FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
COLOMPEEA (pseudomonografie) - 1
Text postat de Gheorghe Rechesan
~ 1 ~

Situată pe malul stîng al bătrînului Danubiu, la 43° 49' latitudine nordică și 25° 49' longitudine estică,localitatea Colompeia este o așezare rurală tipică acestei zone a Cîmpiei Române: case pitorești cu un singur cat, cu zidurile construite din chirpici și cu acoperișul din paie sau din maldăre de stuf, ulițe strîmte, pietruite de mîntuială, care primăvara, cînd rîurile dau afară din matcă, se transformă în canale mocirloase făcînd ca satul să semene cu o mică Veneție ad-hoc, o biserică în stil eclectic, jumătate brîncovenesc, jumătate oriental, cu turla din tablă zincată și o piață centrală care joacă rolul de agora, generos umbrită de un gard din salcîmi bătrîni.
Locuitorii se îndeletnicesc, așa cum este de așteptat avînd în vedere caracteristicile pedo-climatice, cu cultura păioaselor. Mai precis, femeile colompeiene ară ogoarele, călărind utilajele agricole ca niște vajnice amazoane moderne, seamănă grîul sau alte cereale de sezon, îl curăță de buruieni, îl seceră, îl treieră, strîng boabele în saci, îl duc la moară, apoi cară făina acasă și frămîntă pîinea necesară traiului zilnic. În timpul acesta, bărbații lor le oferă consultanța potrivită tuturor muncilor agricole și tot sprijinul logistic necesar în crîșma din piața centrală sau în cea de lîngă biserică a cărui proprietar este paracliserul din sat.
Surplusul de grîne este utilizat la creșterea păsărilor domestice, îndeobște găini, curci și rațe leșești, ocupație care cade tot în sarcina femeilor, bărbații preferînd să taie frunze pentru hrana cîinilor care păzesc gospodăria sau să se dedice pescuitului sportiv, stînd ore în șir cu bățul în apă pe malul Gogoșiței, gîrla care împarte satul în două. Nimeni, însă n-a putut să aducă dovezi concludente că-n apa aceea curgătoare ar fi trăit vreodată alte viețuitoare acvatice înafara broaștelor și a lipitorilor.
Așezarea datează din vremea celui de-al doilea război daco-roman și se zice că a fost întemeiată de centurionul Flavius Pejanus Ventrix, care, trecînd călare prin partea locului, s-a lăcomit să culeagă un pumn de corcodușe. Fie că fructele nu erau coapte, fie vrăjmașul le stropise preventiv cu zeamă de omag, sau poate că vajnicul ostaș latin avea colonul iritabil, destul și bine că l-a apucat o durerea de mațe cumplită și-a trebuit să descalece neîntîrziat. După ce s-avindecat de pîntecariță Pejanus a ridicat aici un pagus, ale cărui urme se văd pe malul sudic al Gogoșiței, pe care l-a numit Colonia Pompeea Peianea în amintirea și spre cinstirea iubitei sale soții. Alți istoriografi sunt de părere să numele satului ar proveni de la altă Pompee, una poreclită Fastidia Meretrix, o curtezană obraznică, rea de gură dar și de muscă, binecunoscută în provinciile imperiului. Pațachina asta s-ar fi destrăbălat cu toți legionarii din garnizoanele de pe limesul sudic al Daciei, de la valul lui Traian pînă la Păcuiu lui Soare. În urma acestor repetate acuplări ea ar fi odrăslit o jumătate de duzină de prunci, trei băieți și trei fete, toți șase cu caracteristici rasiale tipic mediteraneene: bruneți, mărunți de statură, păroși, crăcănați la umblătură și cu nasul ca un plisc de pasăre răpitoare. Din aceste progenituri ai Pompeei se pare că se trag toți cei de baștină din sat.
Retragerea aureliană n-a provocat niciun fel de emoție în inimile colompeienilor, la urma urmelor ce le păsa lor cine-i conduce, atîta vreme cît ei reușeau cu multă abilitate să se sustragă de la plata impozitelor și taxelor instituite de administrația de la Roma. Lucrurile decurgeau, de obicei, cam așa: ori de cîte ori iscoadele suite în salcîmii de la marginea satului vedeau venind pe cărare un perceptor imperial urlau ca lupii și, deîndată, toți locuitorii, cu mic cu mare ascundeau grînele în gropi pregătite din timp și mînau vitele și orătăniile în baltă, ca să nu le dea de urmă lacomii funcționari romani.
Valul popoarelor migratoare n-a lăsat urme în gena, în viața sau în tradițiile culturale ale autohtonilor. Nici goții, nici gepizii, bastarnii, alamanii, avarii, hunii, găgăuzii, pecenegii, cumanii, tătarii ori altă nație nomadă nu și-au amestecat sîngele cu cel colompeian. Explicația ar putea fi lipsa de vino-încoa a femeilor din partea locului, toate păroase, măslinii la piele, crăcănate și rele de gură ca și strămoașa lor, matroana Pompeea. E de înțeles că niciunui un migrator cu scaun la cap, după ce a călărit neîntrerupt o săptămînă, hrănindu-se cu ce apuca, ostenit și hămesit odată ajuns în partea locului, nu-i mai ardea să le coțăie îndurîndu-le și flecăreala pe deasupra.
În perioada otomană Colompeia a fost numit Saman köy (satul de paie) și a făcut parte din Kaza Yergöğü (raiaua Giurgiului). Nici perceptorii Înaltei Porți, aidoma celor romani, n-au avut parte de succes cînd venea vorba de colectarea haraciului și a peșcheșurilor. Exasperat de manevrele băștinașilor, care ascundeau orice bun material pe care-l aveau, însuși Ismail Deli Eșek bey, pașa de la Giurgiu ar fi cerut sultanului de la Țarigrad să emită un firman care să-i scutească pe locuitori de orice obligație bănescă. “ Ghiauri pîrliți, nici după ce să bea apă nu au, canci para, ioc haraci, prealuminate padișah” scria pașa în epistola sa. Socotind că, totuși, e musai să-i aducă pe calea dreptei credințe a lui Mahomet pe acești necredincioși, Ismail-bey a vrut să ridice în Colompeia o frumoasă geamie, însă locuitorii i-au dejucat planul mînînd o turmă de rîtani pe locul ales să se înalțe falnica clădire cu minarete și semilună-n vîrf.
După încheierea păcii de la Adrianopol, cînd raialele dunărene au fost alipite la Țara Românească, în băștinași s-a deșteptat sentimentul patriotic. Dacă pînă-n acel moment habar n-aveau dacă-s rumâni, bulgari, ismailiți sau dintr-altă nație, dintr-o dată s-au trezit și ei ai cuiva de pe lumea asta, chit că n-aveau niciun merit. Gurile rele spun că evenimentul ar fi coincis cu instalarea în sat a primului alambic și descoperirea importantă că din corcodușe, perje, mere mălăiețe și alte poame se poate fabrica rachiu. Prinzînd curaj și văzînd cum bate vîntul schimbărilor, ei și-au trimis un reprezentant de seamă la Adunarea de la Islaz. Cronicarii vremii au consemnat numele acestuia, Nică Rîlă a lu Drojdie și scurta sa alocuțiune în fața poporenilor strînși să-și clameze drepturile:
“ Bă, amărăștenilor, numa gura-i de voi… tre să punem mina pe par și să le muiem oasele muhaialelor, veneticilor și viniturilor pripășite în țară …atît vă zic, că mai multe nu-mi vin pe limbă, fir-ați a dracului de bagabonzi, care mi-ați ascuns plosca cu rachiu?!”
Colompeienii și-au adus contribuția și la marele război pentru întregirea țării. Cînd ofițerii recrutori ai armatei române au descins în sat n-au găsit înafara bătrînilor, muierilor și copiilor de țîță decît pe Laie a lu Pește-Verde, care dormea fără griji la umbra unui salcîm. Patriot convins sau poate prea leneș să se ascundă în baltă, acesta a fost înțolit îndată în straie ostășești dar fiindcă era ceacîr nu i-au dat pușcă și l-au trimis să conducă un atelaj care căra făină pentru pita oștenilor. Cînd a trecut un pod peste gîrla Argeșelului asupra lui a început să plouă cu obuze nemțești de cincizeci de ocale. Văzînd că se îngroașă gluma, a lu Pește-Verde a răsturnat căruța în gîrlă ca să nu pună laba dușmanul pe făina românească și a tulit-o cu multă determinare îndărăt. N-a apucat să ajungă la ai săi, fiindcă a fost capturat de o patrulă de cuirasieri bavarezi. În prizonierat i-a mers bine, fiindcă știa să doinească din frunză și din solz de pește, fiind invitat la toate agapele friților să-și demonstreze talentul. S-a întors acasă la sfîrșitul războiului, mai gras și mai rumen decît fusese înainte. În pofida faptului că fusese recompensat cu o medalie oarecare pentru faptele sale, oamenii din sat l-a întîmpinat cu neîncredere, că prea pășea țanțoș pe ulițe fudulindu-se cu decorația lui și, pesemne, pentru că pielea și straiele îi mirosea a săpun nemțesc, de unde i s-a tras și modificarea cognomenului, din Pește-Verde în a lu Spălatu. A trăit singur-cuc, fără nevastă și copii pînă la nouăzeci de ani, fiindcă nicio muiere nu s-a încumetat să-l ia de bărbat, că prea se spurcase trăind printre nemți.
În perioada interbelică, Colompeia a cunoscut o perioadă de progres fără precedent : s-a construit prima cișmea, a fost pietruită ulița principală și a fost adusă în sat prima batoză deși băștinașii au privit cu neîncrederea utilajul străin manevrat de un neamț cu șapcă de biciclist și ochelari de soare, preferînd să treiere după metoda tradițională, cu îmblăciul și furca. Tot atunci a fost cumpărat și primul patefon, o invenție care i-a lăsat cu gura căscată pe toți sătenii. După slujba la biserica s-a adunat toți, cu mic, cu mare în ograda celui care-l cumpărase de la oraș, Pompiliu a lu Pleavă să-i asculte pe Jean Moscopol și pe Zavaidoc cîntînd aivea. Numai un țînc, Neluțu a lui Pai-Uscat, poreclit așa fiindcă moșu-su șterpelea de pe miriște paie din clăi și le căra cu o cotigă prin sate spre vînzare, a cîrmit din nas : „ Mare scofală, iaca colea nește țîgani borîți care behăie și zbiară ca apucații de streche !” Popa Boștină i-a dat dreptate și-n duminica următoare i-a afurisit și i-a amenințat cu chinurile veșnice ale iadului pe cei care și-ar pleca urechea la lucrarea diavolului care s-a întrupat în blestemăția de ”pativon ”.
Despre Nelu a lu Pai-Uscat se povestesc mai multe pățanii, care mai de care mai uimitoare. Nu-i mijise îîncă musteața cînd îi fugeau ochii după partea femeiască și citind el din scripturi despre Facerea primilor oameni ce s-a gîndit : „mai că m-aș încumeta și eu la asemenea ispravă !” S-a dus pevezenghiul la rîpă, a luat niște humă și s-a apucat de treabă dar, oricît s-a muncitt el să plămădească din lut o muiere tot un gogoloi din lut, fără viață, i-a ieșit. Rîdeau și curcile de el, iară țîncii se țineau pe urmele lui, cîntînd în batjocură, așa:
„ Foicică de potbală / Făcuși fată din imală / Cu țîțele din noroi / Și dosul dintr-un pietroi / La amiază s-a uscat / Mîndruța s-a-mprăștiat / Soarele a scăpătat, Unde ți-i mîndra Pai-Uscat ? ”
Într-un rînd, flăcău fiind de-acum, pe cînd rătăcea teleleu prin luncă i-a ieșit în cale o joimăriță. Chipeșă făptură, din creștet pînă-n călcîie, înaltă la stat, frumoasă la boi și cu o pereche de ochi negri lucind ca tăciunii în vatră. A lui Pai-Uscat a rămas cu gura căscată, iar joimărița i-ar fi spus :
„ Ce stai așa, ca vițelul la poarta nouă, zi-mi ceva de dor și-alean, că am chef să petrec !”
Iar el, nătărăul n-a găsit altceva de făcut decît să boscorodească pierit, că tocmai ce-nvățase la șicoală niște stihuri :
„ Atât de fragedă, te-asameni / Cu floarea albă de cireș, / Și ca un înger dintre oameni / În calea vieții mele ieși… Cât poți cu-a farmecului noapte / Să-ntuneci ochii mei pe veci, /Cu-a gurii tale calde șoapte, / Cu-mbrățișări de brațe reci.”
„ La vorbe de liubov îmi pari meșter… acu, ia dă-ți jos nădragii să văd cît ești de bărbat !” l-ar fi îndemnat ea.
Ce să facă amețitul ? I-a făcut joimăriței pe plac și și-a desfăcut brăcinarul, însă aceasta a început a rîde văzînd ce-a văzut.
„ Bre, flăcăuaș, văd că ești tare puțintel la vlagă, iară putirința bărbăției tale nu-mi pare pe măsura vorbelor ! Ia, piei de-aici, pînă nu-ți otînjesc o scatoalcă, scofîlcitule și nevolnicule !”
Din această întîlnire mari necazuri i s-au tras fiindcă, ori de cîte ori se însoțea c-o femeie îi veneau în cap ocara joimăriței, iar vlaga i se muia ca ceara lumînării și dorința îi pierea ca fumul.
Cînd în sat a intrat primul comisar bolșevic, cu stea roșie la căciulă, colompeienii au înțeles și ei că războiul se sfîrșise și că, de-acum intraseră la mare înghesuială. Nu le mai mergea cu șoșele și momeli, tactica ascunderii grînelor în gropi și fuga în baltă nu-i mai scăpa de belele. Balaurul roșu a luat în stăpînire tot satul, de la ăl din urmă boboc de rață pînă la firul de trestie ce mijea din mîlul Gogoșiței !
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
         
 
  Zegheșane, nă-i fi tu un Marques de nuanță ceva mai tuciurie decât originalul? Ăi fi, mai știi?

 
Postat de catre ioan peia la data de 2018-03-24 16:50:18
Parcurge cronologic comentariile acestui autor
Text anterior       Text urmator
         
 
  Bine, mă răduleo, ești bun!
Totuși, n-ai putea să te duci și-n centrul evchi, să pozezi armata aia de drogați, care stau cu paiu-n gură și seringa-n venă, ca să pună țara la cale? Că am înțeles că sunt camarazii tăi de idei haștagiste.
 
Postat de catre ioan peia la data de 2018-03-24 16:49:12
         
 
  că veni vorba, acu niște ani am oprit în urbea maestrului să-mi iau ceva dintr-un spațiu comercial numit, cu modestie, market. la plecare, am făcut o poză cu două fermecătoare doamne care beau cafea de la dozator și fumau țigară de tutun. una avea și mobil (surprinzător, nu cea în adidași). am văzut căruțe, dar și autoturisme. am văzut case, iar casele aveau garduri. după garduri, am văzut gospodării cu câini, găini și curci. iată deci că e pe bune.


Image12163
 
Postat de catre Radu Stefanescu la data de 2018-03-24 16:44:57
         
 
  ce sat, Peia, despre ce vorbești??eu am descris o localitate imaginară, tipică și oleacă fantastică, ca-n Macondo. dacă nu e adevărat de ce te inflamași? tîlcul e altul, dacă ai citi cu atenție ai afla și n-ai sări cu gura suduind ca la ușa cortului!  
Postat de catre Gheorghe Rechesan la data de 2018-03-24 15:35:31
         
 
  A, și citind pe sărite, văzui că aruncași alte aberații în glumița ta nesărată: cum că au casele "acoperișul din paie sau din maldăre de stuf, ulițe strîmte, pietruite de mîntuială," - s-o crezi tu, țigane! Capul tău e plin de paie!
"femeile colompeiene ară ogoarele, călărind utilajele agricole", alt cretinism absolut!
"bărbații lor le oferă consultanța potrivită tuturor muncilor agricole și tot sprijinul logistic necesar în crîșma din piața centrală". Nu, bă cioară văpsită!... la cârciumă, din cca 20-30 de țigani ai satului, mai mult de-un sfert sunt la cârciumă. Daaacă dai de-un român, și ăla venit cu șleahtă țigănască, din aceeași mahala.
În rest, nici nu m-am mai obosit să urmăresc zărgheala ta de cârâitoare proptită-n par!
 
Postat de catre ioan peia la data de 2018-03-24 14:28:40
         
 
  Nu te potolești, va zică, Zgheșanie! Bine, te-așteaptă un nou episod din Țiganiada.
Relativ la căcărezele de mai sus, numai în capul tău de șătrar risipit pe unde nu-ți dă-n gând puteau să încolțească! Invenții complet alăturea cu adevărul. Oftică de haștagist concediat. Întreabă-l pe fratili tău siamez, că trece destul de des prin localitatea aia, dacă vreo descriere imbecilă, din ce dracului ai bălmăjit tu mai sus, corespunde realității. Satul are ulițele astfaltate, racord la apă și canalizare, n-ai să găsești cât ai să cauți casă din chirpici, afară doar dacă nu faci tu o confuzie idioată între chirpici și păiantă.
Dar cine se leagă de chestia asta, totuși!! Unu'n care s-a născut și a trăit în cort!!! Nu e totuși ironia sorții?!...
Sau chiar dacă nu chiar el, că a zburat din Altcum, aberăm fără limite? Dacă nu dădeai astfel de detalii cu pretenții de monografie (pseudo e mintea ta!) și te limitai la a mă mușca pe mine de bumb, mai treacă meargă.
Și, oricât de greu ți-ar veni să crezi, satul este atestat de la 1446, când nici nu intraseră turcii-n Constantinopol.
Fraierii ăia de la GoogleMap au rămas în urmă, dar asta nu e vina sătenilor. Imaginile sunt de acum vreo 7-8 ani, cred.
Dar, apropo, șatra ta nu e dată pe GoogleMap? Sau e atâta strânsură și-ntuneric în jur că, potrivit unui principiu fizic, nici lumina nu poate evada de-acolo? E o gaură neagrrrrră, neagră, tată!
 
Postat de catre ioan peia la data de 2018-03-24 14:03:08
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23930
Comentarii: 120070
Useri: 1425
 
 
  ADMINISTRARE