|
|
|
|
|
|
|
|
|
Soarta e un elicopter periculos |
|
|
Text
postat de
MARELE MAESTRU INTERGALACTIC |
|
|
Soarta
e un elicopter periculos,
zboară uneori
prea aproape de colaps,
prea jos.
Oamenii
sunt doar naivi patinatori
pe gheața-ntâmplării, subțire,
când nu te-aștepți, ea se sparge
fără nicio sfiire.
Rămâne
doar urletul clipei funeste,
bestial și aparte,
suspendat între gheața-ntâmplării
și implacabila moarte...
23.02.2021, revizuită 4.10.2026 |
|
|
Parcurge cronologic textele acestui autor
|
|
|
Text anterior
Text urmator |
|
|
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE
AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT! |
|
|
|
|
| |
Comentariile
userilor |
|
|
|
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Implacabila libertate a destinului
Poemul Soarta e un elicopter periculos se construiește din puține cuvinte și din câteva imagini aparent disparate, dar tocmai economia expresiei îi conferă forța unei meditații concentrate asupra destinului. Nu avem în față o poveste, ci trei secvențe analogice – elicopterul, patinatorii, urletul clipei – care, puse în relație, configurează o întreagă existență.
Prima propoziție are deja gravitatea unei sentințe: „Soarta / e un elicopter periculos”. Metafora surprinde prin insolitul ei. Elicopterul înseamnă zbor, desprindere, perspectivă, posibilitatea ascensiunii. Dar el este „periculos” și „zboară uneori / prea aproape de colaps, / prea jos”. Destinul nu mai apare astfel ca o linie prestabilită pe care omul o parcurge, ci ca o mișcare instabilă între înălțare și prăbușire. A trăi înseamnă a te afla permanent undeva între cele două.
Interesant este și acel „uneori”. El introduce imprevizibilul. Prăbușirea nu este continuă și nici obligatorie, dar posibilitatea ei însoțește zborul. Tocmai posibilitatea catastrofei face parte din condiția zborului. În subsidiar, metafora poate fi extinsă: existența însăși este un aparat fragil prin care încercăm să ne menținem deasupra unui sol spre care gravitația ne recheamă neîncetat.
A doua secvență mută perspectiva:
„Oamenii
sunt doar navii patinatori
pe gheața-ntâmplării, subțire”
Imaginea este remarcabilă prin tensiunea dintre grație și precaritate. Patinatorul poate aluneca frumos, poate părea stăpân pe mișcare, poate chiar transforma deplasarea într-o artă. Numai că gheața pe care se mișcă este „gheața-ntâmplării”. Și este subțire. Aici se produce una dintre cele mai fertile deschideri ale textului. Omul acționează ca și când terenul existenței ar fi stabil, își construiește proiecte, iubește, speră, decide, înaintează. Dar sub fiecare dintre aceste gesturi se află fragilitatea unui suport pe care nu îl controlează în întregime. Iar când gheața se sparge, se sparge „fără nicio știre”. Catastrofa nu solicită permisiunea celui căruia i se întâmplă.
Cele două imagini – elicopterul și patinatorul – sunt, de fapt, complementare. Una situează ființa deasupra pământului, cealaltă pe o suprafață fragilă. În ambele situații, existența se desfășoară fără garanția stabilității. Sus există posibilitatea căderii; jos există posibilitatea scufundării. Între ele se află omul.
Ultima secvență concentrează această meditație:
„Rămâne
doar urletul clipei funeste,
bestial și aparte,
suspendat între gheața-ntâmplării
și implacabila moarte...”
„Urletul clipei” transformă timpul într-o experiență aproape corporală. Nu mai curge timpul; strigă clipa. Și tocmai clipa, unitatea temporală cea mai mică în percepția comună, poate despărți continuitatea unei existențe de ruptura ei definitivă.
În cheia cuanticii textuale, poemul poate fi privit ca un câmp în care cele trei nuclee imagistice nu funcționează separat. Elicopterul, gheața și urletul interferează semantic. Primul introduce riscul, al doilea precaritatea, al treilea ireversibilitatea. Din suprapunerea lor se naște sensul existențial al textului.
Dar poemul nu spune ce trebuie să facă omul. Și tocmai această absență este importantă.
Textul constată, nu predică. Nu oferă rețete pentru evitarea „gheții subțiri” și nici instrucțiuni pentru pilotarea elicopterului existențial. De aici începe libertatea lectorului. Fiecare poate extrage din aceste sentințe propriile „esențe de viață” și le poate raporta la propria experiență. Textul auctorial propune configurația; universul lectorial o particularizează.
Aici apare paradoxul care justifică titlul acestei lecturi. Destinul poate fi implacabil în ceea ce ni se întâmplă, dar nu ne confiscă în întregime libertatea de a atribui sens celor întâmplate. Nu alegem întotdeauna gheața pe care ajungem să patinăm, dar ne aparține, măcar până la un punct, felul în care patinăm pe ea.
De aceea, poemul depășește meditația asupra morții. Este, mai curând, o meditație asupra fragilității de a fi viu. Moartea apare o singură dată, la capăt. Riscul însă este prezent pretutindeni. Iar între întâmplare și inevitabil, între zbor și prăbușire, între gheața care încă ne ține și aceea care se poate sparge, se desfășoară ceea ce numim, cu o siguranță poate excesivă, propriul nostru destin.
|
|
|
|
Postat
de catre
Elena Stefan la data de
2026-10-06 14:14:54 |
|
|
|
Parcurge cronologic comentariile acestui autor
|
|
|
|
Text anterior
Text urmator
|
|
|
|
|
|
|
|
Texte:
23997 |
|
|
Comentarii:
120047 |
|
|
Useri:
1426 |
|
|
|
|
|
|