|
|
|
|
|
|
|
|
|
Am îmbătrânit... |
|
|
Text
postat de
Sanda Nicucie |
|
|
Am îmbătrânit, iubire,
Îmi pun pieile pe sârmă,
Le usuc la briza lunii
Şi apoi mi le repun.
Chipul meu, ce altădată
Îl visau mai toţi nebunii,
În beţiile din urmă
A ajuns un şanţ, în care
Tu pipezi şi bei tutun,
Chipul meu frumos, de fată,
Chipul meu de fată mare.
Am îmbătrânit, iubire,
Zece kile de osânză
S-au depus, din loc în loc,
Nu mai fac nici cât o ştire,
Nu mai fac nici cât o brânză,
Stau plăcintele-n cuptoare
Şi aşteaptă să le coc.
Trupul meu frumos de fată,
Ce-aduna în juru-i fanii,
Trupul meu de altădată
Mai trăieşte într-o poză
Prăfuită în dulap...
Au rămas din mine anii,
Amintirea de mimoză
Şi durerile de cap.
Chipul meu de nemurire,
Ce-l visau mai toți nebunii,
Fără case de nebuni-
A ajuns în briza lunii.
Am îmbătrânit, iubire…
Dintr-o dată, într-o luni. |
|
|
Parcurge cronologic textele acestui autor
|
|
|
Text anterior
Text urmator |
|
|
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE
AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT! |
|
|
|
|
| |
Comentariile
userilor |
|
|
|
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Exercițiu de lectură
Între timpul care trece și iubirea care rămâne
Există poeme care își construiesc gravitatea prin solemnitate și există altele care ajung la gravitate tocmai refuzând solemnitatea. „Am îmbătrânit...” al Sandei Nicucie aparține, fără îndoială, celei de-a doua categorii. Tema este dintre cele mai vechi ale literaturii – trecerea timpului, degradarea trupului, apropierea inevitabilă de capăt –, dar poeta o scoate deliberat din registrul elegiac și o introduce într-un discurs al autoironiei aproape brutale. În locul lamentației, avem râsul; în locul idealizării, inventarul fără menajamente al corpului; în locul metafizicii declarate, o familiaritate dezarmantă cu propria finitudine.
Și totuși, sub această suprafață comică, poemul este mult mai puțin vesel decât pare.
Prima cuantă textuală se constituie chiar din versul care revine obsesiv: „Am îmbătrânit, iubire”. Formula conține cei doi poli între care se organizează întregul text: îmbătrânirea și iubirea. Primul termen aparține timpului și degradării; cel de-al doilea, continuității afective. Unul spune: ceea ce am fost dispare. Celălalt sugerează: ceva continuă să existe în pofida acestei dispariții.
Vocativul „iubire” este, din această perspectivă, fundamental. Poeta nu spune pur și simplu „am îmbătrânit”. Ar fi fost o constatare biologică, eventual existențială. Ea spune cuiva că a îmbătrânit. Prin urmare, bătrânețea nu este trăită în singurătate textuală, ci este comunicată unei prezențe. Cine este această „iubire”? Omul iubit? Iubirea însăși, personificată? Amintirea ei? Capacitatea de a iubi care supraviețuiește degradării corpului? Textul nu decide și tocmai această nedeterminare îi sporește fertilitatea semantică.
De aici se deschide unul dintre paradoxurile poemului: trupul îmbătrânește, dar adresarea erotic-afectivă supraviețuiește.
Autoironia începe aproape imediat și refuză orice cosmetizare: „Îmi pun pieile pe sârmă” Imaginea este deliberat excesivă, aproape grotescă. Corpul nu mai este corpul liric tradițional, contemplat nostalgic în oglindă, ci materie devenită incomodă, excedentară. Urmează „chipul meu, ce altădată / îi visau mai toți nebunii”, iar contrastul introduce prima fractură temporală majoră: atunci/acum.
Frumusețea trecută nu este negată. Dimpotrivă, este evocată tocmai pentru ca degradarea prezentă să capete relief. Chipul cândva dorit ajunge „într-un șanț”. Exagerarea produce râsul, dar râsul nu anulează drama. O face suportabilă. Aceasta este una dintre calitățile importante ale textului: umorul funcționează ca tehnică de administrare a tragicului.
Poeta își refuză mila față de sine. Mai mult, își refuză chiar privilegiul unei bătrâneți poetizate convenabil. Nu avem „tâmple argintii”, „toamne ale vieții”, „amurguri” sau alte formule consacrate ale senectuții. Avem: „Zece kile de osânză” și, imediat, coborârea voită în registrul familiar: „Nu mai fac nici cât o brânză”. Aici autoironia ajunge aproape la cruzime. Valoarea persoanei este convertită parodic într-o valoare de schimb derizorie. Dar tocmai exagerarea ne avertizează că nu trebuie să confundăm eul textual cu verdictul asupra propriei persoane. Vocea care spune „nu mai fac nici cât o brânză” posedă suficientă luciditate pentru a construi gluma. Eul care se ironizează este mai puternic decât obiectul propriei ironii.
Din perspectiva cuanticii textuale, avem aici o interesantă dedublare a universului auctorial: eu-corpul, supus degradării, și eu-conștiința, care îl observă, îl judecă și râde de el. Primul pierde; al doilea își păstrează libertatea. Mai mult, poeta își introduce propriul trup într-un proces de demitizare aproape sistematic. „Trupul meu frumos de fată”, „chipul meu de nemurire” apar pentru a fi imediat contrazise de prezent. Frumusețea este recuperată numai în fotografie: „Mai trăiește într-o poză/ Prăfuită în dulap...” Fotografia devine astfel un obiect paradoxal. Ea conservă ceea ce timpul a distrus. Imaginea rămâne tânără tocmai pentru că este moartă temporal, în timp ce ființa vie îmbătrânește tocmai pentru că trăiește. Avem aici una dintre subiacențele cele mai fertile ale poemului: viața degradează, imaginea conservă; dar numai ceea ce se degradează este viu.
De aceea, versurile aparent comice ascund o meditație deloc superficială asupra identității. Cine este „eu”? Fata din fotografia prăfuită? Femeia care constată „zece kile de osânză”? Conștiința care le privește pe amândouă? Sau continuitatea dintre ele?
Ultima strofă radicalizează paradoxul:
„Chipul meu de nemurire,
Ce-l visau mai toți nebunii,
Fără case de nebunii-
A ajuns în briza lunii.”
„Nemurirea” frumuseții se dovedește, desigur, muritoare. Dar textul însuși o recuperează. Ceea ce corpul pierde devine memorie, ceea ce memoria pierde poate deveni poezie. Iar ceea ce poezia fixează intră într-o altă temporalitate decât aceea biologică. În acest punct, refrenul „Am îmbătrânit, iubire...” începe să capete o semnificație diferită de cea inițială. La prima apariție poate părea simplă constatare. După inventarul degradării corporale, el devine aproape contrapunctic: da, am îmbătrânit – dar încă spun „iubire”. Iar această persistență a iubirii modifică întregul bilanț axiologic al poemului.
Într-o lectură superficială, textul ar putea fi redus la o glumă reușită despre îmbătrânire. Într-o lectură secundă, apare cruzimea lucidității față de propriul corp. Într-o lectură mai adâncă, însă, se conturează ceva mai important: îmbătrânirea nu reușește să anuleze subiectul care o constată. Corpul se transformă, frumusețea se mută în fotografie, anii „rămân” din om, dar există încă cineva capabil să privească toate acestea, să le transforme în limbaj, să râdă de ele și, mai ales, să se adreseze iubirii.
Aici mi se pare că funcționează foarte bine cheia cuanticii textuale. Sensul nu se află într-un singur vers și nici într-o presupusă „morală” a poemului. El rezultă din interferența mai multor stări textuale simultane: comic și tragic, frumusețe și degradare, trecut și prezent, corporalitate și conștiință, efemeritate și memorie, bătrânețe și iubire.
Cititorul poate activa predominant una dintre ele și va obține un poem diferit. Dar lectura cea mai fertilă apare atunci când nu le anulăm reciproc. De aceea, poate că paradoxul ultim al poemului este chiar acesta: Sanda Nicucie scrie despre ceea ce timpul îi ia omului printr-un text care demonstrează ceea ce timpul nu i-a luat eului poetic: luciditatea, umorul, libertatea de a se privi fără complezență și capacitatea de a spune încă „iubire”. Și poate tocmai de aceea poemul nu este, în ultimă instanță, despre bătrânețe. Este despre felul în care omul rămâne el însuși în timp ce încetează, puțin câte puțin, să mai semene cu cel care a fost.
|
|
|
|
Postat
de catre
Elena Stefan la data de
2026-10-06 03:38:46 |
|
|
|
Parcurge cronologic comentariile acestui autor
|
|
|
|
Text anterior
Text urmator
|
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Batranetea nu e scuza ca sa nu ne mai fii muza... |
|
|
|
Postat
de catre
sters sters la data de
2026-10-05 18:17:04 |
|
|
|
|
|
|
|
Texte:
23997 |
|
|
Comentarii:
120046 |
|
|
Useri:
1426 |
|
|
|
|
|
|