FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
...
Text postat de Corneliu Traian Atanasiu
Image hosting by Photobucket

„Prestigiul mediatorului se comunicã obiectului dorit ºi atribuie acestuia o valoare iluzorie. Dorinþa triunghiularã este dorinþa ce transfigureazã obiectul sãu.”
René Girard, Minciunã romanticã ºi adevãr romanesc




A imita nu este doar un comportament al învãþãrii biologice, ci se regãseºte la nivelul spiritualiãþii umane, îmbogãþit cu motivaþii de facturã superioarã celor adaptative. Se ºtie cã miturile reprezintã modelele exemplare ale comportamentului uman. Oamenii imitã ceea ce s-a fãcut la începuturi: gestul inaugural al unui zeu, erou, strãbun. Toatã ºtiinþa lor tehnologicã este codificatã astfel mitic. Se repetã ceea ce s-a fãcut odatã, în timpurile mitice, pentru cã acel comportament are o realitate mai profundã ºi mai bogatã, ca un fel de asigurare a faptului cã viaþa omului participã la sacru ºi beneficiazã prin aceasta de o autenticitate neîndoielnicã.

Odatã cu îndepãrtarea omului de orizontul mitic care asigura vieþii prestigiul unei nedezminþite sacralitãþi, individul, lãsat faþã-n faþã cu sine, resimte pierderea realitãþii. Existenþa sa devine inautenticã, nu-ºi poate gãsi un temei interior, se simte inutil ºi fãrã rost. Chiar dacã vanitatea triumfãtoare reuºeºte sã-i mai confecþioneze o aparenþã poleitã, individul îºi resimte dureros nulitatea interioarã. Promisiunea eliberãrii nu se adevereºte pe plan existenþial pentru cã ea se confunda cu un stupid proiect de autodivinizare.

Golul interior, resimþit ca o ruºine nemãrturisitã, fãrã sã fie dezvãluit celorlalþi, dovedeºte cã autonomia conºtiinþei este doar o iluzie, cãci dorinþa spontanã care ar putea putea mãrturisi pentru ea n-are vlagã, apetitul nu existã, viaþa n-are vibraþie. Subiectul este în derutã, inconsistent ºi nesigur. El n-are bogãþie interioarã, e sãrac cu duhul. ªi, în consecinþã, lipsit de viaþa de relaþie: n-are motivaþie, orientare, nu poate dori autentic, decis, cu convingere.

Numai altul îi poate releva obiecte demne de interes pe care sã le doreascã. Dar nu pentru ele însele, ci pentru statutul, pentru prestigiul modelului pe care îl vîneazã prin intermediul lor. Incapabil sã trãiascã din propriile resurse, subiectul se precipitã spre celãlalt, aparent scãpat de blestemul nefiinþei, deºi acesta s-ar putea sã fie doar unul care joacã mai bine mascarada autenticitãþii. În cele din urmã totul este doar o competiþie de imitare a egalilor cãrora le recunoaºtem un prestigiu nemeritat ºi arbitrar.

Aceastã situaþie este atent studiatã ºi analizatã de René Girard într-o carte de acum celebrã Minciunã romanticã ºi adevãr romanesc. Exersînd asupra romanelor cîtorva scriitori remarcabili – Cervantes, Flaubert, Stendhal, Proust ºi Dostoievski – Girard constatã cã ei sînt singurii care demascã falsitatea dorinþei personajelor, ascunsã la ceilalþi romancieri care adoptã atitudinea romanticã ºi agreeazã subiectul care pare sã doreascã spontan ºi pasional.

Image hosting by Photobucket

Ideea lui Girard este aceea cã dorinþa este mai curînd un elan metafizic cãtre o transcendenþã refuzatã. Cã dorinþa nu este niciodatã prin urmare inocentã, spontanã, cã cel care pare sã doreascã din resursele propriei subiectivitãþi nu face decît sã copieze, sã imite, sã urmeze o sugestie a altuia pe care îl considerã superior. Copiindu-i dorinþa, urmãrind sã intre în posesia obiectelor pe care ea i le indicã, subiectul ar vrea sã devinã ca cel pe care îl imitã, sã-i uzurpe statutul metafizic, sã dobîndeascã magic prestigiul, plenitudinea sa existenþialã.

Modelul dorinþei este pentru Girard triunghiular. Subiectul n-are impulsul necesar de a se îndrepta în linie dreaptã cãtre vreun obiect. Are nevoie pentru a viza obiectele de un mediator care sã i le indice, sã i le lumineze, sã transfere asupra lor o valoare iluzorie, sã le transfigureze. Dorinþa este via mediator – are nevoie de un ocol. Obiectul în sine este dorit doar pentru cã îl doreºte altul, cel pe care subiectul îl venereazã pentru statutul sãu existenþial prestigios. Cel care înfiereazã pe obiect stigmatul dorinþei. Valoarea obiectului devine astfel nulã, ceea ce conteazã este publicitatea pe care i-o asigurã mediatorul, eticheta pe care acesta i-o lipeºte, sugestia cu care îl înzestreazã în acest fel. ªi e de înþeles cã cel mai adesea, odatã dobîndit, obiectul nu produce nici o mulþumire. Cã jindul ºi rîvna mediatã dovedesc în cele din urmã cã nu e vorba decît de „acea decepþie pe care o numim dorinþã”.

Existã o transcendenþã verticalã în care mediatorul, fãcînd parte din altã lume, ocupã un loc deasupra subiectului, ca în mituri sau ca atunci cînd modelul este un erou de roman sau chiar unul viu pe care nu-l întîlneºti însã în preajma ta. În acest caz relaþia cu mediatorul rãmîne una de admiraþie, de veneraþie, de iubire, cãci mediatorul face parte din altã lume inaccesibilã subiectului. Distanþa asigurã medierii o diferenþã de nivel beneficã. Mediatorul doar lumineazã obiectul, nu intrã în competiþie cu subiectul.

Cînd însã transcendenþa este deviatã ºi triunghiul nu mai are verticalitate, mediatorul se apropie de subiect. De acum înainte ei trãiesc în aceeaºi lume ºi îºi disputã obiectul. Fascinaþia devine admiraþie dublatã de urã ºi exasperare. Modelul nu mai este doar un binefãcãtor, el se preschimbã in concurent, în obstacol în dobîndirea obiectului dorit pe care îl deþine. Iar rivalitatea adaugã fascinaþiei o ranchiunã violentã.

Universul închis ºi jos al omului, apropierea tot mai mare a subiectului de modelul sãu declanºeazã o sarabandã a medierii reciproce. Medierea devine dublã, fiecare este în acelaºi timp mediat ºi mediator, model ºi discipol. Deºi se cred depãºiþi printr-un abis, cei aflaþi în aceastã mediere dublã sînt de fapt identici, ºi totuºi fiecare îl vede pe celãlalt drept un persecutor nemilos. Edificatoare este aici vorba lui Sartre dintr-o piesã renumitã, Cu uºile închise: „Infernul sînt ceilalþi”.

Dincolo de triumful amar al posesiei unor obiecte care, odatã dobîndite, îºi pierd aura ºi farmecul, medierea dublã reveleazã faptul cã oamenii au devenit niºte zei derizorii unii pentru alþii. Cã acest gen de idolatrizare este acela care se petrece într-o lume dominatã de invidie: urã ºi iubire indistincte, topite una în alta.



Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
         
 
  Din nefericire mare adevar se afla in vorbele lui Sartre. Cred ca totusi nu se poate absolutiza. In plan practic as sesiza cel putin cateva situatii care par a contrazice concluziile expuse mai sus: fenomenul cultural ofera sansa "tinerii sub control" a constientului aspirant la "model" care in fapt reprezinta oarecum un surogat de "antimodel"; comportamentul inventiv care sparge tiparele si creaza el insusi noi modele, noi paradigme, idragostitii care par a transcende contingentului comportamental diacronic si, nu in ultimul rand, fanaticii autentici. Evident la limita se poate invoca "tot ce este a mai fost tot ce s-a facut se va mai face". Insa aceasta ca principiu. Pe axa timpului vor fi in permanenta diferente specifice care particularizeaza. Pe fond insa "modelul" este incontestabil o categorema aproape sine qua non devenirii fiintei umane.  
Postat de catre Elena Stefan la data de 2006-02-28 18:20:13
Parcurge cronologic comentariile acestui autor
Text anterior       Text urmator
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23930
Comentarii: 120070
Useri: 1425
 
 
  ADMINISTRARE