FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
La dreapta judecată
Text postat de Florentin Sorescu
A murit Mihaela.
Și, citind asta, veți vedea un nume. Un nume și atât.
Am cunoscut-o cu mulți, mulți ani în urmă la un cenaclu literar. Într-un moment în care trebuia să vorbim despre o carte a unui poet care și el a părăsit această lume.
Atunci a luat ea cuvântul și toți ne-am speriat întrucât în fața noastră se afla o ființă diformă, cu mult peste greutatea ei și care a început să vorbească bolborosind cuvintele intr-un mod stâlcit.
Uimirea a fost însă că tot ce spunea era coerent și perfect argumentat, dând chiar dovadă de rafinament critic. Mihaela vorbea ca un om mare.
Apoi a devenit o prezență constantă în cenaclu. Cel mai adesea criticànd un text sau altul și rar, foarte rar citind din propriile creații. Într-un mod extrem de surprinzător întrucât amesteca lucruri de o rară naivitate cu unele extrem de profunde.
Într-o zi, bunăoară, ne-a citit o poezie superbă intitulată "Odă grăsanelor" - cred că una dintre cele mai frumoase poezii pe care le-am citit vreodată. În care exprima duioșia, sensibilitatea și bunătatea cu care trebuie văzută o grăsană. Atunci am înțeles că ele, grăsanele, au lumea lor asemenea unor coconi de mătase.
Bineînțeles, tendința tuturor era aceea de a o lua în glumă. Cu Mihaela nu puteai discuta in mod obișnuit. Cel mai adesea stârnea râsete și ironii fără a fi, însă, unele răutăcioase. Aveam să mă prind, apoi, că asta era viața ei: un nesfârșit șir de ironii, iar lucrul acesta l-am înțeles cel mai bine într-o seară în care, plimbându-ne pe străzile cenușii ale orașului, și-a scos portofelul din geantă, a început să scotocească prin el și-a scos de-acolo o fotografie micuță, îngălbenită de vremi, din care îmi surâdea chipul unei fetițe bâlaie.
"Uite, mi-a spus, asta eram eu înainte de...". Am fost și eu odată o fată normală. Păcat că a durat atât de puțin".
Mihaela își ținea acea fotografie de când era copilă - să tot fi avut vreo 4-5 anișori - ca pe un suvenir. Unul pe care îl scotea când și când din geantă pentru a-și aminti că a fost și ea odată un om ca toți toți oamenii. Iar asta pentru că toată viața ei de după acel moment a devenit o imensă ironie.
Mihaela nu a avut dreptul nici la cele mai mărunte bucurii. Ca să citez dintr-o poetă dispărută demult dintre cei vii, pentru ea "și simplul fapt de a primi o floare este o ironie".
Am revăzut-o după mulți ani. Între timp devenise mult mai mare, dându-ți senzația că va crește în proporții necontenit. Singurul lucru mai mare decât ea însăși era singurătatea ei care devenise, cumva, mult mai densă, mult mai greu de trecut.
Am aflat că mă căuta de ceva timp pentru că se trezise chemată în judecată, numai bună de plătit niște sume de bani pe care le primise ca indemnizație în timpul în care lucrase la un cămin de oameni cu dizabilități și de care auditul declarase că au fost acordate in mod greșit.
Inițial i se imputase o sumă mult mai mare, după care sumele datorate s-au micșorat în mod vizibil în urma unor contestații. Bineînțeles, pe Mihaela o săriseră mai toate bonificațiie, primise doar ceea ce era imposibil de ocolit.
Dar și așa micșorate, erau imposibil de achitat pentru Mihaela, iar asta mi-a spus-o printre sughițuri de plâns întrucât "acum două luni a murit și mama, ea era singura care mă mai putea iubi". După care m-a rugat să-i comand un taxi pentru că toți refuză cursele dacă văd numărul ei.
Astăzi am aflat că a murit. Cu câteva zile mă sunase o vecină de-a ei ca să îmi spună că a venit s-o ia salvarea și că nu-i mai răspunde la telefon. Am încercat și eu s-o contactez, dar nimic. Ieri i-am trimis un
nou mesaj în care îi spuneam așa: "Vezi că în dosarul tău au formulat cerere de renunțare la judecată. Ai scăpat!".
Și chiar așa este! Mihaela a scăpat. Oricare dintre lumi este mai bună pentru ea, chiar și cea a neființei. Aflu că este moartă de câteva zile, că salvarea a adus-o inapoi. Același refuz, aceeași ironie amară. Și sper că, dacă într-adevăr există o lume de apoi, își va fi luat la ea acel portofel ponosit ca să-i arate și lui Dumnezeu fotografia cu fetița aceea bălaie care surâde la viață fără să știe ce o așteptă.




Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23955
Comentarii: 120155
Useri: 1424
 
 
  ADMINISTRARE