|
|
|
|
|
|
|
|
|
13 |
|
|
Text
postat de
George (Dumitru) Corbeanu |
|
|
S-a scris destul depre primul razboi mondial, in general, si despre Romania in primul razboi mondial, in particular. S-a scris destul si despre lupta de la Turtucaia, despre toti soldatii morti acolo in incercarea disperata de a suplini, prin lupta grea si eroism, lispurile armatei romane si incompetenta guvernarii vremii. Cu totii stim ca industria romana a fost incapabila de a asigura mijloacele tehnice nesesare pentru un razboi de o asemenea anvergura, insa asta nu ne-a impiedicat sa ne aruncam in lupta inflacarati, cu un singur gand, la unison, cucerirea Transilvaniei, pamant romanesc, iar faptul ca am inceput razboiul atat de tarziu nu a fost decat rezultatul asteptarii punerii de acord a marilor puteri de partea carora am luptat, in privinta recompensarii implicarii noastre, iar Transilvania, asa cum o avem acum, a fost piatra de temelie.
Am intrat in razboi cu foarte putina artilerie grea, mitraliere si aeroplane, insa determinati sa luptam pana la capat, pe un front romanesc devenit cel mai lung din Europa, mai lung si decat cel rusesc, si asta datorita formei geografice a tarii din acel moment - de-a lungul Carpatilor, de la Dorna la Vârciorova, apoi de-a lungul Dunarii, de la Vârciorova la Turtucaia si, în sfârsit, de-a lungul frontierei dobrogene, de la Turtucaia la Marea Neagra, insumand o lungime de o mie doua sute kilometri, cu o suta de kilometri mai lung decat frontul rusesc.
Consider ca am pierdut razboiul si dovada sta pacea de la Bucuresti, rusinoasa dar adevarata, marturie istorica a capitularii. Chiar daca procedura de ratificare nu a fot dusa niciodata la bun sfarsit, chiar daca, in final, sortii au fost de partea noastra iar Puterile Centrale au fost infrante, noi am pierdut razboiul. Iar asta nu o sa o uit niciodata, caci am vazut-o in ochii tatalui meu, atunci cand imi povestea, ochi in lacrimi de rusine si neputinta, umbriti de o privire umila si trista.
S-a scris mult despre luptele de la Turtucaia, insa nimeni nu a scris vreodata de noaptea aceea in care a aparut ingerul. Martori nu au fost multi, insa cei ce l-au vazut, impunator, cu aripile enorme, albe, deschise, planand deasupra campului de batalie, apoi cobarand lin, drept in mijlocul urgiei, s-au aruncat la pamant, in genunchi, inchinandu-se cu ochii iesiti din orbite, ignorand gloantele suieratoare, ignorand obuzele si schijele ce scurmau pamantul mocirlos, strigand tatal nostru convinsi fiind ca asta a fost, acum e sfarsitul lumii si ei au apucat sa il traiasca. Insa nimic apocaliptic nu avea sa se intample, iar soldatii ramasi intregi atunci pe campul de lupta si-au dat seama de asta, caci razboiul isi vedea de ale lui, semanand plumbi si culegand moarte. Unii dintre ei, ingnorand natura divina a colosului cu pene din fata lor, s-au trezit tragand in el, cu furie, rar ai sansa sa omori un inger. Insa nimic nu se intampla, gloantele patrundeau in trup si ramaneau acolo, asa ziceau unii, altii insa sustineau ca gloantele treceau, pur si simplu, prin el, ca prin fum, fara sa lase nici o urma. Apoi incercara sa il atinga, alergand spre el cu o curiozitate bolnavicioasa, insa nu apucara, caci ingerul isi intinse aripile si se ridica, drept, lin, cum coborase, in inaltul cerului inrosit de crepuscul, lasand in urma un cerc de pamant uscat, ca un lac secat, cu namolul ars de arsita unei veri toride.
Acolo, in mijlocul cercului, infipse tatal meu drapelul, tanandu-l cu o mana, cealalta fiind intinsa catre inamicul care incepu sa coboare in valuri dealul din fata sa, mogaldete negre, abia vizibile in lumina dimineatii improscand cu gloante ce cadeau ca ploaia. Culorile nationale falfaiau in aer, iar tata, in mijlocul cercului, racnind cat il tinea gura « Langa mine baieti ! », isi dadu seama ca ceva extraordinar avea sa se intmaple, ceva mai extraordinar si decat razboiul la care luau parte, el o stia la fel de bine ca si oamenii din spatele lui care se napustira catre drapel, adunandu-se in jurul sau, grupandu-se cu totii in cercul de pamant ars, indarjiti, fixandu-si baionetele la arme. Si nu a fost pentru nimeni nici o surpriza faptul ca atunci cand inamicul incepu sa traga mai abitir catre palcul de oameni din jurul drapelului nimic nu se intampla, caci gloantele dispareau fara sa isi atinga tinta, iar soldatii ramaneau in continuare in picioare, la fel de indarjiti ca inainte.
Am auzit aceasta istorie de nenumarate ori, mic fiind, noaptea, pe intuneric. Tatalui meu ii placea sa imi povesteasca, mangaindu-ma pe crestet cu mana stanga, singura ramasa intreaga.
- Tata, mai spune-mi o data cum ti-ai pierdut mana, il rugam.
- S-a intamplat in noaptea in care a coborat ingerul, imi spunea de fiecare data, amintindu-si. Apoi imi povestea bland intreaga intamplare, cum ajunsese sa tina cu o mana dreapta drapelul, stanga fiindu-i atintita in fata, sententioasa, provocatoare, catre marea de oameni si arme ce se scurgea in valuri catre ei. Iar in mijlocul bataliei ce curand ajunsese baioneta la baioneta, sustinand mai departe drapelul cu dreapta si luptandu-se infocat cu stanga, il lasara pentru un moment genunchii, obositi de salturile precedente, atat cat sa alunece din cercul lasat in urma de inger. Reusi sa se sprijine in drapel, si sa nu cada in fata inamicului care insa profita si il lovi crunt in antebratul drept, atat de crunt incat il sageta o durere infernala. Dar nu dadu drumul drapelului, ci se ridica si se regrupa langa ceilalti, in cerc, cu mana siroind de sange, luptand din continuare, pana ce soarele ajunse aproape de amiaza, iar inamicii se retrasera, decimati si obosoti.
- Multi din ai nostri au pierit atunci, spunea tata, insa nici unul din jurul drapelului. Mai mult decat atat, nimeni de langa mine nu a fost atins nici de glont, nici de baioneta. Daca nu alunecam, daca nu ma lasau picioarele, acum aveam ambele maini. Insa pe asta au trebuit sa o taie, caci dadea in cangrena, rana a fost adanca si periculoasa.
A doua zi cercul disparu de acolo. Cateva firicele de sange amestecat cu praf ramasesera martorele celor intamplate. Iar Turtucaia, asa cum toata lumea stie, a cazut.
Batranul se opri din povestit si isi umezi buzele. Gestul lui imi trezi, din nou, setea latenta care ma invalui usor insa hotarat, nenandu-mi nici o sansa de scapare. Singura cale - usa - ramasese incuiata, caci am verificat, apasand clanta si vazand ca nimic nu se misca. Se facuse destul de cald fapt care ma facu sa ma intreb cate zile poate sa traiasca un om fara apa.
- Odata l-am intrebat daca mai e cineva din camarazii lui in viata, continua batranul. Dintre cei care au luptat alaturi de el in jurul drapelului.
- Am pierdut legatura, mi-a zis. Au trecut de atunci doua razboaie, cine stie pe unde sunt. Unii au murit in al doilea razboi, altii probabil au familii si copii, la fel ca mine, in cine stie ce colt al tarii. Cum ne-a dus viata.
Moartea tatii ma prinse departe de casa. Eram déjà profesor de istorie, predam la un liceu din judet. Sa nu fac naveta, ma mutasem cu chirie in oras iar acasa mergeam destul de rar si stateam putin. Istoria ma pasiona si imi umplea total timpul, cand nu predam citeam, studiam, scriam. Se spune ca trecutul este prezentul nostru, iar ca sa iti afli viitorul, e bine sa iti arunci un ochi zdravan in urma. Lumea medievala m-a atras si m-a pasionat din totdeauna iar eu imi pusesem in minte sa scriu un tratat despre templieri si ceea ce reprezentau ei in acea perioada agitata a lumii. Nu am reusit din pacate sa finalizez, dar asta este o alta poveste. M-am oprit in momentul in care murit tata si nu am mai continuat de atunci.
La inmormantare nu a participat multa lume – familia si cativa vecini. Tata nu avea multi prieteni. Insa dupa ce l-am ingropat, la iesirea din cimitir mi-a iesit in cale un batran. Mi-a zis ca au luptat impreuna pe front la Turtucaia iar tata i-a salvat viata acolo. L-am invitat acasa, la masa. Nu vroia sa deranjeze, insa pana urma a venit.
-A fost un om bun, Dumnezeu sa-l ierte, a spus asezandu-se la masa. Daca nu era el, nu mai traiam. M-a dus in spate prin urgia aceea cativa kilometri buni, prin ploaie. A cazut in noroi de multe ori, insa s-a ridicat de fiecare data, hotarat sa ma scoata de acolo.
- Atunci si-a pierdut mana ? l-am intrebat amintindu-mi de istoria tatii.
- Mana ? Nu, nicidecum. Nu si-a pierdut nici o mana atunci. A fost ranit si el, un glont i-a strapus calcaiul. Cand m-am mai intremat imi povestea cum isi simtea bocancul colcaind de sange in taimp ce alerga, schiopatand. Dar strangea din dinti, imi zicea, isi inclestase maxilarele si nu s-a oprit din alergat.
- Totusi mi-a povesitt cum si-a pierdut mana in razboi, am insistat. Imi povestea inca de cand eram copil. In luptele de la Turtucaia.
- La Turtucaia in nici un caz. Poate pe alt front. Stiu sigur, caci dupa noaptea aceea infernala, am ajuns amandoi la infirmerie, eu cu rani la cap si el cu rana la calcai. Am stat acolo ceva timp. Cand ne-am inzdravenit Turtucaia cazuse déjà. Dar nu, adauga, cu siguranta a iesit din razboi intreg. Imi amintesc acum - ne-am intalnit odata prin ’21, muncea intr-o fabrica in oras. Si avea ambele maini, sunt sigur de asta.
In zilele acelea m-am intrebat mult de ce-o fi inventat tata o poveste ca asta. Si cum si-o fi pierdut de fapt mana. Apoi am intrebat-o pe mama.
- Ce rost are acum sa vorbim de asta, mai ales ca taicatu s-a dus. Asa a fost, cum ti-a zis el cand erai mic.
Insa mai tarziu a recunoscut ca si-o pierduse intr-un accident de munca, pe cand eu aveam doar cateva luni, in fabrica din oras unde lucra.
- Asa a vrut el sa il tii minte, mi se justifica mama. Si eu l-am lasat in pace.
Acum cativa ani, intamplator, am pus mana pe un numar din « Magazin Istoric » unde am citit pagini din jurnalul unui sublocotenent care a luptat pe frontul din Dobrogea si gandul m-a dus, din nou, dupa atata timp, la povestea tatii. M-am apucat sa scriu o carte, in jurul momentului aparitiei ingerului, asa cum mi-a fost povestita. Am scris-o cu greu, cu pauze, insa am reusit intr-un final sa o termin iar acum, prin amabilitatea domnului Laurentiu Calin, sper sa o pot si publica. Sincer nu am auzit de aceasta editura, insa dansii m-au contactat, si am venit sa vad despre ce este vorba.
|
|
|
Parcurge cronologic textele acestui autor
|
|
|
Text anterior
Text urmator
|
|
|
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE
AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT! |
|
|
|
|
| |
Comentariile
userilor |
|
|
|
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
gina, vero, va multumesc pentru aprecieri.
Cartea... intai sa o termin, mai am destul de scris la ea. Cateodata ma intreb daca o sa am timp sa o termin vreodata.
Domnule Cioaca,
povestea cu ingerul nu are cum sa fie adevarata, avand in vedere ca este rodul imaginatiei mele. Am scris acest capitol 13 al romanului la care lucrez intr-un hotel din TelAviv, anul trecut prin August. Atunci am inventat povestea cu ingerul, asa cum este ea redata aici.
Fragmetul acesta face parte din ceva mai amplu (am postat toate celelalte capitole pe europeea, sunt 13 in total, inclusiv acesta), iar aceasta poveste este spusa de un personaj al naratiunii mele, un batran. Fiind scris la persoana intai, cand spun "tatal meu" este tatal personajului meu, in nici un caz al meu. Tata are 54 de ani, nu a apucat sa participe la nici un razboi (din fericire!).
Si asa cum reiese (sper) din fragmentul de mai sus, tatal personajului a fabulat, povestind. Mana si-a pierdut-o altadata, stupid, in accident de munca. Asa ca se poate compara cu unchiul dumneavoastra... |
|
|
|
Postat
de catre
George (Dumitru) Corbeanu la data de
2008-06-20 13:25:32 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
*Unii dintre ei, ingnorand natura divina a colosului cu pene din fata lor, s-au trezit tragand in el, cu furie, rar ai sansa sa omori un inger. *
(George Dumitru)
Domnul George,
Nu ma pot pronunta daca povestea cu ingerul e adevarata, dar povestea cu soldatii au tras in el este sigur neadevarata. Vasta majoritate a soldatilor din primul razboi mondial au fost tarani, probabil 90%au fost tarani, bunicul meu care era taran a luat parte la luptele de la Marasesti iar fratele lui tot taran a murit de tifos in prizonierat tot in timpul aceluiasi razboi. Un taran roman in uniforma nu trage nici intr-un soldat daca e convins ca e neinarmat fiindca ii e frica sa nu-l bata Dumnezeu. Intr-un inger neinarmat cu atat mai putin. Sunt convins ca tatal dumneavoastra a auzit povestea cu trasul in inger. Exista printre tarani si unii care infloresc faptele dupa razboi. Tata care a luat parte la al doilea razboi mondial si recunostea sincer ca singura lui grije era sa sapravietuiasca macelului fiindca o avea acasa pe
mama cu cei sase copii avea un frate mai tanar care si el luse parte la razboi. Ne povestea atate acte de vitejie ca noi copii ramaneam uimiti de ce erou a dat famila noastra. Si lui tata ii placeau povestile lui, fiindca fiind unul care stia cam ce se intampla in razboi, se amuza copios in timp ce unchiul povestea. Tata nu-l contrazicea ci ii punea numai intrebari cu talc, la care primind raspunsul rostea numai un "Aha!* cu foarte mult subinteles. E posibil ca un ostas ruda cu unchiul meu sa-i fi spus tatalui dumneavoastra povestea cu cei care au tras in inger. De asemenea va sfatuiesc ca inainte de a publica opera sa va interesati daca in ziarele timpului a aparut cate ceva despre povestea cu aparitia ingerului. Pe timpul acela un asemenea fenomen starnea mare senzatie si e imposibil sa nu fi ajuns la urechile presei daca el s-a intamplat cu adevarat.
Va urez succes la publicarea cartii. |
|
|
|
Postat
de catre
Dumitru Cioaca la data de
2008-06-20 04:47:38 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
*
Si astept cartea!
Felicitari, ai mult talent!
Vero |
|
|
|
Postat
de catre
Veronica Pavel la data de
2008-06-20 01:02:54 |
|
|
|
Parcurge cronologic comentariile acestui autor
|
|
|
|
Text anterior
Text urmator
|
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
George-D,
am citit cu placere textul - fragment... o scriere 'asezata', matura... o realitate. Te felicit si sper sa-ti publici cartea!... cat de curand... atat iti spun acum,
gand bun & regards,
goia
p.s cand vei avea cartea in mana... sa ma amintesti!
|
|
|
|
Postat
de catre
nula nada la data de
2008-06-20 00:17:35 |
|
|
|
|
|
|
|
Texte:
23931 |
|
|
Comentarii:
120070 |
|
|
Useri:
1425 |
|
|
|
|
|
|