PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Contabilitate Text postat de nino ionica “Vine o vreme când trebuie să tragem o linie neagră şi să facem socoteala: O viaţă plus alta, fac două, Scriem una, ţinem una, Poate o mai fi şi o altă viaţă”. (Din amintiri: Marin Sorescu – Contabilitate) CONTABILITATE Viaţa este o sumă de eşecuri şi realizări, dar nu în aceeaşi măsură pentru toţi oamenii. Ponderea acestor două lucruri cred că diferenţiază oamenii, pentru că nu există oameni doar cu eşecuri şi oameni doar cu realizări. Numai că unii reuşesc să treacă uşor peste eşecuri şi să reia totul de la capăt, învăţând din eşecuri, iar alţii merg din eşec în eşec, refuzând să-şi recorecteze traseul vieţii, fie din neştiinţă, fie dintr-un orgoliu prostesc. Cum zice un proverb “a greşi este omenesc, dar a persista în greşeală este diabolic.” Sunt momente în viaţă în care facem un bilanţ pe o perioadă mai mare sau mai mică, facem un fel de contabilitate dar contabilizarea nu este o simplă sumă de evenimente pozitive şi negative. Fiecare eveniment are o anumită încărcătură emoţională care îl diferenţiază net de un altul şi ca urmare adunarea acestora nu mai este cea din aritmetica obişnuită. Cu alte cuvinte o femeie plus alta nu fac două pentru că depinde ce rol a avut fiecare în viaţa noastră. Si atunci este valabil cazul din poezia celebră a lui Marin Sorescu în care o femeie pe care am iubit-o şi aceeaşi femeie care nu ne-a iubit fac zero. Sau putem extrapola la cazul a două femei diferite din viaţa noastră. Le putem aduna ca număr? In opinia mea nu. Pe una am iubit-o mai mult, ne-a marcat existenţa şi ne-a umplut zilele cu trăiri intense. Alta a fost o trecere efemeră în existenţa noastră, uneori atât de efemeră că i-am uitat şi numele. Ea nu poate fi contorizată nici la femeile pe care le-am întâlnit atât timp cât a fost ştearsă din amintirea noastră… Bunicul meu a cântat la vioară. A încercat să-mi insufle ceva din talentul lui dar nu a mers. Un cântec însă mi-l cânta mereu când eram copil şi acest cântec ar putea fi un rezumat concis al traseului vieţii mele parcurs până în prezent. Este vorba de “M-am născut într-un bordei, Invelit cu paie…”.Voi marca anumite momente din viaţa mea cu versurile acestui cântec. Să scrii un roman autobiografic este greu dar nu imposibil. Inceputul este greu dar odată început un lucru, acesta trebuie continuat chiar dacă nu ai certitudinea finalităţii lui. Este o zi de sfârşit de noiembrie, este seară, un cer noros şi o burniţă mocănească aduc în sufletul meu nostalgia unor zile din copilărie când cu bunicii şi sora mea ne adunam într-o singură cameră la lumina unei lămpi şi ne bucuram că ziua s-a terminat. In această seară de noiembrie am ieşit afară din apartament pentru a curăţa un covor. Si de câte ori efectuez o muncă care îmi displace, încep să mă gândesc la lucruri mai plăcute pentru a uita postura neplăcută în care mă aflu temporar. Nu îmi este ruşine de muncă, oricare ar fi natura acesteia. Mătur în casă, spăl vasele din bucătărie, spăl WC-ul de acasă, lucrez la calculator, citesc poezii, vopsesc şi vărui etc. şi le fac pe toate fără să consider că mă înjosesc într-un fel. Nemulţumirea mea este generată de faptul că aş putea face ceva şi care să-mi placă şi să fie specific unui intelectual (căci şi inginerii pot fi intelectuali). In această seară m-a străfulgerat ideea că este momentul să trag o linie neagră şi să fac o mică contabilitate. Ideea am mai avut-o cu ani în urmă când eram în Portugalia la Coimbra într-o bursă NATO, dar cum nu am talent scriitoricesc, am abandonat o idee destul de îndrăzneaţă. Insă din când în când o forţă lăuntrică mă îndemna că trebuie să aştern pe hârtie o parte din trăirile mele petrecute în gheto-ul numit Universitatea din Craiova cu motivaţia că poate aşa vor învăţa şi alţii cum poţi să mori din dragoste de carte, cum poţi să nu promovezi, cum poţi să ai duşmani fără să fi schimbat o vorbă cu ei sau să fi vorbit despre ei, cum banii nu se fac din carte, şi atătea alte lucruri. Prea mulţi ani seci am fost obligat să cheltui între zidurile sinistre ale unui bastion comunist încât nu pot da uitării faptele şi mai ales tragediile care se petrec şi s-au petrecut în acest bastion numit de un ziarist contemporan, azilul de impostură. Este şi motivul pentru care am oscilat între a alege ca titlul al cărţii acest nume ce sugerează o realitate şi, un alt nume ce în mintea mea este sugestiv prin natura relaţiilor interumane în această pseudo-universitate. Intrebarea care mi-o pun în acest moment decizional este dacă voi avea resursele fizice şi psihice de a finaliza această carte şi de a prezenta faptele aşa cum au fost, fără înflorituri, fără ură, detaşându-mă de acele sentimente fireşti de rejecţie faţă de acele persoane care deşi au obţinut nişte titluri academice într-un timp record, în fapt sunt mediocrităţi şi au avut şi au un comportament care îi situează la periferia societăţii. Aceşti pseudo-savanţi sunt cei care au transformat un învăţământ care funcţiona cu limitările sale specifice perioadei comuniste, într-un învăţământ în care spiritul mercantil este cel care domină corpul profesoral, corp măcinat şi epuizat în lupte interne care duc la un sfârşit previzibil. Invăţământul românesc actual nu se ridică nici măcar la nivelul anului 1989, an în care cu toţii am crezut că va avea loc o schimbare spre bine. Nu pune nimeni la îndoială faptul pozitiv că am câştigat ceea ce un dascăl adevărat are nevoie ca de aer: dreptul la informaţie, dreptul la documentaţie. Avem cărţi mai multe, avem acces la ceea ce este nou în domeniile ştiinţei şi tehnicii, dar pentru cine când materialul uman cu care lucrăm prezintă un dezinteres total pentru ştiinţă şi tehnică? Si o ţară cu asemenea vlăstare nu are şansa de a supravieţui dacă nu se revine la normalitatea din anii de început ai comunismului. Mergeam în biblioteci, ne certam cu colegii care să ia o carte sau îndrumar din bibliotecă, lucram probleme în particular, adică făceam carte. Alte vremuri, alţi oameni. Presupusa revoluţie română, ca orice revoluţie, a fost un prilej pentru lichele şi jigodii de a ieşi în faţă, de a lovi şi distruge valorile pe care România le-a avut, le mai are, dar din păcate sunt marginalizate sau au început să părăsească ţara. Asta este tragedia învăţământului românesc: impostorii au obţinut titluri academice, s-au cocoţat pe nişte scaune comfortabile, au făcut legi care să îngrădească altora accesul la poziţii care le-ar periclita scaunele, şi comandă. Acum toţi sunt savanţi, acum toţi ştiu totul dar nimic, acum au apărut dinastii în facultăţi şi universităţi încât anumite poziţii sunt arvunite înainte de a se naşte cei pentru care s-au arvunit. O analiză sumară la nivelul facultăţilor tehnice din Craiova scoate în evidenţa un nepotism care face să pălească nepotismul cunoscut de cei care au trăit vremurile comuniste. Orice teorie trebuie susţinută prin exemple şi pot da doar câteva: Marian Gheorghe şi fiul, Popescu Dan şi fata, Vladimirescu şi fiul, Brojboiu şi fiul, Lungu şi fiul etc. Et in Arcadia ego… Parcă aşa suna un început de capitol dintr-o carte scrisă de Odobescu (obligatoriu în manualele de liceu vechi) şi dacă memoria nu-mi face feste, romanul se numea Pseudokineghetikos. O expresie pe care profesorul de română o interpreta ca fiind echivalentul expresiei “si eu am fost fericit” dar şi cu înţelesul că fericirea este trecătoare. Să fiu iertat dacă greşesc dar nu voi merge să caut să completez ceea ce am uitat numai pentru a părea un tip erudit. La limba română am avut profesori buni şi am citit destule romane şi poezii, dar cu timpul le-am uitat. Poezia romantică rămâne genul meu preferat şi încă mai ţin minte poezii întregi de Blaga, Eminescu, Minulescu, Miron Parschivescu, Panait Cernea, Alecsandri, Bacovia iar sonetele lui Shakespeare, Petrarca, catrenele lui Ohmar-Khayamm îmi încântă şi acum sufletul. Si chiar poeţi mai puţini cunoscuţi, interzişi pe vremea răposatului, cum ar fi Ben Corlaciu, i-am reţinut. Poeziile lor au fost un îndemn cum să trăiesc, cum să calc pe pământ, cum să trec peste dezamăgiri. Cine poate exprima mai frumos îndemnul de a păşi uşor pe pământ decât poetul care zice “… să calci uşor căci fărâma de pământ , altădat’ era doi ochi albaştrii”. Ca om normal nu poţi inventa cuvinte mai frumoase de a elogia ochii negrii ai iubitei decât să-i compari cu “izvorul tainic din care curge noaptea”. Si poeziile care m-au urmărit în viaţa mea şi prin care mi-am găsit liniştea recitându-le în gândul meu în momente de tristeţe, sunt nenumărate. Nu este cazul să le reproduc, ele stau în sufletul meu şi parcă un demon ascuns le scoate din cotloanele sufletului şi mi le recită. Copliăria a fost una din perioadele fericite ale vieţii mele. Si cred că acest fapt nu este un fapt singular. Cred că în viaţa normală a unui om, copilăria şi adolescenţa sunt perioade prin esenţă lipsite de griji, pline de elan şi visuri de care nu ne îndoim că nu se vor realiza. Amintirile din copilărie ale lui Creangă mi-au delectat sufletul la anii adolescenţei dar acum când privesc înapoi în timp, văd că am avut parte de momente chiar mai frumoase decât ale marelui povestitor. Si rar am întâlnit un om care să nu-şi amintească cu plăcere de clipele nevinovate ale copilăriei, de prostiile pe care le făcea. Ce minunaţi au fost şi anii adolescenţei iar viaţa de liceu a rămas pentru mine un moment de referinţă atât prin ineditul ei, dar şi prin bruma de cultură pe care mi-a adus-o. Cum să uit profesorii de marcă ai liceului Nicolae Bălcescu: Sorescu, Evelina, soţii Banu, Ciolacu, Piscati, Apostol, Hinoveanu, Luca Preda, şi lista nu se termină aici. Si cum să uiţi primele iubiri, naivitatea gândurilor că fata pe care o iubeai atunci va fi singura din viaţa tă, că fără ea viaţa nu are rost. Si cu ce nesaţ am citit Lorelei, La Medeleni, Elevul Dima dintr-a şaptea, Invitaţie la vals dar şi Mizerabilii, Dama cu camelii. Iar Bernand Shaw cu Pygmalion îmi incita imaginaţia. Am citit dar am şi uitat căci trebuie să şi uităm. A rămas amintirea. “Eram copil” Nu voi face contabilitatea până la capăt. Sigur că la vârsta mea au trecut peste trei sferturi din viaţa mea sau mai mult. Dar vreau să mă amăgesc, să sper, că voi mai avea prilejul să mai fac o mică contabilitate şi peste câţiva ani, însă nimeni nu ştie cât durează venirea sa pe pământ şi spun stop. Gândul morţii mă întristează. Când stai şi te gândeşti că într-o zi nu vei mai întâlni soarele, că nu te vei mai bucura de primăvară şi de tremurul toamnei, când ştii că vei fi sortit uitării chiar de cei care îţi sunt dragi, parcă şi prezentul devine palid şi sufletul tremură. Totdeauna caut să mă îndepărtez de gândul că viaţa este finită pentru că nu este un gând pozitiv. “Să ne trăim clipa” cum spuneau latinii, să trăim fiecare zi ca şi cum ar fi ultima zi din viată. Frumoase poveţe dar din nefericire de la teorie la practică este o cale lungă. De ce m-aţi dus de lângă voi … Convingerea mea că dacă România nu ar fi avut acea perioadă considerată neagră în istoria sa numită comunism, mulţi fii de ţărani înzestraţi cu o inteligenţă peste medie, ar fi rămas ciobani la oi. Nu sunt un adept al comunismului şi nu am nici nostalgia unui regim care îti controla toate acţiunile, dar lăsând la o parte ideologia care a stat la baza comunismului, comunismul a susţinut o anumită morală şi tacit a susţinut un creştinism după care mulţi jinduiesc. Nu erau droguri, nu erau atâtea crime, nu erau atâtea violuri şi era o siguranţă a omului de rând care în România de astăzi n-o mai regăseşti. Revenind la învăţământ, astăzi calitatea materialului cu care lucrează profesorii este net inferioară celei din comunism. Iar calitatea corpului profesoral a scăzut drastic. Acum tubul digestiv şi sexul domină spiritul. O diferenţă vizibilă de orice persoană care a trăit în cele două perioade. Si această diferenţă este cu atât mai evidentă cu cât luăm în consideraţie accesul la informaţie al tinerilor de azi. Am învăţat la ţară, chiar două clase într-una iar gimnaziul l-am făcut într-un sat Dranovăţu situat la 2 kilometri de satul meu. Si făceam naveta zilnic, fie că era soare, fie că era ploaie sau ningea. Dar în 1962 colectivizarea a făcut ca să plec spre Craiova. Bunicii mei au trăit o tragedie atunci când activişti de partid i-au forţat să renunţe la tot ce aveau în curte: plug, grapă, rariţă şi mai ales doi boi pe care i-au crescut de mici. Plângeam cu toţiii. Dar decizia de a părăsi satul a fost o faptă de care îmi amintesc cu atâtea amănunte că parcă ieri s-ar fi întâmplat. Eram în clasa a şasea şi eram preşedinte de detaşament de pioneri. Trecând prin faţa primăriei într-o zi după Paşti, am văzut pe perceptorul comunei, pe primar şi pe un individ cu o bască trasă în faţă, spre ochi, obicei pe care numai tractoriştii o aveau în satul meu ca să se protejeze de lumina puternică a soarelui de vară. In loc de buna ziua am rostit un “Cristos a înviat”. Individul cu bască care era un instructor de la raion (Slatina) mi-a luat numele şi în aceeaşi zi s-a făcut o adunare de unitate la care a participat şi secretarul de partid al comunei, o femeie, mi-au smuls de pe braţ însemnele de preşedinte (două dungi roşii purtate pe braţ) , adică m-au retrogradat. Dar şi profesorii au trecut la acţiuni împotriva mea, inclusiv bătaia, pentru că nu s-au ocupat în orele de dirigenţie de educaţia mea comunistă. In anul următor am venit în Craiova la Colegiul Popular Nicolae Bălcescu, unde am terminat clasa a şaptea şi liceul. Lăsând la o parte această întâmplare simplă, este cert că fără asigurarea unui învăţământ gratuit şi cazare la cămine la preţuri infime, mulţi copiii de ţărani am fi rămas la ţară. Dar asta a fost istoria. Aş fi rămas ca-n poezia lui Goga, “fecior de plug” căci bunicul mă învăţase să ţin coarnele plugului, să ţin brazda la o lăţime ştiută de el de la tatăl lui şi multe lucruri de ţăran. Sigur că nu am regretat niciodată că am plecat din lumea satului, lume în care am revenit permanent, mai ales în momentele mele de tristeţe şi singurătate. Mai este încă pădurea de lângă sat în care culegeam fragi şi mergeam cu boii şi caprele la păscut. A fost frumos, am trăit frumos, am luat de la cântecul ciocârliei dorinţa de a zbura spre soare, am luat de la pădure puterea de a nu mă îndoi la orice adiere de vânt. Dar lumea murdară în care am intrat, mârşăvia unor indivizi care se pretind profesori universitari , m-au făcut să pierd zile din viaţă, să le irosesc cheltuindu-mi energia într-o luptă cu o mafie extrem de puternică. Dar mă întorc deseori la pădurea mea şi mă spovedesc ca un Labiş împovărat de ani: “Pădure sora mea, la tine vin, La tine vin să-mi spovedesc păcatul. C-am cheltuit atâtea zile seci,…” Aş fi uitat poate versurile din liceu al unei poezii care nu era din lecturile obligatorii. Versurile lui Nicolae Labiş din Moartea căprioarei au format textul unui cântec pop cântat de Marcela Săftiuc. A fost unul din cântecele mele preferate prin anii sfârşitului de deceniu 8. Căci totdeauna din toate vremurile, codrul, pădurea au fost prieteni nedespărţiţi ai omului. Nu există un poet romantic care să nu fi cântat natura în momentele ei de repaus, atunci când omul evadează dintre oameni pentru a-şi întregi energiile, pentru a-şi linge rănile făcute de semenii săi. Plin de visuri am intrat … Când am părăsit lumea fascinantă a satului eram plin de visuri, aveam sufletul dornic de fapte mari, eram curat. Nu mi-am închipuit niciodată că oamenii de la care aştepţi să fie oameni având în vedere poziţia socială pe care o ocupau, să fie mai prejos decât ceea ce întâlnim la periferia societăţii. Lumea oraşului îmi aducea ceva inedit dar şi o anumită tristeţe generată de drumul fără întoarcere pe care am pornit. Satul cu poezia lui din anii 1950-60 nu mai exista. Colectivizarea a distrus în Grădişte al meu tot ce însemnau hore, şezători pe buza şanţului, întâlniri ascunse cu fetele mari ale satului, fete care nu erau nici măcar încălţate cum ar spune un Topârceanu. Viaţa de oraş poate distruge sufletul: aici oameni sunt mai parşivi, tentaţiile sunt mai mari, hoţii sunt mai mulţi şi mai rutinaţi, fetele au alte pretenţii şi sunt lipsite de poezie, şi multe altele. Dar avantajele oraşului sunt mari iar unul era esenţial pentru mine: şcoala era înzestrată atât la nivel de infrastructură cât şi la nivel de resurse umane. Si acum după zeci de ani petrecuţi în Universitatea din Craiova ascult cât mai mult pe Tudor Gheorghe într-un cântec atât de potrivit pentru starea mea sufletească creată de acest bilanţ sumar al vieţii mele: “…Trandafirii mor, visurile mint, … Trandafirii mint, visurile mor” . Si eu am fost în America … Atunci când te naşti dintr-o familie săracă şi întâlneşti în destinul tău indivizi de tipul lui Răsvan Vladimir sau Marian Gheorghe, este greu de crezut că mai poţi avea o şansă de a supravieţui dacă nu ar exista un Dumnezeu, acolo sus, un Dumnezeu care într-o clipă de odihnă aruncă o privire spre tine. Aşa s-a făcut că în anul 1993 când am venit din concediu de la mare, o doamnă Radu Rodica de la Ambasada SUA m-a sunat la telefon să-mi spună că am fost selectat ca bursier Fulbright la Universitatea din Houston şi Chicago. Am crezut că visez. A trebuit să optez spre una din cele două universităţi şi am ales Houston-nul , influenţat în măsură şi de serialul Dallas cu J.R., Sue Ellen, Pamela, Bobby ş.a. care mă marcase profund în perioada respectivă. Si aşa într-o toamnă (septembrie 1993) “când crăpa, coaja de pe nucă”, am părăsit România pentru o perioadă de şase luni cu destinaţia Houston. Un vis frumos. Vedeam o lume nouă, cu profesori de marcă de la care în 6 luni am învăţat ceea ce nu reuşisem în câtiva ani de facultate. Supercomputere, calculatoare paralele şi un mod de lucru la care România, sau mai precis Universitatea din Craiova nu va ajunge niciodată. Si oamenii de acolo, respectul valorilor m-a făcut să visez frumos. După 6 luni reveneam în mocirlă. Eu lucram, eu mă documentam iar în ţară echipa Răsvan Vladimir- Burdescu Dan Dumitru îmi “săpau” groapa. Universitatea din Houston a cerut prelungirea stagiului cu încă 6 luni sub rezerva ca Universitatea din Craiova să-mi păstreze postul pe durata bursei. Dar gruparea Cernian Oleg a refuzat să-mi dea acordul şi era de aşteptat: plecarea mea ca bursier Fulbright a adus catedra într-o stare greu de descris în termeni medicali. Ura, frustrările şi complexele unei grupări intitulată impropriu catedră au răbufnit cu toată puterea. Am fost totdeauna un om calculat, nu mi-a plăcut niciodată să risc în momentul în care am avut responsabilităţi familiale. Puteam rămâne în SUA dar teama unui eşec m-a făcut să iau o decizie pe care deseori am regretat-o. Am revenit în ţară în luna martie 1994 unde am constatat că oameni pe care nu i-am cunoscut până în momentul acela, oameni cărora nu le-am făcut niciodată rău, erau acum duşmani înrăiţi ai mei. Perioada care a urmat este ilustrativă privind deformarea morală a unor indivizi ajunşi în învăţământ şi cocoţaţi printr-un complex de împrejurări pe scaune mari pentru micimea sufletelor lor. Este edificator că fără să cunoască ce am realizat în SUA, fostul decan Răsvan Vladimir şi-a trimis emisarul Burdescu Dan Dumitru la comisia Fulbright cu o scrisoare care a surprins comisia prin aiurelile pe care au putut să le emită. O ruşine comportamentul de iudă al celor doi care fără să-mi spună ce au în mintea lor măcinată de ură, pe “ascuns” au mers în Bucureşti când Craiova era mai aproape şi puteam să le dau orice informaţie referitoare la ceea ce am realizat în SUA. Un lucru a ieşit în evidenţă: un Cernian Oleg nu ar fi supravieţuit dacă nu ar fi fost susţinut în acţiunile lui de periferie fără un sprijin direct al duetului Răsvan Vladimir – Burdescu Dumitru. Caracatiţa începuse să-şi arate tentaculele. Bursier NATO în Portugalia … Dumnezeul meu nu m-a uitat şi a arătat duşmanilor mei că este deasupra lor. Si aşa reuşesc în anul 1995 să câştig o bursă de cercetare NATO cu stagiul la Universitatea din Coimbra, Portugalia. Si într-un noiembrie al anului 1995 părăsesc România pentru 9 luni. Incă o perioadă fericită din viaţa mea pentru că deşi sunt latini, omenia şi căldura sufletească a persoanelor cu care am cooperat în Universitatea din Coimbra m-au marcat profund. Am lucrat zile şi nopţi la o temă de cercetare extrem de complexă dar am vizitat şi locuri istorice unice prin măreţia lor. Am fost la Fatima, am privit deseori valurile oceanului Atlantic asemuit de un poet portughez ca fiind plin de lacrimile femeilor care îşi aşteptau soţii marinari să se întoarcă de pe întinsurile apelor şi uneori nu mai reveneau. A fost frumos. In ţară însă gruparea Cernian Oleg a trecut la măsuri mai dure: mi-a scos lucrurile din cabinet, o parte fiind distruse, şi le-au depozitat într-o altă cameră. Când m-am întors şi am văzut ce a mai rămas din cărţile mele am rămas surprins de decăderea grupării Cernian Oleg. Am sesizat organele de cercetare penală dar cazul a fost închis de poliţiştii care s-au prefăcut că fac cercetare dar în fapt nu au vrut să se implice. Bursier NATO în Italia … Anul 1998 este un an în care câştig o bursă senior sponsorizată de CNR-NATO, cu stagiul de 4 luni la Politehnica din Milano. Incă o perioadă fericită din viaţa mea pentru că am avut prilejul nu numai să lucrez într-un domeniu de vârf, calculul paralel, dar am avut ocazia să văd ţinuturi pe care în lipsa acestei burse nu aş fi avut niciodată prilejul să le văd. Domul din Milano, scala din Milano sunt câteva din realizările de vârf al unei epoci de glorie, realizări pe care italienii au ştiut să le conserve. Aşa am ajuns să vizitez Verona şi să văd ceea ce nu speram să văd vreodată: casa Julietei, mormântul Julietei şi alte urme ale unui mare imperiu, al unei civilizaţii. Italia nu este America. O altă mentalitate, alţi oameni cu alt temperament, temperamentul latin destul de vulcanic şi gălăgios. Dar şi lucrul la universitate era altfel. La ora 21 Politehnica îşi închidea porţile, nimeni nu mai intra în facultate, totul fiind protejat de sisteme de alarmă. Nu semăna deloc cu America sau Portugalia în care nopţi întregi am petrecut la facultate fără nicio restricţie. Să fie oare italieni marcaţi de faptul că mafia este la ordinea zilei şi trebuie să-şi închidă porţile puţin mai devreme decât în alte ţări? Greu de găsit un răspuns oficial. Primele două luni la Politehnica din Milano s-au scurs între biroul de la facultate şi căminul în care am fost cazat, cămin situat la 45 de minute distanţa prin metrou faţă de facultate. Soţia m-a vizitat în ultimele săptămâni şi numai atunci am vizitat împreună o parte din frumuseţile unei ţări plină de istorie şi poezie. Intre timp în Craiova gruparea lui Cernian Oleg se completează cu un nou membru, o clonă imperfectă a comportamentului lui Cernian Oleg: Marian Gheorghe, naşul meu şi al copiilor mei. Copilul lui Marian Gheorghe era student la secţia de calculatoare dar de aici şi până la trecerea pe faţă la acţiuni de distrugere a mea este o cale pe care un om cu frica lui Dumnezeu şi de calitate, nu o realizează . Numai un om laş şi mediocru, lipsit de verticalitate poate realiza fără teamă de dumnezeu asemenea acţiuni. In data de 5 mai 1998 am plecat în Italia cu toate formalităţile legale îndeplinite: delegaţie, aprobare de senat, act adiţional la contractul meu de muncă prin care se stipula fără echivoc că Universitatea din Craiova va plăti soţiei mele şi celor doi copiii minori un prcent (75%) din salariu. Prima acţiune de vendetă o iniţiază naşul Marian Gheorghe: îmi dă o sancţiune în luna iunie 1998 pe motivul că am perturbat activitatea didactică. Sărmanul om, a visat toată viaţa să fie considerat un tip deştept şi nu a reuşit decât să ajungă prin mila lui Dumnezeu un profesor fără un portofoliu valoros de lucrări. Când citeşti aiurelile acestui cetăţean din motivarea sancţiunii, sancţiune care în anul 2005 am aflat că a fost respinsă de oficiul juridic, înţelegi câtă ură şi laşitate se află în acest individ. Dar în acest moment mafia universitară îşi ascute acţiunile prin rectorul Mircea Ivănescu care ia decizia să-mi condamne familia la moarte prin înfometare. Si în iunie 1998, când eram plecat din ţară cu delegaţie, rectorul emite o decizie de anulare unilaterală a delegaţiei de plecare ca bursier NATO şi pe toată durata bursei soţia mea şi copii mei nu au primit salariul. La revenirea în ţară, după o perioadă în care am solicitat rectorului, dar fără succes, să-mi restituie salariul reţinut pe durata bursei, am acţionat în justiţie. Aici am descoperit un lucru nou pentru mine: mafia universitară cooperează cu mafia din justiţie. Ca urmare grupul lui Covei Marin de la Curtea de Apel Craiova a soluţionat definitiv şi irevocabil plângerea mea în favoarea rectorului Mircea Ivănescu. Dar mafia din justiţie merită o atenţie deosebită motiv pentru care îi voi dedica un capitol separat pentru că merită. Dacă justiţia şi-ar face treaba cum scrie la lege, nu ar mai exista oameni de felul celor descrişi în această carte sau, ar sta după gratii. Lumea ar arăta alfel dacă indivizi de felul lui Marian Gheorghe, Răsvan Vladimir, Cernian Oleg, Ivănescu Mircea, Mancaş Dan ş.a. ar fi fost pedepsiţi imediat pentru faptele lor cu caracter infracţional. Si eu am fost în Trento… Anul 2004 îmi aduce o oază de fericire: timp de două luni sunt invitat la Universitatea din Trento pentru cooperare cu un profesor de talie internaţională, autor a unor lucrări publicate în edituri de prestigiu. Trento, o localitate superbă în Alpi pe valea râului Adige, a fost o oază liniştită într-o perioadă în care Cernian Oleg îşi trăia ultimele zvârcoliri fiind fără doctorat la vârsta de 62 de ani. Nerealizarea unui doctorat timp de peste 35 de ani l-a transformat pe Cernian Oleg şi pe enoriaşii săi într-o grupare care s-a dedat la acţiuni mafiote… “Caeterum censeo, Universidade di Craiova delendaum esse.” Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23931 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE