|
|
|
|
|
|
|
|
|
12 |
|
|
Text
postat de
George (Dumitru) Corbeanu |
|
|
Batranul era profesor de istorie pensionat, ii spunea asta barbatului de langa el.
Toata viata lui predase la gimnaziu politica si economia societatilor timpurii si medievale, oare barbarii aceia, calaretii mei legendari, isi gasisera locul printre imaginile predate, povestite in vreo lectie ? Sau totul era fad, fara suflu, o adunatura de cifre si date, idei incepute cu liniuta pe caietul studentesc cu coperti lucioase, terminadu-se brusc prin punct si virgula, sau trei puncte stinghere, lasand locul la un « si asa mai departe » pe care il ghiceai doar in momentul in care iti parcurgeai notitele inainte de ora si incercai sa iti amintesti, cautand asiduu in negura memoriei, semnificatia lor reala ? Greu de spus, ma uitam la el cum isi povesteste crampee din viata intelocutorului care incerca sa para atent, pentru a simti mai usor trecerea timpului, si nu puteam decat sa mi-l imaginez la catedra, in ultimii lui ani de profesorat, vorbind monoton la o clasa de treizeci de tineri dezinteresati de istoria patriei in care aveau sa creasca, sa munceasca si sa produca, la ce te ajuta sa iti stii istoria, intr-o societate mercantila bazata pe inspiratia de moment ? Doar sa faci impresie in cercurile de prieteni si cunostinte, sa impresionezi fetele prin pseudo cultura de care ai putea da dovada, stiind anul nasterii si mortii domnitorului mare si sfant care a omorat la turci cata frunza si iarba, sau asa ne invata istoria predata, sanctificat pentru merite deosebite in lupta cu paganii, mic la stat mare la sfat, si viteaz cum noi toti stim, ctitor de biserici si manastiri, brav conducator de osti si tara, sot model, exemplu pentru razesii din jur, aprig aparator al crestinatatii, iubitor de Dumnezeu si Maica Domnului asa cum toata lumea o stie si nu numai ea.
Gandind asta mi-am amintit brusc de intamplarea rusinoasa din gimnaziu, rusinoasa acum, privind in urma, insa perceputa altfel de mine atunci, cand favoritismul de care beneficiam mi se parea un avantaj de care profitam din plin. Caci eram copilul mamei mele, iar mama era profesoara de limba si literatura romana, sefa de catedra, iar toti colegii profesori, din exces de respect sau prietenie pentru ea, ma tratau preferential, impingand, adesea, tratamentul la extrem, facandu-l astfel sa isi piarda subtilitatea, iar madam Buzincu, profesoara de istorie, painea lui Dumnezeu, exceland in astfel de situatii.
Cum a fost aceea, la ora de istorie, cand mi-a venit randul la lectie iar prima intrebare, clara, raspicata, a fost cand a domnit Stefan cel Mare. Pe atunci nu era si Sfant, recunoasterea bisericeasca si canonizarea sa oficiala au venit in vremuri mai apropiate noua, dupa revolutia din decembrie si ridicarea barierelor spirituale, probabil comunistii nu l-au considerat destul de potrivit pentru rolul de sfant, circulau vorbe prin targ ca ii cam placeau femeile, altele decat sotia, si nu una, ci multe, tinere, zglobii si placute la infatisare, dar astea nu erau decat barfe, vorbe aruncate in vant, in nici un caz adevarate, a dovedit-o istoria scrisa, probabil cei ce au scris-o au fost de fata sau au calatorit in timp, dar asta e alta poveste. Ia spune Georgica, continua madam le proffeseur, cand a domnit, hai, spune-mi anii, si mi se adresa cu o asa nonsalanta in glas de parca eu, fiul mamei mele literate, nu aveam cum sa nu stiu aceasta informatie vitala. Dar eu nu stiam, pentru ca nu citisem acasa lectia, ci petrecusem timpul cu prietenul meu Florin, jucandu-ne de-a Winnetou, daca ma intreba de Old Shatterhand sau Old Surehand, ii raspundeam tot ce vroia ea, insa cu Stefan, fie el si mare cu majuscula, mai greu, mult mai greu, caci nu se regasea in cartile lui Karl May. Dar eram pregatit pentru orice, caci aveam cartea deschisa in banca, chiar la lectia cu pricina, masura de precautie pe care o luasem mai mult inconstient, caci nu anticipasem nevoia de informare imediata, insa iata, situatie inedita - actionare pe masura, asa ca am citit, raspicat, cu voce tare, ca sunetul sa strabata tot spatiul din fundul clasei unde mi se afla pupitrul, pana la buza catedrei de care statea sprijinita profesoara, mai mult intr-o rana, cu un picior putin ridicat de la pamant, i se umflase de la drum, facea naveta din orasul invecinat, grele timpuri mai traiam.
- Intre o mie patru sute cinci zeci si sapte si o mie cinci sute patru, m-am auzit, iar profesoara ma auzi si ea, la fel ca si colegii din jur, insa Ilie, avantajat de pozitie – statea langa mine in banca – pe langa simtul auzului profita si de simtul vazului si tresari incruntat cand isi dadu seama ca eu nu stiusem raspunsul ci il citisem din carte. Si atunci banuiesc ca se trezi in el spiritul etic scolar care nu ii dadu pace pana nu il facu sa sara din banca, sa ridice mana si sa puncteze, la fel de clar si raspicat, iar vorbele lui brazdara spatiul la fel ca ale mele, insa mai dureroase, mai ascutie, si fura tovarasa profesoara, George citeste din carte, o are deschisa.
Delatiunea il facu sa zambeasca cu gura pana la urechi, mandru de el ca a desconspirat sursa cunostintelor mele, asteptand recunostinta concretizata, poate, printr-o recompensa doar de el stiuta sau imaginata. Insa aceasta nu veni nici pe departe, caci efectul vorbelor sale au fost cu totul altele.
- Ce-ai zis ma, am auzit eu si toti copiii deopotrava, ce-ai zis ma, nemernicule ? Ia vino tu incoace, spuse aruncand fulgere in priviri, iar Ilie se conforma, nedumerit de ton, cum poti ma sa spui tu ca George copiaza, tie nu ti-e rusine sa minti in halul acesta ? Iar cand palmele grele sustinand degetele groase de navetista cu care ne obisnuisem deja (le vedeam mereu aratatand spre hartile cu profil istoric, reprenzentand lumea in diverse faze ale evolutiei istorice) cazura greoi pe spatele lui firav, Ilie si deopotriva noi ceilalti nu avuram nici un dubiu ca nici decum nu era vorba de recompensa, recunostinta nici atat, ci pur si simplu de o pedeapsa aplicata acuzatiei nerostite dar gandite de defaimare la adresa premiantului clasei, fiu al mamei mele si al colegei si prietenei ei, care, principial vorbind, nu avea cum sa se coboare intr-atat pe scara josniciei incat sa pretinda ca stie atunci cand nu o face, sa spuna atunci cand trebuie sa taca.
Iar eu am tacut cand trebuia sa spun, caci toti ochii clasei se intoarsera spre mine intrebatori, incercand sa afle adevarul dintr-o singura privire, insa nu il aflara, caci mi-am coborat pleoapele apoi le-am ridicat exprimandu-mi mirarea extrema, asumandu-mi acuza nefondata, protestand, chiar prin atitudine, nemernicul, cum isi permisese sa minta in halul asta. Insa inima mi se facu mai mica decat un purice, o pierdusem, parca, undeva acolo in piept, caci aveam in continuare cartea cu copertile cartonate deschisa in banca, oricine s-ar fi apropiat ar fi vazut. Insa Buzinca, painea lui Dumnezeu, nu a facut-o, poate chiar ma credea nevinovat sau, poate, incerca sa ma protejeze, sa nu ma discrediteze in fata celorlalti. Insa ce nu am inteles atunci si nici acum nu o fac, este de ce Ilie, dupa ce a incasat palmele sanatoase, a venit la loc in banca, tacut, fara sa imi adreseze nici o privire si fara a se arunca asupra cartii deschise fluturand-o triumfator in fata tuturor, proba de netagaduit, intaritor al afirmatiei lui precedente. S-a asezat cuminte langa mine, punandu-si mainile in poala ca o fata rusinoasa, privind undeva, la o crestatura a podelei, de parca particulele de praf depus de ani intregi acolo incercau sa ii spuna ceva, numai de ei stiut, iar el inregistra spusa si o rumega, departe de noi si de lumea noastra imorala. In momentul acela nu gandeam decat ca isi merita soarta umila, isi merita situatia extraordinara in care se pusese singur, caci sa ma parasca pe mine, ce indrazneala, eu eram capul clasei, comandant de grupa si loctiitor de unitate, aveam un snur rosu si unul mov, eram mandria unitatii scolare in care ne petreceam jumatate din viata de copii.
Batranul continua sa vorbeasca cu barbatul de langa el, pe un ton cald, linistitor. Ii capatase atentia, se vedea asta, si lui si femeii, amandoi il priveau, uitand in momentele acelea de vrabiuta care nu mai aparea, de actele ce inca se procesau, cu greutate, probabil aveau un sistem informatic foarte complex, trebuia urmarit un anume flux de date teribil de alambicat, in care, se pare, vrabiuta se impotmolise si ne impotmolise si pe noi odata cu ea, lasandu-ne de izbeliste in camera aceea alba fara ferestre si cu usa incuiata inexplicabil.
|
|
|
Parcurge cronologic textele acestui autor
|
|
|
Text anterior
Text urmator
|
|
|
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE
AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT! |
|
|
|
|
| |
Comentariile
userilor |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Texte:
23931 |
|
|
Comentarii:
120070 |
|
|
Useri:
1425 |
|
|
|
|
|
|