PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
am citit: "Extractii fara anestezie" (Gheorghe Oncioiu) Text postat de nicolae tudor Nicolae Tudor: Incizie pe burta comunismului Nuvela scriitorului Gheorghe Oncioiu, "Extracţii fără anestezie", focalizează extazul pentru putere al unei lumi apusă demultişor, despre care se va consuma încă multă cerneală, însă cu foarte puţin conflict/ dramatism, ceea ce îi conferă o valoare mai mult istorică. Autorul inventează personaje şi scene de viaţă pentru a dezvălui practicile accederii la putere, dar crează şi cadrul propice cunoaşterii lumii în halate albe, cartea devenind, astfel, în plan secund, un abecedar stomatologic. Scrierea este îndrăznită târzior, după aproape un sfert de veac, probabil fiindcă au trebuit ani să se limpezească trecutul pentru înţelegere. A văzut lumina tiparului când naţia românească reîncepe imperios să „aştepte chiar şi o lovitură de trăsnet, ceva care să-i zguduie pe toţi, să-i mişte”, după ce a tot "aşteptat să se vindece locul” sângerat al revoltei din 1989. Dumnezeu îşi face datoria zguduind din când în când cu milă, însă revoluţiile aparţin omului. Dacă manuscrisul era în sertar acum 24 de ani, acesta avea, cu siguranţă, un impact semnificativ asupra mentalităţii elitei proaspăt desprinse din vechiul regim politic. O axiomă spune că artistul trebuie să coboare din zona perfecţiunii - care blochează creaţia- şi să se desacralizeze, pentru a arăta că s-a desprins de omul cavernelor. Aici nu avem o zonă a perfecţiunii; o demonstrează uniformitatea limbajului personajelor care nu s-au îmbibat cu substanţe de vorbire încât să aibă amprente unice - cum personajele lui Caragiale-, acestea sunt împărţite simplist şi discriminant în două cete - proştii cu vorbire apostrofică şi “academicii”- şi activează pe scena policlinicii, unde autorul dă instrucţiuni de gestică sau trage cortina şi ni se adresează profesoral pentru a nu şti „dacă trebuie să râdem sau dimpotrivă”. După ce a făcut îndelung de permanenţă, ca doctor, pentru a radiografia vremurile, însă fără a avea curajul să se opună năravurilor politice, surprinde comod-descriptiv mediul profesional, miza fiind mai degrabă o recunoaştere a lui „da, aşa a fost”. Capitolele sunt paşi pe vârful picioarelor într-un areal aflat într-o armonie grotescă şi-n care nu se întâmplă nimic, nimic serios; lehamitea cuprinde rapid cititorul încât te întrebi: de ce face numai atât, îi este şi acum frică? Una este să te complaci în jocul sistemului - „să-ţi fie moale”-, alta e să suferi în tăcere, dar să te opui cu gândurile, însă ideal este să înfrunţi cu toate puterile bestiile care fac răul. Intre a-ţi conserva viaţa personală (acceptand distrugerea vieţilor semenilor, pe care nu te poti stăpâni să nu le iubeşti, dacă eştii fiinţă superioară) şi a renunţa la ea, prin nefrică de suferinţă şi moarte (aşa cum îndeamnă Iisus), se află limitele existenţei, de care se apropie cu sete de dreptate şi libertate, cu un pas înaintea tuturor, doar liderul, de care poporul român n-a avut încă parte. Cuvintele sunt deseori punţi care despart sau apropie adevărurile individuale. În războiul dintre lumi, cea care rămâne veşnic în urmă este lumea săracilor; ea se agaţă disperant de partea evoluată şi o face cu un limbaj „de neînţeles” pentru mulţi, simplificat, dar plin de savoare pentru cei care îl cultivă. Oamenii de jos, reprezentaţi în nuvelă de femeile de serviciu de la policlinică, au interesul de a şti, nu sunt nemultumiţi (ceea ce înseamnă că „proştii” acceptă scara de valori a societăţii), sunt supusi şi-i imită pe “cei mari” (exemplul luptei pentru şefie este preluat cu râvnă încât s-a ajuns ca, acolo unde-s doi la un loc, unul să fie şef!) Autorul se joacă, însă, cu aceste personaje şi face o plusare literară la cacialma punându-le în situaţii aşa zis umoristice (larg folosite în scheciuri televizate): când vor să fie şi ei „diştepţi”, se dau în stambă, fără să aibă simţul ridicolului, vorbesc în limbi (rostind cuvinte în engleză, după ureche şi de-a-ndoaselea când, se ştie, şcolile româneşti predau în şcoli rusa!), în condiţiile în care cei şcoliţi recunosc că „nu vorbesc în limbi” - în afară de filfizonul Próptea care mondenizează într-o franceză nerespectuoasă („bonjour monssieur, bonjour madmoiselle”), pe care n-o înţelege. Dar femeile de serviciu surprind prin filozofie! „E unii mai aşa, care, de la distanţă ţi se pare tâmpiţi, da’, când te-apropii, te convingi.” Cum ar veni: toţi pe care-i bănuieşti tâmpiţi, tâmpiţi sunt. Există chiar o teorie matematică în acest sens: dacă un obiect ţi se pare că e un rahat şi chiar arată ca un rahat, este foarte probabil să fie un rahat. Iar Julien Green, într-un interviu, dă un verdict foarte aspru oamenilor când, întrebat fiind „dacă ar apărea iar Iisus pe pământ, ce ar face oamenii, s-ar îngrămădi să-i ceară autograf?”, răspunde: ”Da, că oamenii sînt proşti!” Totuşi, nu putem fi toţi tâmpiţi, între a fi şi a nu fi nu există decât o liniuţa subţire de separare, un fleac. Autorul exagerează, aşadar, cinic, separând atât de violent clasa de jos de cea de sus migalind limbajul din popor, cu apostroafe, chiar dacă gestul pare nobil - un fel de plombare a cuvintelor pentru a le arăta strălucirea. Toate sufletele au ajuns împreună, pe nesimţite, la degradare, unii mai mult, alţii mai puţin, şi numai intrând forţat în jocul parşiv al firii omenesti - singura inzestrata cu spirit-, inventat de şefi ( fire care are ca trăsătură definitorie lăcomia fără margini de a avea totul fără muncă şi puteri asupra celorlalţi încât să ajungi să te bucuri de permanenta fericire de a sta, iar ceilalţi să sufere de umilinţa de a fi slugi), spre deosebire de lumea sălbatică, unde învinge doar cel fioros. În jocul puterii din societate secretele accederii la funcţie devin tradiţii tabu. Lupta elitelor începe cu „a pune la punct” pe oricine, apoi ajunşii se protejează între ei - nepunându-se unul pe altul de gardă duminica („duminica omul se odihneşte, nu?”)-, iar atunci când e musai să promoveze pe cineva care „migăleşte, titireşte, piguleşte” se crează o funcţie nouă prin care cel înlăturat devine superior celui promovat. Cântăreţu vrea în frunte, Profesorul vrea în frunte, Próptea vrea nu doar în fruntea policlinicii de provincie, ţinteşte postul de ministru. Reuşeşte să fie constant în frunte doar femeia de serviciu care, înainte de a ieşi la pensie, sigur are în subordine un ucenic şi va ieşi victorioasă din câmpul muncii, pe uşa din faţă. Cei care se ridică sunt doborâţi câte unul de forţa din umbră. Dacă nu minţi şi nu intri în joc alături de ei, eşti împotriva lor. Ioana o pune la punct pe Mariana, şefa Direcţiei Sanitare pune la punct şefii de policlinici, Bucureştiul o pune la punct pe ea, iar pe Bucureşti cine mai ştie? Spaima vieţii oricui pare a fi „să nu rămâi nimenea”. Cu cât urci pe scările interioare ale policlinicii, urci pe scara socială, însă, imediat cum devii şef, începi să trăiesti cu spaima a ce s-o întâmpla peste câteva ore, zile... şedinte.... Curios este că cei mici chiar cred că avansările pe scara socială sunt pe merit! („pentru a ajunge şef trebuie să munceşti în mijlocul colectivului, acesta să te cunoască, să te stimeze, să te aprecieze şi, în final, să te susţina” -spun ei-, acela care ajunge şef „munceşte mult şi este numa şi numa suflet”, „iar, dacă va munci şi acolo la fel, avansează mai departe”). Şi nu că trebuie să-ţi turuie gura să nu mai poţi fi oprit şi „să ai în spate pe cineva, o pilă, dar nu oricare, ci una la un nivel cât mai înalt”! Poţi să zici: aşa era, (aşa şi este, de ce nu?), să ne blazăm, cum mulţii participanţi de la şedintele vremii, fiindcă schimbările ritmice din ierarhie sunt produse de agenţii de influenţă din umbră care ies amical, te pupă sau îţi taie elanul, te marginalizează nevăzut. Ei fac primii răul, deoarece n-au fost şi nu sunt educaţi să nu-l facă. În schimb sunt buni profesori când predau prostimii ziceri creştineşti. Ca popii. Avem o lume în care înlocuitorii au luat locul naturalului. Victimele sunt „arse” cu fotografii compromiţătoare, despre care nu se ştie cum au pus mâna adversarii, dar merg la tăiere cu zâmbetul pe buze, apoi devin uluite în cadere, „se ridică şi... gata”! Pentru că viaţa raţională s-a degradat până la a fi ambivalentă cu animalicia, încât şi arta, ca plan de suprapunere cu realul imediat şi arhipredictibil, a devenit grotescă, fiindcă ne asumăm grotescul şi-l receptăm familiar - pentru a-l recrea identic, fără crispare. Se percepe uşor o constantă a pacienţilor: aceştia accesează cabinetele stomatologice până la ultimul dinte, ca şi cum ar păşi într-o lume salvatoare, similară cu acel loc biblic cu verdeaţă care ia toată durerea şi întristarea şi suspinul. Pacienţii merg să scoată dinţii şi nu să-i pună la loc (Mimi asistenta aruncă zilnic găleţi cu dinţi)- vedem cu ochii liberi că de la un nivel social în jos poporul român este ştirb, în masă. Citeam recent un poem în care poetul exclamă iritat, la o trecere de pietoni, după ce ramarcase mulţimea de oameni: ce de muste! În „extracţii fără anesteze” avem mulţi ţânţari! Întrebând: ”de unde ne pricopsim cu atâţia ţânţari?” colegul mai tânăr primeşte de la Profesor un fel de metaforă subtilă ce face trimitere la viaţa oamenilor: „după ultimele teorii, viaţa a luat naştere din apă”. Ceea ce sugerează că vietăţile prădătoare luptă justificat să supravieţuiască, că victimele şi învingătorii din jocurile supravieţuirii sau puterii sunt un dat ce nu poate fi schimbat, iar singura soluţie, când nu poţi să-i ataci pe cei de sus (şi nu poţi!), rămâne să te aperi de cei care te atacă, „să te aperi de... muscă”. Ciudăţenii de nuanţă se petrec în Policlinică, demne de Hercule Poirot! Astfel, doctoriţa Cântăreţu vede tot timpul prin fanta uşii întredeschise („ochii i se mişcă în diferite direcţii urmărind, selectând, memorând”), dar ochi bulbucaţi, de broască (observaţi tuşa picturală) îi are Mimi asistenta, care nu e securistă! Probabil, uluirea sa continuă a condus în timp la transformarea ochilor. Securiştii sunt oameni normali, joviali, prietenoşi, sfătoşi... ei nu belesc ochii să vadă, pentru a raporta, au aparate ascunse în locuri ştiute numai de ei, care fac „clic” la 30 de secunde, sau îţi ating pielea, prietenos, cu o substanţă (vedeam ieri într-un film) şi te urmăresc, apoi, prin satelit, dacă ajungi să intri în vizorul care supraveghează tot ce mişcă esenţial pe faţa pământului. Din umbră, ei bagă zâzanie şi încurajează divergenţele, dau sfaturi anacronice, atrag amical atenţia... „Cei din umbră” cred, probabil, că au ei o filozofie, altfel nu-mi explic - se cred în posesia căii celei drepte şi-i aduc pe toţi pe ea arzând pe rug sau folosind patul lui Procust. Motive sunt destule, trebuie doar să te legi de unul. Întâi se marginalizează cel capabil (se vor găsi destui care să-l întreacă) dacă nu se împiedică singur. Neexistând filozofic un adevăr universal (sensul vieţii este încă sub lupă nedescâlcit de filozofi), se procedează la însuşirea acestuia de cel care-l susţine cu argumente cât de cât inteligente sau este vehement, dacă nu-l impune, simplu, prin forţa fizică sau a puterii cu care este investit. Sensul vieţii nu poate fi descoperit decât printr-o preocupare, iar munca pentru supravieţuire, pentru că ocupă tot timpul, a confiscat toate sensurile nelăsând altă cale de a te implini creator decât prin aceasta. Viaţa, când o laşi să-ţi devină şef, face o rană permanentă trântind prin esec şi îndârjind. Din păcate, oamenii se ascund după cel din faţa lor când vine momentul să ia atitudine. Din păcate, covârşitor de mulţi credem că după ce cazi, „te ridici, te scuturi şi... gata”. E “gata” numai pentru că în jurul nostru aproape toţi au păţit la fel. Cineva sau ceva ne tot dă şuturi in c şi două puncte, de am ajuns să le dorim cu speranţa că sunt „un pas înainte”. Înainte spre ce? Înainte spre unde? Tot din categoria ciudăţeniei este deplângerea doctorilor ca săraci ai sistemului, cu „leafă de sacagiu”, care muncesc prea mult „făcând în fiecare zi şi urgenţe şi programaţi” („greu al dracului, muncă nu jucărie”, se plânge unul dintre ei; dar altcineva îl contrazice: „unde vezi tu muncă?”) Recent, sora regizorului Sergiu Nicolaescu se lăuda la tv că era măritată cu un doctor şi acesta „căştiga 1000 lei/zi ciubuc, când salariul era de 700 lei/lună”. După comunism, se pare că primii beneficiari imorali, în afara politicienilor, sunt doctorii; ei au avut oportunitatea de a ieşi din egalitatea socială de care erau legaţi cu lanţuri ideologice. Se vede cu ochiul liber în ce case stau, cât muncesc, cât primesc în buzunare, şmecheriile pe care le fac cu medicamentele, analizele medicale, cabinetele private ş.a.m.d. „Tv campus” a arătat exact ce spunea mucalitul de la şedinţă despre cabinetele stomatologice din şcoli: „în cabinetul ăla toată ziua se stă degeaba!” Adevărul este că nu munca în sine era marea problemă a oamenilor şcoliţi, ci alergăturile, stresul şi ordinelor şefilor care umbreau existenţa prin predominanţă. Ce lipseşte ca totul să fie bine? Lipseşte iubirea de semeni, una simplă de tot, care nici măcar nu costă, dar care răsplăteşte cu binefacerile nepreţuite ale echilibrului interior. Ioana, cea de la munca de jos, o întelege bine şi o spune: ”dar dacă, după fiecare urcat şi coborât scările, te pupa un bărbat, mai oboseai?” Şi ştim bine că nu. Autorul dezvăluie „dedesubturile vieţii” „haitei de la policlinică” - „poate ne interesează”, vorba lu’ Uluitu! O lume ciudată care se petrece în metrii pătraţi ai cabinetului medical personal (când se-ntâlnesc, se întreabă ce mai fac, ca şi cum ideile vecinului, de care te despart un perete, ar putea salva de la plictiseală, înrobire, lipsa de sens); o lume despre care crezi că cineva din umbră a sugrumat-o nevăzut şi pe doctori i-a în mâmâiţi. Evolutia este încremenită la stadiul de uluire. Trecutul este străbătut de un incandescent fir roşu de care se agaţă disperaţi cei din urmă şi pe care ţopăie ghiftuiţi cei dintâi. Fărăscăparea învăluie şi sugrumă continuu, fără anestezie. Vinovat e cineva dintre noi, desigur, om se numeşte, şi face asta numai pentru că vrea el neapărat „să fie în faţă”, joc mârşav pentru care-şi vinde cu zel conştiinţa, cum târfele trupul. Oricâte idei nobile ar oferi alternative de paradis lumii, acestea vor fi deturnate subtil din faşă, pentru folosul câtorva. Şi n-ar fi că se întâmplă aceasta, exista şi posibilitatea greşelii, dar nu facem nimic s-o îndreptăm, dimpotrivă, visăm să fim chemaţi în “cercul stramt” să trădăm, să furăm, să rănim poate chiar să ucidem vietăţi create splendid de Dumnezeu. Aşa arată Pământul populat şi stăpânit de om, şi aşa fi-va în veci. Din păcate. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   Multumesc nenea Genu pentru politicoasa reprimire si rasfatul cu epigrama. Au trecut niste ani peste noi si constat ca un grup de oameni a devenit o familie in spatiul albastru si se pot identifica printr-un spirit europeic, "implinire" spre care tinde siumilul de mine. Nu pot tine pasul cu dv, probabil tocmai fiindca lumea intreaga din jurul meu nu poate tine pasul cu esenta a ceea ce numim viata - ne desparte un perete care ne obliga la umilinta supravietuirii si ne recompenseaza doar cu bucuria creatiei cu care amar ne perpetuam.   Postat de catre nicolae tudor la data de 2013-12-08 04:46:23 Parcurge cronologic comentariile acestui autor Text anterior       Text urmator               Domnule Tudor, In primul rand bine ati revenit printre noi. In al doilea rand ti sa va spun ca cronica dumneavoastra, scrisa pertinent si la obiect, mi-a trezit interesul pentru cartea lui Gheorghe Oncioiul pe care voi incerca sa o cumpar atunci cand voi vizita Romania. Insa pasajul: "Ce lipseşte ca totul să fie bine? Lipseşte iubirea de semeni, una simplă de tot, care nici măcar nu costă, dar care răsplăteşte cu binefacerile nepreţuite ale echilibrului interior." m-a lovit direct in moalele capului. Fiindca eu desi dispun de foarte multa iubire, rar reusesc sa-mi gasesc echilibrul interior. Si iata de ce: eu la semene, iubire, pot da, gratis, cat cuprinde, dar ce lupte, pan' le-a prinde, spre-a afla o implinire.   Postat de catre Dumitru Cioaca la data de 2013-12-07 22:41:22	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23931 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE