FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Grig sau răbdarea țipând (2)
Text postat de Victoria Bujoreanu
În vara lui 1941, dupã o ploaie torențialã cu numeroase fulgere la care el se uita fascinat, a venit taicã-su acasã și a anunțat cã România a intrat în rãzboi de partea Germaniei și armata o sã treacã Prutul în Basarabia. Dupã care a adãugat:
- Vezi sã ai grijã de bãiat! Dacã e cazul, vã duceți la mademoiselle Olga la Sinaia! Și sã ții copilul la școalã, cã de nu, mã-ntorc din mormânt sã te bântui!
- Cum sã mori?! Trebuie sã te întorci ! … Își frângea maicã-sa mâinile, înspãimântatã.
- Pãi mã duc la rãzboi, madam ! …Nu la defilare pe șoseaua Kiseleff !
- Lasã cã din cel de la 1918 ai scãpat! Încerca ea sã se încurajeze, cã taicã-su nu pãrea prea afectat.
- Atunci am fost în spatele frontului nu în linia întâi! Mi-a spus mie Dada cã o sã mor de armã de foc, dupã patruzeci de ani ! Așa cã nu te mai smiorcãi !… Ești fatã descurcãreațã, și sã ai grijã sã facã bãiatul școalã ! … Ai auzit ?
Grig se uita mirat la tatãl lui și se gândea, cum sã știe Dada așa ceva. Dar mai mirat și foarte speriat a fost când, dupã câteva luni, a aflat cã taicã-su a murit în bãtãlia de la Odessa. Atunci începu sã rememoreze toate plimbãrile, meciurile, cursele automobilistice sau de cai la care fusese împreunã cu el. Doar la paradele de 10 Mai mergea împreunã cu maicã-sa, atunci taicã-su era protagonistul la care priveau cu mândrie.
(…)
De când ajunsese în București, maicã-sa, îl învãțase, sã le spunã tuturor cunoștințelor ei domnul sau dupã caz, doamna; tanti sau nenea le spunea doar rudelor. Din ultima categorie avea foarte puține: tanti Olga, mãtușa mamei și unchiul Aurel, fratele vitreg al mamei, care era proaspãt student la medicinã. De aceia maicã-sa îi inoculase și lui ideea cã trebuie sã ajungã doctor, cum va ajunge fratele ei și îl asculta temeinic la toate materiile. Lucru pe care l-a fãcut chiar și în timpul facultãții. Grig muncea din greu pentru fiecare notã și avea note bune. Doar la limbi strãine stãtea prost pentru cã nici maicã-sa nu știa și nu avea cum sã-l asculte. Vlad, care memora mult mai ușor, trecea uneori sã-l invite la joacã dar maica-sa nu-i dãdea voie pânã nu termina de învãțat.
Niciodatã nu avea liber, în timpul anului școlar. Pentru a-l încuraja sã învețe, îl dãdea exemplu pe tatãl lui Vlad, care era medic și avea un venit destul de mare, dar îi amintea și de cele douã case ale mãtușii Olga din care una sigur îi va reveni lui, dacã va fi elev sârguincios. Riguroasã cum era, îl supraveghea chiar și în pauza de 10 minute, pe care îl punea sã o facã dupã fiecare orã de studiu, și în care trebuia sã priveascã în zare pe geam, pentru a-și relaxa ochii. Nu era prea largã zarea de la etajul doi al blocului lor, vedea doar bulevardul și clãdirile, dar putea privi cerul. Îl admirase prin spãrturile coviltirului, pe când era foarte mic dar îl fascina și acum. Îl inițiase Dada, puțin, în tainele constelațiilor ce se succedau periodic pe boltã. Acum studia despre ele la științe și astronomie Vlad, care locuia la ultimul etaj avea o panoramã mai bunã, vedea o parte din Cișmigiu.
Douã zile pe sãptãmânã avea ore de vioarã, nu-l pasiona dar maicã-sa îl obliga sã meargã. Îi plãceau însã cursurile de înot dar acolo îl lãsa o datã la douã sãptãmâni.
Relația maicã-si cu Domnul, cãruia nu-i știa numele, și despre care a aflat foarte târziu cã era judecãtor, i-a ajutat probabil sã trãiascã mai mult decât convenabil, în timpul rãzboiului, dupã moartea tatãlui. Ajunsese sã aștepte cu nerãbdare venirea Domnului respectiv, pentru cã doar atunci mai scãpa de învãțat și îl lãsa maicã-sa afarã singur, sã se joace cu copiii. Vorba vine sã se joace, cã de fapt privea la ei, cã pe el nu-l prea bãgau în seamã și nici el nu era prea îndrãzneț. Odatã, Magda îi fãcu semn sã se apropie, dar când ajunsese lângã grupul de copii un bãiat îl împinsese iar alt copil îi spusese cã-i țigan. Vlãduț - așa îi spunea pe atunci lui Vlad – încercase sã îi ia apãrarea:
- Nu-i țigan, așa e el, se bronzeazã mai repede!
(…)
Nu se împãcase încã cu ideea cã are pielea mai închisã la culoare, dar suferea în tãcere. La început o admirase pe maicã-sa pentru frumusețe dar și pentru tenul deschis. Dupã moartea tatãlui, când le auzi pe vecine spunând cã-i mai tuciuriu decât taicã-su, apãru un sentiment ciudat de repulsie ce uneori se amesteca cu urã și delãsare. Își detesta culoarea pielii, simțea o neputințã imensã cã nu poate schimba asta. I se pãrea cã locul lui nu e acolo, se gândea la șatra lui, își spunea cã mãcar acolo toți sunt ca el sau poate mai colorați. Chiar și de balta în care-l pãcãlise Tache sã intre, își amintea cu drag.
(…)
Tot pe atunci si-a corectat și accentul și a început sã uite o parte din cuvintele dialectului. Era orfan de doi ani și nu mai avea cu cine sã exerseze sau cine sã-l încurajeze sã o facã. Își închipuia cã e degradant sã vorbeascã țigãnește cu toate cã Vlad care învãțase câteva cuvinte de la el încã de la începutul prieteniei lor îl mai provoca din când în când sã o facã.
I se întâmplase de câteva ori sã rãmânã în loc pentru a asculta discuțiile co-etnicilor când fãrã sã vrea se întâlnise cu unii prin oraș. Dar își revenise în câteva secunde și își continuase drumul pentru a nu atrage atenția. La câte dialecte erau, ar fi fost o minune sã se întâlneascã chiar cu unii dintre ai lui.
Când s-a întors la scoalã, dupã anul în care studiase acasã, a schimbat clasa. Ajunsese într-un an superior, fațã de foștii lui colegi, și au început micile rãutãți din partea noilor colegi. Odatã, la ora de științe, când profesoara a spus, cã maimuțele au membrele superioare mai lungi decât cele inferioare, un coleg a adãugat, interogativ:
- Precum cioara de Stãncescu, doamna profesoarã? Atunci toatã clasa a început sã râdã iar Grig și-a ieșit din fire.
(…)
În ziua de 31 martie 1944, școala a fost închisã. Armata sovieticã pãtrunsese în nordul țãrii. Se anunța cã Bucureștiul va fi bombardat. A doua zi dimineața maicã-sa i-a urcat, pe el, pe Vlad și ce bagaje au mai încãput pe lângã ei, într-un automobil negru cu perdeluțe la geamurile laterale și i-a trimis la Sinaia. A venit și ea a doua zi cu același automobil dar însoțit și de o camionetã în care a adus cele mai valoroase obiecte pe care le aveau la București.
Au avut atunci, cea mai lunga vacanțã, pânã în octombrie. Inițial le pãruse rãu cã au pãrãsit capitala dar când pe 4 aprilie au auzit despre distrugerile fãcute de raidurile avioanelor americane asupra Gãrii de nord și a cartierului Grivița au început sã-i compãtimeascã pe cei loviți de bombe. Dupã București a urmat Ploieștiul cu rafinãriile și rezervoarele de petrol ce alimentau armata germanã. Nemții se aflau în România încã de la preluarea conducerii de cãtre generalul Ion Antonescu.
Mãtușa Olga calmã, ca și când nimic nu se întâmpla, îi asculta zilnic la materiile de școalã. Dar de la o vreme, pe lângã acestea, începu sã le predea și lecții de limba rusã.
- Țara arde și…ție îți arde de limbi strãine! Spuse iritatã Niculina Stãncescu.
Era prima datã când o auzea pe maicã-sa ridicând tonul la tanti Olga. Dar aceastã remarcã nu a descurajat-o pe mãtușã care a continuat:
- Trebuie sã știe limba viitorilor ocupanți!
- Or sã ne ocupe rușii? Nu auzi cã aviația americanã ne bombardeazã!
Mãtușa, surâzând ironic, îi dãdu replica:
- Și crezi cã ne vor ocupa americanii?!
(…)
În ziua de 23 august 1944 Regelui Mihai, a dat comunicatul prin care a anunțat întoarcerea armelor împotriva Germaniei. A doua zi, la postul național de radio, nici o știre, doar muzicã popularã, în schimb pe postul german Else2, Horia Sima a dat o înștiințare cã a format un nou guvern.
- Faci pe naiba cu tot cu Hitler! A spus mãtușa Olga, iritatã.
Abia a treia zi Radio România a lãmurit situația, germanii se retrãgeau dar nu fãrã repercusiuni. Clãdirea Radiodifuziunii din București fusese distrusã de aviația germanã. Erau nevoiți sã transmitã din alte locații. Cinci zile au bombardat nemții Bucureștiul. De la Sinaia doar prin Târgoviște se putea ajunge în capitalã, valea Prahovei era distrusã.
(…)
Avea 16 ani când generalul Antonescu a fost condamnat la moarte. A oscilat între a-i ține partea, în amintirea tatãlui sãu care fusese militar, și a-l blama pentru modul în care sfârșiserã unii țigani la Bug. Cum nici el nu-i suferea pe hoți și pe cerșetori dãdea uneori dreptate generalului.
Încerca sã-și explice înclinația spre milogealã, a unora dintre țigani, prin lunga perioadã de robie, ce i-a determinat sã adopte aceastã tacticã pentru a supraviețui. Dar și Vlad avea un talent deosebit de a peria pe cineva pentru a-și atinge scopurile și nu era țigan! Mai cunoștea și alți oameni cu pielea albã și sufletul negru.
(…)
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23916
Comentarii: 120178
Useri: 1422
 
 
  ADMINISTRARE