã apoi îngrijoratã. De fapt ºi mama ar fi trebuit... ea nu uitã niciodatã sã mã felicite!”; „Dar azi am venit mai târziu, când sã o fi fãcut? se mustrã imediat. Are dreptate Dan când spune cã nu ºtiu pe ce lume sunt!”
ªi, îmbunatã, încearcã sã reia discuþia.
-Ai luat vreo primã? întrebã curioasã.
-Primã? se revoltã Dan, jignit. Îþi spun eu cã habar nu ai pe ce lume eºti!... Primã se dãdea pe vremea rãposatului, ºi numai la sfârºitul anului în cazul în care se îndeplinea planul! o lãmuri cu toatã seriozitatea de care putea da dovadã.
„Mai bine tãceam! M-aº fi scutit de mustrãri! reflectã ea cu pãrere de rãu. M-am sãturat sã-l vãd mereu tunând ºi fulgerând! Nimic nu îi mai este pe voie... L-am întrebat dacã a luat primã pentru cã ieri îmi spusese cã nu mai are decât o sutã de mii pânã la salariu. Atunci cu ce sã mergem la restaurant?”
-Dacã te-am invitat înseamnã cã am avut eu grijã de bani, îi întrerupse Dan refleþiile, bãnuindu-i-le parcã. I-am pus special deoparte pentru aceastã ocazie! O datã pe an este ziua ta... ªi-apoi n-am mai mers demult la un restaurant... Stai prea mult în casã!... Prea nu ieºim nicãieri!..., continuã el ridicându-se de la masã.
„De necrezut! îºi spuse Ana, privindu-l înmãrmuritã cum se îndepãrta. Zile întregi abia scoate o vorbã, zile întregi trece pe lângã mine fãrã sã mã vadã, mereu ocupat, obosit, enervat... ªi dintr-o datã îmi spune cã stau prea mult în casã, cã nu ieºim nicãieri, ca ºi când am fi cel mai fericit cuplu, iar el cel mai grijuliu soþ”...
Nu apucã sã îºi termine gândul, ºi Dan o avertizã din dormitor.
-Aºtept încã rãspunsul, nu uita! Deºi nu vãd de ce ai nevoie de atâta timp ca sã te hotãrãºti. Ori mergi, ori nu mergi! Însã ãsta e felul tãu: de a complica lucrurile...!
Ana nu rãspunse. Începu sã spele vasele, deºi înregistrase zbârnîitul telefonului fixat la minim. ªtia cã Dan n-avea cum sã îl audã, probabil cã ºi adormise între timp, marea lui plãcere când se decidea sã nu mai lucreze! Se temuse cã erau ori Mami, ori mama ei la telefon ºi nu se simþea capabilã sã rãspundã tocmai acum la felicitãri, sã facã efortul de a pãrea veselã, fericitã, sã inventeze cu bunã ºtiinþã „cadoul” primit de la Dan.... Mai ales în faþa lui Mami ºi a mamei, care aºa de greu se lãsau minþite...
„ªi dacã nu merg disearã? se trezi spunându-ºi. Poate ar fi spre binele nostru... Poate ºi Dan ºi-a dat seama de înstrãinarea noastrã... Poate urmãreºte tocmai o schimbare... ªi atunci ce importanþã ar mai avea tonul lui, duritatea cu care îºi exprimã intenþia?... A fãcut primul pas!... ªi eu mai stau sã despic firul în patru! Trebuie sã mergem! Vom avea posibilitatea sã discutãm altfel... Îl voi întreba: „Spune-mi, te rog, dragul meu ce s-a întâmplat cu noi? Ce sã facem sã nu ne mai îndepãrtãm pe zi ce trece unul de altul? Mie mie fricã, tot mai fricã..., fiindcã ºtiu cã nu avem voie sã facem acest lucru! Mai ales pentru Anca nu avem dreptul!” ªi el mã va privi cu cãldurã, mã va mângîia pe pãr, ca altãdatã, ºi-mi va împrãºtia neliniºtea cu siguranþa lui, cu stãpânirea lui de sine. „Nu fi copil, Ana! Doar eºti cu mine!”... ªi totul va fi apoi la fel ca la început...”
„Nu fi copil, Ana! îºi continuã cu luciditate, dialogul cu sine însãºi dupã un timp. Cum ar mai putea fi totul ca la început? E prea târziu! S-au statornicit deja alte relaþii între noi, Dan s-a învãþat sã fie dur, ceea ce înseamnã cã a încetat sã mã mai respecte...”
„Prostii! Nicodatã nu este prea târziu. Bine cã ne-am dat seama la timp de ceea ce se întâmplã cu noi... Începusem sã uitãm cã ne iubim...” îºi spuse aºezându-se pe canapeaua din sufragerie, cu o pãturã de lânã pe picioarele întotdeauna reci, din cauza unei proaste circulaþii ºi rãsfoia o carte recent apãrutã. Gândurile îi fugeau însã mereu la viaþa ei alãturi de Dan...
„Oricum, trebuie sã fiu dreaptã ºi sã recunosc cã eu cel puþin mi-am început frumos cãsnicia. Am la ce mã gândi cu plãcere! Dan a þinut la mine... Þine încã... ªi chiar regretã îndepãrtarea ivitã între noi... Sunt sigurã cã o regretã”, insistã, pentru a se contrazice însã imediat: „De unde aceastã idee? Nici mãcar nu m-a felicitat de ziua mea ºi mi-a adus alte flori decât cele pe care le prefer!”; „Dar m-a invitat la restaurant!”; „Aº fi preferat orice altceva, o surprizã cât de micã. Nu aºa, o invitaþie azvârlitã cu indiferenþã: „Eºti de acord sã te sãrbãtoresc la restaurant? Dacã vrei, dacã nu...”... „Cu atât mai bine, cu alte cuvinte!”; „Sunt nedreaptã cu el! Doreºte în mod sincer sã mergem! Ceea ce înseamnã cã s-a gândit la mine! Iar eu, în loc sã mã bucur, îl acuz!”; „Da, poate sunt prea asprã cu el, dar ce fericitã aº fi fost dacã, intrând pe uºã, mi-ar fi spus: „La mulþi ani, Ana! Uite, þi-am adus florile tale preferate!”... „Nici nu bãnuieºte ce bucurie mi-ar fi putut face!...”
„Simt totuºi nevoia unei discuþii serioase, în doi, ca bisturiul sã taie adânc, fãrã teamã, fãrã jenã..., se surprinse din nou gândind. Dan este un om bun, deºi...”; „Tocmai fiindcã este un om bun trebuie sã lupt pentru el!”, decise.
κi aminti cât de fericitã era, cât de mândrã, când mergea pe stradã alãturi de el, înalt, suplu, cu un aer sportiv, veºnic stãpân pe sine, politicos. Îi plãceau pãrul lui negru, puþin ondulat, tuns plastic, ºi bãrbia dreaptã, numai voinþã, ºi zâmbetul larg, cuceritor... „Sunt frummos, nu?”, o întrebase Dan odatã pe bunica sa. „Ca un trandafir, îi rãspunsese aceasta. ªi trandafirul e frumos, dar are þepi!” Ana se amuzase atunci, crezuse cã era o glumã fãrã însemnãtate, ca multe altele ale bãtrânei, abia târziu descoperise însã cât adevãr cuprinseserã vorbele ei...
„Voi accepta invitaþia!”, se hotãrî definitiv, punând cartea deoparte. κi cãutã sub pãturã o poziþie mai comodã ºi adormi.
* *
-Bravo þie, dormi?! Nu te supãrã nici zbârnîitul ãsta insistent! desluºi la un mement dat prin somn vocea enervatã a lui Dan.
Trezindu-se de-a binelea, se ridicã din pat ºi fugi spre telefon, dar Dan, care reuºise sã ajungã înaintea ei, ridicase deja receptorul. I-l înmânã curând, dupã numai câteva schimburi de cuvinte:
-Pentru tine, îi spuse.
Erau Mami ºi Anca. Vroiau sã o felicite. O cãutaserã ºi dimineaþa. Ana o asculta pe Mami, dar gândurile îi zburau aiurea: nu îºi putea aminti ce fãcuse în timpul zilei, de ce se simþise obositã, de ce o cuprinsese somnul, pe ea, care nu dormea niciodatã dupã-amiaza. În sfârºit, îºi aduse aminte! Avuse la douã clase extemporal ºi a stat tot timpul în picioare. κi pierduse multã vreme pe la cumpãrãturi...
Mami i-o dãdu-se între timp la telefon pe Anca. Fetiþa ei scumpã îi ura, ºi ea, la mulþi ani... Încercã sã fie cât mai tandrã, sã se arate cât mai veselã. Puse apoi receptorul în furcã ºi se duse în dormitor. În dorinþa de a încropi o discuþie, spuse ca pentru sine:
-Nu ºtiu de ce am început sã-mi visez de la o vreme copilãria...
-Dormi prea mult! Scoalã-te mai devreme ºi gãseºte-þi permanent o preocupare ºi vei vedea cã nu mai ai timp de vise!
„Tu vorbeºti serios, Dan? a vrut sã îl întrebe. Oare chiar nu vezi, nu vrei sã vezi cât muncesc?” Se mulþumise însã sã îl priveascã lung ºi sã recunoascã în silã, în timp ce se îndrepta spre sufragerie:
-Ai dreptate!
-Stai, unde te duci? întreabã el, ridicându-ºi ochii de pe ziar. Trebuie sã te îmbraci dacã vrei sã mergem la restaurant...
* *
Mai bine ar fi rãmas acasã cu gândurile ei. Ceea ce ar fi vrut sã rãmânã o searã de neuitat, cea mai frumoasã zi de naºtere sãrbãtoritã alãturi de omul iubit, s-a dovedit a fi cu totul invers.
Un picolo urâþel cu faþa plinã de coºuri le-a adus o sticlã de ºampanie.
-Nu þi-am cerut nimic, s-a rãstit la el Dan.
-Doamna de acolo v-a trimis-o, s-a grãbit bãiatul sã se explice.
-Cine? Ce doamnã? ªi ne-am întors în direcþia pe care ne-a indicat-o puºtiul. Frumos am ajuns, sã mi se trimitã bãuturã la masã ca ultimului vagabond!, a continuat Dan iritat.
Doamna de la masa din colþul opus, veselã nevoie mare alãturi de douã tinere, tot un zâmbet ºi ele, care aºtepta momentul a înclinat uºor capul, în semn cã bãiatul nu minte.... Nervos, Dan s-a ridicat de la masã, m-am ridicat ºi eu ºi.... am ieºit. Asta a fost ziua mea de naºtere, cadoul lui pentru mine: o masã la restaurant.
Ne-am trezit singuri în noapte, cum era cântecul de odinioarã, „Stranger in the night”, strãini în noapte, singuri în noapte, cât de mult ne plãcuserã odinioarã, lui Dan ºi mie, aceste plimbãri în noapte ni se pãreau un fel de purificare dupã tot ce însemnase o zi, cu toate frumuseþile ºi murdãriile ei în egalã mãsurã, dupã eforturi, dupã nervi, dupã agitaþii, aceste plimbãri în liniºtea nopþii, în liniºtea oraºului, constituiau, poate, cele mai minunate ore ale zilei, pe care, de la o vreme, le aºteptam cu imensã nerãbdare. Chiar când ziua ne era urâtã, posomorâtã, rea, tristã, plimbarea în noapte ne aducea liniºtea, pacea interioarã, fredonam doar „Stranger in the Nigth”, cântecul revenise la modã ºi ne era nespus de bine. Iar când aveam o zi bogatã, frumoasã, rodnicã, în aceste plimbãri terapeutice, totul ni se pãrea ºi mai frumos.
Poate de aceea, atunci când am plecat pentru prima datã de acasã, atunci demult într-o staþiune pe Valea Prahovei, acestor plimbãri le-am dus dorul. Am încercat sã le reeditãm ºi acolo sus, ºi acolo sus aveam zile frumoase ºi zile mai puþin frumoase, dar condiþiile erau altele. ªi-apoi, oraºul nostru, noaptea, avea un farmec aparte, se pãrea cã vechiul burg medieval se trezeºte la viaþã încercând sã-ºi povesteascã istoria sa de secole, luminile care descopereau desenele de pe faþadele vechilor clãdiri, forme sau volume neobiºnuite, strãduþe înguste, pasaje, catedrale solemne cu muzicã de orgã, Matei Corvin înconjurat de soldaþi cu steaguri, drumurile pe care paºii noºtri cãlcaserã de atâtea ori, câte bucurii ale zilei în bucuriile nopþii, ºi iar „Stranger in the Night” pentru cã atunci eram strãini în noapte, ni se pãrea cã eram doi strãini ce tocmai în clipa aceea sosisem în oraº, totul era atât de frumos încât nu ne venea sã rostim nici un cuvânt, doar paºii noºtri, rari, în noapte.
Acum, aici, în Capitalã, unde ne-am mutat de câþiva ani, eram cu adevãrat doi strãini în noapte, pe strãzile unde doar cîinii comunitari se mai þineau dupã noi, nu mult, doar pânã-ºi dãdeau seama cã nu avem ce le oferi.
Nu ºtiam ce? Ce altceva se întâmplase de atunci încoace? Aflasem de existenþa Verei, atâta tot.
.......

Bucureºti, 2004
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!
  Comentariile userilor    
         
 
  Un text de excepie.  
Postat de catre Marian Badea la data de 2006-02-06 11:00:11
         
 
  In primul rand, bine ai venit in Europeea.

In al doilea rand te-as rupa sa postezi in fragmente toate nuvela. Este scrisa c-o usurinta de invidiat si creeaza stropul acela de suspans care te face sa nu lasi cartea din mana. De acum nu vei mai ramane in 'sala de asteptare'.

Spor! 		 
Postat de catre Sorin Teodoriu la data de 2006-02-06 10:20:15
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23931
Comentarii: 120070
Useri: 1425
 
 
  ADMINISTRARE