FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
stramba alcatuire 3
Text postat de nicolae tudor
Sistemele politice: Politica nu este o afacere strict personală, ea implică o lume întreagă, peturbă legături, stabilește altele. Mereu vor exista două tendințe sociale opuse: tendința raționalistă (mai apropiată de idealism, dacă satisface nevoile spiritului, care pune accentul pe o abordare contemplativă și principială a adevărului) și tendința materialistă (mai apropiată de necesitățile trăirii prin satisfacerea nevoilor/ intereselor corpului, necesități care pun preț pe realizarea prin orice mijloace a adevărului) - adevărul fiind un corespondent al unei realități a cărei rațiune abilitează oamenii să se descurce, individual, cu rezultatele științelor de tot felul. Astfel societatea devine măcinată de conflicte și se află într-o perpetuă transformare și mișcare, iar consensul nu este stabil. Toate sistemele sociale funcționale au luat naștere în timp îndelungat, prin sedimentarea unor filosofii sociale și economice, dar s-au auto-pervertit (deși păreau, teoretic, ideale), datorită naturii umane care are, încă are! un interes personal și abia, apoi, de grup. „Caracterul societății, spunea Karl Marx, este determinat de modul în care ființa umană răspunde la nevoile materiale. Conflictele dintre oameni au pornit de la interesele manifestate în diviziunea muncii și existența proprietății private, iar asta a dus la împărțirea societății în clase sociale și la lupta de clasă. Societatea își poate păstra integritatea și funcționalitatea doar dacă toate contradicțiile sunt învelite într-un summum de idei care încearcă să portretizeze societatea în manieră pozitivă și nu conflictuală”. Iar aceasta o face clasa conducătoare, care camuflează relațiile de producție și contradicțiile sociale, iar ideile, care constituie reprezentări distorsionate ale unui lucru real, tocmai fiindcă realitatea este distorsionată (Engels a crezut că ideologia este “falsă conștiință”), au ajuns să fie acceptate în real doar când acestea servesc intereselor, nicidecum principiilor, și acelea declarative. Conceptele de “stânga” și „dreapta” sunt născute dintr-o decizie majoră a Adunării Constituante a Franței, în anul 1789, menită să simplifice măsurarea voturilor. Astfel, cei care doreau conservarea puterii regale și a prerogativelor regale s-au așezat în dreapta Președintelui Adunării, iar doritorii de reforme s-au așezat în stânga. Stânga a fost, astfel, asociată cu ideea de transformare a societății prin modernizare și progres. Ea reprezenta contestarea instituțiilor existente și transformarea societății astfel încât instituțiile să reflecte noile schimbări și evoluții. Principala teză era că omul este o ființă perfectibilă. În timp, stânga politică a fost ocupată de familia largă socialistă devenind sinonimă cu reforma, dreptatea socială, egalitatea, libertatea. Ce s-a întâmplat între timp de avem astăzi o înversare? Dreapta zice ca ea are drept scop libertatea totală a individului, că, doar îmbogățindu-se un om, săracul va trăi mai bine pe lângă acesta, și acuză stânga că urmărește dependența lui totală! Octavian Racu afirmă că avem o falsă construcție, „atât comunismul (de fapt, economia planificată), cât și capitalismul reprezintă modele ale economiei industriale, stânga și dreapta au pus botul la elemente esențiale ale ideologiei conservatoare, din care s-au alimentat în paralel și liberalii și fasciștii. ” Și în comunism, și în capitalism există același dezinteres pentru om, dar un mare interes pentru îmbogățirea unui număr restrâns de indivizi. Ambele sisteme au raționamentul perves că nu are absolut nici o vină în comunitatea din care fac parte. Atâta timp cât respectul pentru aproapele nu stă la baza relațiilor sociale, nici un sistem politic nu va fi diferit de ce cunoaștem până acum. Partidele românești actuale nu sunt nici de stânga, nici de dreapta. Nu reprezintă, de fapt, pe nimeni, sunt expirate, pentru că nu au fost create să ne reprezinte pe noi, ci pe ei. Ele sunt doar de-a stânga și de-a dreapta bugetului de stat, pentru că din el se hrănesc și pentru că au aceiași părinți. „Actualmente, cu greu mai poți deosebi un partid politic de altul; înșiși oamenii politici nu-și pot recunoaște partidul care li se potrivește. Măcar de s-ar concura pentru a deveni mai bune. Dimpotrivă, produc dovezi că se concurează în ticăloșie și nu pot fi recuperate întru morală întrucât rădăcinile lor sunt profund afundate în ceea ce este mai rău în societate.” (Marian Tudorel Lazar). Oamenii au avut și vor avea întotdeauna interese mai presus de principii. Din acest motiv democrația este foarte slabă, chiar a eșuat fiindcă nu a format cetățeni, ci supuși și clienți. Simțul civic a amorțit cu totul. Ideologiile partidelor sunt aceleași: votați-ne pe noi, că noi suntem cei cinstiți, cei mai capabili, îl avem pe domnul cutare care a studiat nu știu unde… “Noi am pierdut de două ori - strigă generația de sacrificiu -, și–n comunism, și-n capitalism. Suntem la fel de săraci, dar am devenit liberi! Ce putem face astăzi cu libertatea?” Totuși nu putem da vina la nesfârșit pe politicieni, ei sunt doar oglinda noastră pervertită. Se spune că natura umană este lacomă și agresivă și nu i se potrivește un sistem comunist pentru că este generatoare de conflicte. Ea va dori să aibă ce are celălalt, chiar dacă nu merită acel lucru și nici nu-i folosește, îl va jindui până ura îi va înroși ochii și atunci va găsi sau va inventa un motiv să prăduiască. Acela care are este întotdeauna bănuit că a obținut necinstit ce are, chiar dacă este posibil și cinstit să se aibă. Americanii nu sunt întrebați cum au făcut primul milion de dolari fiindcă aproape e lege că s-a procurat ilegal. Românii, însă, justifică cu acte multele milioane obținute și cu mâna pe biblie jură că au muncit, că au muncit cinstit, și-au tocit coatele prin biblioteci, părinții lor și mătușa Tamara nu au mâncat tot și au strâns cureaua ca ei să aibă! Se presupune că omul care are este supraom fiindcă folosește la maxim puterea creierului; și te poți convinge că este deasupra poporului privindu-l cum se îmbracă, după cum se exprimă, cum știe câte-s în luna și-n stele, cum frumosul cu care se înconjoară devine sinonim cu valoarea. Omului superior i se potrivește sistemul capitalist fiindcă felul său de a fi, individualismul extrem, este un model de normalitate. Da, dar numai dacă ar trăi singur și orice ar avea este creat de mânuțele sale! Dar, lipsindu-i conștiința, ca oricui, de altfel, nu are legimitate de supraom și nu poate fi tocmai el, individualistul extrem, garantul unei lumi în care să conviețuim împreună, decât în măsura în care el convinge prin vorbe să alegem modelul său de viață, care are la bază libertatea absolută și întocmește mediul în care se poate îndeplini dorința „a avea”. Libertatea înseamnă nu doar alegerea unei pasiuni, ci și mijloacele de a o îndeplini. Iar asta înseamnă libertatea de a folosi puterea. Cel care are doar putere fizică nu poate obține adevărul, care are în structură detalii specifice rațiunii, ci va fi limitat în obținerea lui. Marile adevăruri le pot realiza doar cei înzestrați intelectual de a le concepe, dobândi și utiliza. Forța minții, aflată în permanent conflict cu forța fizică, a observat că ar putea obține adevărul mai repede și mai ușor dacă ar solicita parteneriatul forțelor fizice, numai că, acestea din urmă, neînțelegând practic ce li se cerea să facă, a acceptat ca omul superior să devină coordonator pentru garantarea reușitei, iar omul limitat la forța fizică a observat că e mai ușor pentru el să execute strict anumite munci, decât să poarte povara răspunderii proiectului, încât, treptat, și-a abandonat destinul voiei supraomului. Dar nivelul său de viață, cu timpul, a rămas tot mai în urmă, azi are libertate de alegere, dar nu-i folosește la nimic, realizează că a fost păcălit, dar dacă se apucă temeinic să învețe, este prea târziu, copiii săi nu sunt primiți în, de acum, tagma oamenilor superiori. Aceștia au întins la vedere o lume atractivă în care poți cumpăra tot ce vezi sau visezi, o lume construită, aparent democratic, prin acorduri de voință între oameni lacomi și agresivi, dar care au condamnat, iată, omul simplu, șmecherește, la suferință. Anumite voci susțin ca încleștarea continuă dintre stânga și dreapta duce la prăbușirea lumii. Iar eu nu doresc aceasta nici unui viețuitor al acestui pământ. Dar mă întreb dacă ființa umană chiar este caracterizată de lăcomie și agresivitate? Ieri, o organizație internațională de binefacere și-a exprimat nedumerirea întrucât, atenție! „românii nu primesc ajutorul nici atunci când au mare nevoie de el!” În timp ce Anglia vrea să însemne românii, să se știe feri de ei, fiindca cer fără să aibă nevoie! Un copil selectat pentru un rol într-un film românesc a fost adus cândva la televizor și rugat să repete ce zisese regizorului. Cuvintele au fost: „Vreau ca Dumnezeu să fie mândru când mă vede!” În timp ce Papa Ioan Paul al II-lea, în ultimele clipe ale vieții rostea „Sunt fericit! Sunt fericit!”, Mircea Eliade, un mare român, întrebat pe patul de moarte dacă există Dumnezeu, el, care a scris toată viața despre Dumnezeu, a răspuns „sper”, iar alt mare român, Emil Cioran, a murit convins că România nu se va îndrepta vreodată. „Omenimea”, cum ar zice Eminescu, are și caractere, adică oameni cu conștiință, care trăiesc oarecumva în afara lumii - dacă, a nu fi lacom și agresiv, acolo te situează. Cel care crede în Dumnezeu și moare fericit înseamnă că nu-i este rușine în fața Perfecțiunii cu ce a făcut cât timp a trăit. Iar când un om pleacă din lumea celor vii cu convingerea că semenii săi de sânge nu se vor îndrepta vreodată, avem în față drama unui cercetător cu lupa speriat nu că n-ar exista o soluție, ci speriat că oamenii nu o vor îmbrățișa, fiindcă fie este prea grea, fie o refuză instinctual întrucât aceasta produce suferință. Conștiința să producă, oare, suferință? Ea oferă fericiri dumnezeiești când îți oferă un ritm de trăire și o armonie cosmică prin care poți savura tot ce te înconjoară - de altfel, bucurii unice pierdute definitiv de cei aflați în marea grabă de a nu fi! Este greșit conceptul lui Marx că nu există altă cale în afara celor ale comunismului și capitalismului! Dacă exista un singur om pur care, ajuns la nevoie, refuză orice ajutor străin, apare obligația nescrisă a oricui gândește maibinele omenirii să creeze un sistem pe care asemenea ființe dumnezeiesti să-l poată accesa, pur și simplu, fără să se lupte cu cineva. Acesta este un adevăr, iar Adevărul nu contează câți adepți are. Dacă animalul-om are conștiință, înseamnă că învoluția socială este rezultatul intenționat al unor pseudo-conștiințe, care au jucat rolul de blană de oaie ce-a ascuns animalul prădător care reușește atât în comunism, cât și în capitalism. O „a treia cale” presupune ștergerea trecutului și instituirea unor legi drastic-democratice, în numele rangului de singură specie vie înzestrată cu rațiune, apoi urmărirea aplicării acestora ca scop primordial, încât cel care decade în animal să fie exclus sau să se conformeze de frică. O dictatură a legii nu se poate obține decât printr-o justiție independentă financiar. Este suficient să privim biserica ortodoxă care are independență la numirea stătătorilor, dar nu ține cu săracii nedreptățiți – nu acuză clasa conducătoare că nu face ce trebuie pentru ei -, fiindcă este dependentă de sprijinul financiar al statului.
***
Am avut experiența comunismului
și l-am lăsat, sângeros, în urmă, însă umbra lui ne însoțește, de parcă ne-am fi despărțit ieri. Despre el se vorbește cu patimă și contradictoriu. Unii spun c㠄omul nou” pe care-l propovăduia ca soluție într-o societate „defect㔠pentru una „perfectă”, nu a apărut - “regimul comunist n-a dezvoltat conștiințe de clasă, în afară de grupul de sus al partidului, al securității, al armatei, al direcției economice” (Gabriela Savitsky) -, dar un cetățean s-a arătat (la tv) îngrijorat de viitorul copiilor săi pentru c㠄apucase să le dea o educație cu respect pentru muncă și corectitudine”. Ceea ce înseamnă că lungul timp trăit sub ideile comuniste a atins profund fibra poporului și a modelat-o. După ultimul sondaj, românii regretă sau consideră comunismul ca pe un lucru bun (61%). Maria Cozma afirmă c㠄ne-am îndepărtat de comunism prin prudență, sub atracția consumerismului, dar comunismul nu este un experiment eșuat, va atrage masele pentru a le repune în mișcare atunci când se va ajunge la inegalități nerușinate”. Din prudență, stânga politică s-a și înghesuit spre centrul politic, iar soluțiile promovate sunt de conjunctură, se poartă cu mănuși, să nu supere pe careva, dar nu are miezul filozofal prin care să țină cu cei mulți ori să stingă conflictele care mocnesc în societate. Am vrut să înțeleg doctrina comunistă, ca entitate aflată printre celelalte oferte politice ale momentului, și am senzația (în lipsa unor informații de specialitate) că au făcut comunism niște oameni care n-au știut să se organizeze, pentru că nu numai că n-au avut decât niște lozinci, dar n-au fost măcar consecvenți. Este suficient să facem graficul atitudinii stângii față de muncă. În timp ce Tamas susținea c㠓distrugerea muncii este un obiectiv al comunismului”, ulterior, munca a fost susținută de literatura comunist㠄ca o necesitate” și a fost valorificată ca fiind nu numai fundamentul, ci destinul și devenirea omului, pentru a culmina cu preluarea principiului legionar, după reciclarea fasciștilor: „nici muncă fără pâine, nici pâine fără muncă”, în contradicție flagrantă cu visul de aur: „fiecare după posibilități, fiecăruia după nevoi”! Situație ridiculizată cu cinism de către noii capitaliști, cum că idealul ar fi însemnat ca „unul să muncească gratis, de plecere, iar alți nouă să stea”! Stânga nu pare zguduită de observația lui Florin Iaru: "Nu dreptul la muncă ar trebui să anime eforturile stângii, ci eliberarea de muncă. O eliberare de muncă și de condiția salarială"! Se spune că stânga politică își va ucide proletariatul, că-i va deveni imposibil să-i rezolve problemele sociale. Oamenii sunt dați afară din marile fabrici și sunt goniți și de pe pământurile lor. Îmbogățiții înțeleg că au dreptul să ia tot și nici o responsabilitate pentru învinșii comunității. Mărinimia și-o arată ridicând câte o biserică, dar oamenii trebuie să mănânce de trei ori pe zi. Zonele industriale aveau zeci de mii de muncitori, acum încap toți în trei autobuze. Dacă li se ia și tot pământul, încotro ne îndreptăm? Mulți zic că rusii ne-au băgat comunismul pe gât, dar centralizarea oricărei activități, științific, este calea reușitei! În plus, astfel, există șansa de a aduce în manifestare conștiința. Monica Tatoiu taie, profesoral, în carne vie: “comunismul este o societate închisă, adevărul este deținut de lider și cetățeanul îl urmează”. În lumea animalelor, haita îl urmează pe lider pentru că el este cel care vânează pentru ea, el aleargă și tot el moare când obține o rană minoră. Adevărul deținut de lider este o problemă de fond nu doar a comunismului, toate forțele politice actuale se bazează pe liderul-schip, cu atât mai mult cu cât partidele sunt comando-uri pregătite să gestioneze pentru a se căpătui, și nu sunt ideologii care antrenează masele pentru a aduce la nivelul deciziei cele mai bune soluții. Liderul-om nu vânează, ci domnește în capul mesei cu bucate alese. Poporul român este îngăduitor, zice “să ia și el - cât poate să mănânce?-, dar să facă ceva și pentru noi!” Stânga românească este înlemnită în sintagma economiei sociale de piață - un cuvânt după care te poți ascunde când nu vrei, nu ai curaj sau nu poți să faci un bine radical pentru poporul tău. În loc să facă istorie, stânga este spectatoare la istorie sau mimează că ține cu săracii, altfel ar fi făcut ceva pentru ei, dar nu vrea să supere gulerele albe pe care le înmultește din rândurile sale.
Mulți alții au adus râuri de critici: „Comunismul a mizat întotdeauna pe orbire etica; atu-ul său a fost, în plan psihologic, disponibilitatea umană pentru auto-sugestie. Emascularea fibrei morale din individ, nimicirea a ceea ce poetul polonez Aleksander Wat numea omul interior, devotamentul pentru o idee presupus măreață, au fost substratul pervers al iluziei comuniste”; „intelectualii stângii s-au angajat într-un profund efort cultural de decredibilizare a tuturor forțelor care sprijineau vechea lume. Unii au atacat religia și moravurile, alții națiunea și toate formele istorice de comunitate. O parte a elitei a sfârșit prin a dezeifica falsa biologie a rasismului, în timp ce o alta și-a îndreptat privirile spre sociologia îndoielnică a luptei de clasă căutând să modifice istoria și realitatea spre a se potrivi cât mai bine lentilei ideologice”; ’’Comuniștii căutau cojile de ouă până și în gunoiul de Paște, care era sărbătorit pe ascuns’’; „în comunism am devenit niște viermi sociali” (Gheorghe Zamfir); “trăiam cu toții în imaginația unui nebun, și ăla era Ceaușescu” (Mihail Neamțu); ”am urât comunismul fiindcă a distrus fibra morală a unui întreg popor”; ’’comunismul a făcut oamenii mai leneși’’; ”românii au făcut revoluție fiindcă au vrut să scape de lipsurile grave: cozile veșnice la mâncare (cozi la care n-au fost văzuți activiștii de partid, ei primeau acasă produsele, la prețuri mai mici cu 30-40%!), de frig și întuneric în case, dar tremurau la gândul unei revolte și haosului cauzat de prăbușirea comunismului”; “comuniștii induceau frica prin zvonuri, credeam că sunt cu microfoanele peste tot, în casele noastre, obiectele creau frica, securitatea știa tot, trebuia atenție la ce bancuri spuneam”; “în anii ’80 stăteam cu groază - mărturisește Bogdan Ficeag-, dar, dacă făceai o greșeală, nu erai terminat, ci marginalizat. Ceaușescu n-a vrut să înțeleagă lumea-n care trăiește, n-a vrut să facă nici un fel de reformă (doar i s-a spus! I s-a spus și să renunțe), dar, asa cum era înainte de 1989, eram o țară”. “Aveam teama cum să te îmbraci, multe colege au dispărut de pe ecranul tv și, dacă dispăreai, nu mai existai. Lectura era cel mai bun drog pentru mulți” (Stela Enache). “Comunismul era triumful cantității asupra calității”; “eroi erau cei care munceau cel mai mult cu brațele, omul nou trăgea ca un bou și tăcea ca un pește”; “comunismul a îmbolnăvit cu adevărat societatea, nu mai avem valori, „dușmanii poporului” au fost hăituți, închiși și uciși!”; „cea mai mare crimă a regimului a fost condamnarea avortului în 1966”; „caracteristicile universale ale stângii sunt violența (în limbaj și/sau comportament), deformarea realității pentru a corespunde cu ideologia partidului, dezinformarea, limbajul insinuant, minciuna, ca regulă de conduită, și instigarea la violență sau crimă. Tot atâtea forme de comportament și gândire feudale vopsite în culorile progresului și solidarității. Stânga nu este altceva decât o religie primitivă care justifică impostura și crima. De mâna stângii au murit sute de milioane de oameni și, ori de câte ori a fost încercat, comunismul a dus la munți de cadavre și gropi comune” (Costin Andrieș); ’’comunismul a fost un „omor destul de grav” care s-a prescris!’’ (Dan Puric); ’’a distrus sute de mii de destine individuale pentru a salva o cifră: datoria public㒒 (Claudiu Crăciun);
Cei care apără comunismul afirmă c㠄un regim „prost” a reușit să aducă România fără datorii în 1990, iar jdemii de „deștepti”, într-un regim “foarte bun”, ne-au adus la 100 miliarde de euro datorii!” (Dezideriu Dudaș). "Aveam 3 din 5: hrană, îmbrăcăminte și adăpost; nu aveam dreptul de a mă asocia și de a circula”; „ehe...! ce turism aveam pe vremea Prea-împușcatului!”; „În socialism românul învăța carte gratuit, primea o repartizare în producție și era încadrat după pregătire, fără șpagă și relații. Primea salariul de două ori pe lună, primea apartament gratuit și putea înjgheba o familie; Ce mai vrei? Ăștia nu mi-au dat nimic. Azi se stă în casele făcute de Ceaușescu” (Marian Bolovan); „nu erau corecte toate, dar nu se compara cu ce e acuma; pe timpul comunismului orice om avea unde să se plângă”; “ne lua de pe străzi și ne băga la servici; localitatile erau înconjurate cu întreprinderi care dădeau tuturor de muncă”; “era o mai mare siguranță, nivel de trai mai ridicat”. “Atunci nu trebuia să mergi la doctor cu o geantă de bani. N-o duceam bine, dar o duceam normal, până la pensie’’ (Gabi Luncă). Se poate spune că se oferea omului o siguranță a normalității, de la terminarea școlii până la pensie. În capitalism sunt angajați tinerii foarte deștepți sau forțoși și femeile frumoase. Se aruncă afară oamenii la 40 de ani și aceștia nu se mai pot angaja. Atunci era o grijă față de om, acesta era preluat când era bun de muncă și era scos la pensie, să se odihnească, atunci când nu mai putea munci. Era o mândrie să ai toată viața același loc de muncă. Nu se periclita existența pe parcurs, iar asta se poate numi, frumos sau nu, “normalitate”.
Emil Moise definește esența comunismului astfel: ’’stânga politică trebuie să facă diferența dintre bogați și săraci să fie cât mai mică, fără să omoare pe cineva. Și faci asta începând cu tine.’’
***
Capitalismul este o soluție de organizare a cetății, alături de sclavism (când în comunitate apar câțiva puternici și-i obligă pe ceilalți să le muncească), idealism (când fiecare om primește o rentă viageră, ca-n cazul țărilor arabe care exportă petrolul și-o ofera locuitorilor; în China există un sat în care toți localnicii au acțiuni la industria dezvoltată în sat și au câte 10.000 E la bănci, fiecare, iar cel mai bogat nu are mai mult de 400.000 E.) și forma actuală de organizare a lumii, banditismul cu ideologie consumistă (toți pentru niciunul și niciunul pentru toți), în care lideri „capabili” și „cinstiți” jură la investire că fac tot ce pot și ce trebuie pentru țară (nu a fost închis niciunul pentru sperjur!), iar statul promovat de aceștia îți ia tot și nu dă înapoi decât praf în ochi. Politicienii de după 1989 strâng de la populație peste 100 de dări, însă banii nu ajung niciodată, după ce se trage linie sub cheltuielile proiectate; ei promit că au grijă de popor, dar oamenii se sinucid de foame și disperare (cu puțin timp în urmă cineva s-a aruncat de la balconul Parlamentului, iar adineaori un brăilean s-a aruncat, tot de sărăcie, sub roțile trenului); politicienii promit că apără de infractori și nu apără; că vindecă de boli și nu se moare de bătrânețe în România, ci de inimă și cancer; că educă și populația devine tot mai rudimentar instruită. În realitate ’’șobolanii s-au strecurat la cașcaval și nu-i mai dau drumul’’ (Mircea Dogaru)! Capitalismul e preacurvie. Cel mai fertil teren în exprimarea nimicniciei umane de tipul Tănase Scatiu este cel politic, unde parveniții au dat năvală la ciolane, cu încălțările murdare făcîndu-și de lucru în structurile de stat pe principiul „Pentru buzunar, tot înainte!“, apoi declamă, cu inconștiență, în dorința de a convinge cetățenii, acuze către cei de dinaintea lor, vinovați că au mințit și furat, că au făcut sau n-au făcut nu știu ce. Acuza cea mai mare este adusă lui Adrian Năstase, prim-ministrul unei guvernări, că a vândut „Petrom”-ul pe nimic și de acolo ni se trag toate relele fiindcă ni s-a luat bogăția pământului și nu primim o cotă rezonabilă, plus că s-a mărit prețul pentru profituri uriașe pe spinarea noastră. El s-a apărat spunând că a păstrat rolul de decizie al statului prin „acțiunea de aur”, numai că statul, condus de reprezentanții comunității, nu a folosit-o niciodată! România a lăsat în urmă un sistem care centraliza totul, dar nu a fost în stare să aibă grijă de toată suflarea pe care o păstorea, când centralizarea (ca formă a dictaturii) are cele mai mari șanse să facă echilibre. Eșecul comunismului, ca eșecul oricărui sistem politic (despre succes nu poate fi vorba) a fost și este determinat de calitatea îndoielnică a omului pus să-l slujească. Imediat cum ajunge puterea în mâna unui slujbaș al sistemului, acesta o va aplica discreționar. Și împotmolirea va fi cu atât mai repede produsă cu cât întâiul stătător nu este un Cezar cu sufletul lui Iisus. Adică să aibă lacrimă pentru suferință și bici pentru răufăcători. Când acesta trece cu vederea prima minusculă neregulă, fiindcă nu știe s-o vadă, nu poate s-o gestioneze deoarece nu are destulă autoritate și instrumente de lucru, sau nu vrea, neregula respectivă devine un rău care crește exponențial spre baza societății și au de suferit oameni nevinovați. Capitalismul românesc este o paiață fiindcă pe dinăuntru este lipsit de substanță. A crescut șmecheri care vor numai să primească și să nu dea nimic. Vor să aibă dreptul la inițiativă și să câștige oricât, dar fac concurență neloială, folosesc muncă la negru și înșeală Statul. Vor să fie școliți de stat și să plece în alte țări, pe bani mai mulți, nu se simt legați cu nimic de pământul unde Dumnezeu i-a trimis să facă o lucrare. În loc ca ei, capitaliștii, cei care au reușit în viață datorită rigorii și artei de a obtine performanța, să devină superiorii țării și să preia atribuțiile statului impotent făcând un stat paralel și la concurență, încât localitățile, rând pe rând să ajungă împânzite cu școli, spitale și centre de apărare susținute de privați și oferite gratuit comunității. De ce, când poporul le-a acordat încrederea guvernarii, n-au distrus statul birocratic? Să-i fi spus: “N-ai nevoie de atâtea secretare, ai calculator! N-ai nevoie de atâți gestionari, ai comunicare rapidă, televiziune, radio, conferință video! N-ai nevoie de atâția oameni, șoferi și mașini să monitorizezi în paralel, securitatea monitorizează totul! De acum faci educație prin televizor! Japonia are 1 bugetar la 300 locuitori, America 1 la 100, tu de ce ții 1 la 15? Bâșt afară cu bugetarii! Capitaliștii să fi făcut gestul de a convinge poporul că existența statului, ca formă de protecție a celor mulți și săraci, este inutil, întrucât comuniștii vor doar să se îmbogățească fără muncă; să-i acuze cu argumente că redistribuirea este un drum înfundat fiindcă economia capitalistă producătoare de bunuri produce infinit mai mult decât se poate cumpăra, în timp ce oamenii se înmulțesc de zor, iar stânga își va ucide aderenții în masă, că nu le va putea rezolva problemele. Capitaliștii să doneze sacului comun mai mult decât cere și obține statul cu o armată de gestionari și controlori, să spună că ființa umană are cuvânt și nu trebuie controlată, iar armata birocratică să fie pusă la o muncă productivă. Dar ce fac oamenii autentici de dreapta? Nu numai că amenință cu plecarea din țară, dar chiar pleacă în țări bucuroase să primească maipuținul lor impozit sau deschid conturi și firme offshores în paradisuri fiscale, atunci când țara trece prin crize provocate tot de ei, dacă e să cercetăm în adâncuri. Devin criminali fiindcă nu mai folosesc mașina care înlocuia omul, o încuie cu lacăte și pune omul, ajuns la limita supraviețuirii, fiindcă a devenit mai ieftin de plătit decât fierul care necesită specialiști de manipulare, consumuri și întreținere. În loc să devină credibili și să-și ofere presei, cu transparență, porțile deschise către spațiul de producție, astfel încât țara întreagă să se convingă că ei au o grijă dumnezeiască de om, să-l vedem cu muncește cântând, că nu este exploatat în capitalism, că nimeni nu este plătit sub nivelul decent de trăire. Dar ei doar strigă turbați de furie și ură că fac afaceri și reprezintă capitalismul autentic, că doar libera inițiativă este soluția pentru omenire și,-n consecință, sunt cei mai potriviți să aibă țara în grijă. Că vor crea locuri de muncă. Când a facut din poporul român 10 mil. de șomeri, să îi dăm unuia șansa să ne ofere 1 loc de muncă, iar 9.999.999 să bată buzele și să n-aibă ce mânca! Ce lume, ah, ce minunată lume e capitalismul! A produs deja o stângă burgheză și centre de putere care nu mai lasă spațiu pentru valori etice. Nu mai avem un punct de echilibru să putem distinge, avem doar acuza că 1% s-au îmbogățit - un egal-inegal, nicidecum legalul-ilegal. După Revoluția din decembrie 1989 s-au erijat în conducatori capitaliști profitori ai realizărilor din sistemul socialist, demogogi, delapidatori, diversioniști, care, prin scindarea națiunii în mai multe tabere cu iz politic, au adus România la stadiul în care nu mai există școli gratuite, spitale, locuri de muncă, salarii decente, siguranța zilei de mâine, românii fiind îndemnați să plece în pribegie și familiile să se destrame. Capitalistul autentic are o etică, încât harul primit îl folosește pentru a lua hotărâri performante pentru viața proprie legată de a comunității și se reflectă în soluții prin care absolut toată forma umană de viață este preocupată să producă ceva care oferă bucurie, iar, între semeni, viața este o sărbătoare continuă. Capitalistul adevărat își păstrează pentru el cât este omenește să ai, dacă Dumnezeu ți-a dat mai mult, restul îl dăruiești comunității în schimbul respectului de către aceasta și construiești ceea ce cu adevărat se numește civilizație. Altceva decât un palat al tău iar oamenii să se simtă bine doar privindu-l, ci lucruri frumoase și utile tuturor. Civilizație înseamnă să plătești un artist să creeze și să pună în folosul comunității lucrări cum „poarta sarutului” sau „masa tăcerii”. Să privim în jur și să ne răspundem singuri dacă ce se-ntâmplă cu noi și în spațiul public este pe placul inimii. Dacă nu, dacă nu încă, și poate fi de înțeles, întrebați-vă dacă se va întâmpla vreodată? Dacă nu, înseamnă că drumul capitalismului este unul greșit. După ce poporul român a aruncat după primul război s-a dovedit un mare râu ce s-a revărsat, ca singura soluție pentru mai bine, în fluviul unui capitalism contemporan sălbatic, fără responsabilitate. România nu a avut și nu are conducători, de aceea am ajuns cu toții într-un haos în care supraviețuim ca animalele când, normal era să existe ambiția de a depăși măcar cu o treaptă nivelul de trai comunist. “Eroii conștiinciozității”, politicienii capitaliști, au clădit, prin dezbinare, un stat corupt și supus intereselor străine, încât românii au aceleași frustrări ca înainte, fiindcă o duc din ce în ce mai rău și regretă pasul făcut. Adepții dreptei s-au impus scorțos erijându-se în reprezentanții românilor care muncesc cinstit și ai iubitorilor de „tradiție, ordine, familie, credință și morală”. Ei privesc pesimist natura umană întrucât aceasta conține intrinsec răul ce se manifestă permanent, primejdie ce trebuie întreruptă în evoluția sa. Dar definițiile sunt multe: „capitalismul este „100% nihilist și scurt-termenist”; “capitalismul este o societate în care adevarul îl înțelegi prin discuții deschise. În capitalism știi că poate fi mai bine de atât” (Monica Tatoiu), dar îți moare speranța în suflet. “Capitalismul care domnește peste această lume devine din ce în ce mai neînfrânat. El a dat naștere unei inegalități la scară globală nemaiîntâlnită până acum. Absoarbe resursele naturale până la epuizare. Produce, exclusiv pentru acumularea profitului, o cantitate enormă de mărfuri fără absolut nici o utilitate, care mai și sunt, de cele mai multe ori, extrem de urâte. Distruge sectorul serviciilor publice, cum sunt cele de sănătate și educație, extrem de importante pentru societatea de astăzi. Tot el se află în spatele sângeroaselor campanii militare, adesea americane: invazii, ocupații, distrugeri ”; “dreapta lasă omul să evolueze fără să-i spună cineva care e locul lui”; ”Cel puțin “șacalii tranziției” au lăsat ceva în urma lor: o casă, o vilă, o firmă, ceva vizibil”. Beneficiile capitalismului sunt televiziunea prin cablu cu zeci de programe, calculatoarele, jucăria numită telefon mobil, care încape în buzunar și mai face pe GPS-ul, camera video și aparatul foto simultan. Dar „capitalismul nu va accepta niciodată o societate fără șomeri, fără slugi la poarta fabricii, gata să lucreze pe o felie de pâine și să mai dea și o limbă cui trebuie”. „A devenit absolut cinic să trimiți oamenii la job când nu sunt joburi!”; „a ajuns un privilegiu să ai o slujbă de orice fel. Toți “asistații social” trebuie să se simtă vinovați din oficiu fiindcă statul nu trebuie să plătească ajutoare sociale în dreapta și în stânga, fiindcă, astfel, statul încurajează pe cei leneși și suferă toți”. Norica Nicolai afirmă cu tupeu: ’’Eu aș deranja mâine votanții’’ (în sensul că nu le-ar mai acorda nici sprijin de la stat, n.a.) Dacă o familie e izolată la marginea unui sat, are zece copii și trăiește din alocații, acea familie păcătuiește, potrivit capitaliștilor, de „lene, preacurvie, alcoolism; “mulți au devenit, brusc, inutili, așa cum aproape toate meseriile de pe lumea asta sunt sortite să devin㔠(revista Corso); „în capitalism ți se spune clar că n-ai voie decât ceea ce ți se dă voie, dar cei care sunt mari și tari au și nesimțirea să te sfideze că ei și-au dat voie singuri și astfel... ei pot. Acești anti-proletari se bucură în fiecare secundă de prestația proletarilor care, în viziunea lor, nu merită un salar minim din care pot să mănânce normal, dar să mai trăiască, nici atât…” (Ioan Ionuț). Principiul capitalist este unul doar de fatada, cica‚ ’’nu iau nimic de la nimeni și nu dau nimic’’, dar, mint, capitaliștii, iau cu toată mâna.
În lipsa capitaliștilor autohtoni, România nu are, ca opțiune măcar, șansa unei lumi perfecte. Totuși, românii își doresc o altă formă de conviețuire colectivă și de organizare a statului. Mulți nici măcar nu putem să ne imaginăm că poate exista și altceva. Americanii au „dreapta roșie“ care pledează pentru minima educație financiară a săracilor, susținerea micilor magazine și distributismul, ca o punte peste prăpastia care separă curentele ideologice. Cum de este posibil ca dreapta extremă să vina cu idei stângiste? Sandra Pralong observă superficial c㠓oamenii preferă să fie asistați decât să-și ia viața în mâini.” iar altcineva explică starea de teamă a poporului ca 60 de ani am fost învățați să ne supunem. Dar oamenii de dreapta au mai mult ifose și au separat oamenii. În loc să cercetăm cauzele, producem suferință blocând statul să aibă grijă de cei aflați în nevoie. Omul preferă să se supună cuiva fiindcă repetă mult mai ușor decât să inoveze, știe că dacă va greși va veni cineva să îl ajute; mai știe că a lua viața în mâini înseamnă a începe o luptă cu rezultate previzibil măsluite. Dumnezeu nu i-a făcut pe toți oamenii la fel, că dacă îi facea, nu ne mai deosebeam, dar o deosebire fundamentală este și înțelegerea vieții nu ca pe o competiție, cu atât mai puțin extremă, animalică sau pentru ciolan, ea poate fi doar obiectul unui divertisment sportiv.
***
Să recapitulăm: Omul este un animal, niciodată domesticit fiindcă are o nevoie imperioasă de autodistrugere ("Fiara nu are întotdeauna blana zbârlită și colții umezi, strălucitori, ea poartă uneori pardesiu bej, are ochii blânzi, cravată moale și nimeni nu ghicește stalactitele și stalagmitele ce-i străjuiesc abisul"- scria cineva nu mai știu unde.) Ioan Peia zice că omul e o mare jigodie biochimică, iar Dorel Vișan: ’’în România ulii se îngrijesc de puii găinilor’’. Românii au luat din comunism cinismul și din capitalism lacomia. Toți suntem hoți, nu există conștiință, comunismul visa un rai în care fiecare muncește cât poate și consumă cât are nevoie, dreapta visează un capitalism etic, dar are nevoie de 2 justiții - una, înaintemergătoare, a statului, care sa oblige la etică și alta care să pedepsească ce nu s-a reușit gestiona. Înseamnă că orice formă de organizare este animalică, întrucât cineva imperfect îl obligă pe altcineva imperfect să–i semene, chiar dacă principiul pe care îl promovează este unul uman și perfectibil. Cum ar veni, dacă doi indivizi sunt vecini și au fiecare în stăpânire câte o proprietate, între ei nu poate exista niciodată o înțelegere deoarece, animale fiind, oricare din ei are dreptul să greșească fiindcă este animal? Nu toți suntem animale, între oameni pot exista reguli și acestea pot contribui la realizarea unui climat armonios. Atâta timp cât există dragoste și acceptăm că dragostea este un fundament de conviețuire cosmică, înseamnă că pot exista reguli care să construiască armonia. Aparent suntem toți o apă și un pământ, dar printre noi sunt și oameni, dar au fost marginalizați sau poate ei au ajuns să nu mai zică nimic deoarece jugul existenței este prea greu. Aceștia s-au retras în carapacea lor, s-au exclus social pentru ca si-au dat seama că oamenii doresc faima, că problema României este una mult mai complexă și aproape imposibil de rezolvat (indiferent de cine vine la putere), ori fiecare suntem cu propriul adevăr și conviețuim având grijă doar pentru ce suntem ca materie și creștem organic, dinlăuntrul nostru. Comportamentul romanilor pleacă totuși din comportamentul sacral, ei respecta poruncile, de-aia sunt rabdatori. De aceea romanul este și prost de bun.
Dacă există un singur om care se dezice de condiția umilitoare a animalului fiindcă este conștient că este înzestrat cu rațiune și aceasta îl ridică deasupra tuturor formelor de viață, înseamnă că este posibil alcătuirea altfelei lumi în care nu există conflicte declanșate de diviziunea muncii și dreptul de proprietate, iar competiția pentru a avea devine o alegere liberă care nu încalcă drepturile celor care nu simt și gândesc la fel. Putem ști asta, putem face asta dând timpul înapoi până la punctul când ne-am organizat greșit, dizolvăm o clipă statul, împărțim egal ce ne-a dat Dumnezeu (pământul), și o luăm de la început întocmind o singură regulă care să ne apare absolut proprietatea și fiecare să facă ce vrea pe pătrățica lui. Reînființarea statului, asocierile de tot felul și relațiile cu alte seminții devin înțelegeri ulterioare punctuale, liber asumate, fără nicio impunere. Dacă oamenii muncesc și sunt săraci, avem o problemă de sistem, nu de sărăcie. Sensul vietii este îndumnezeirea. Din mințile oamenilor poate izvorî adevărata putere a spiritului, inteligența. Trăim un timp în care viața încet-încet își pierde sensul. Omul este impins spre modelul omului fără rădăcină, spre omul de mucegai, care se-ntinde pe orizontală, trăiește cât e prielnic, vine de niciunde și se-ndreaptă spre nicăieri. În acest caz singurul om care poate să facă ceva pentru România este Dumnezeu. Poetul, singur, întreabă: «Spune-mi ce să fac când peste tot oamenii își construiesc ziduri împotriva ta, Lumină?’’(Raul Ionț Coldea)
***
A treia cale.
Unii oameni resping întreaga lume și se retrag în pustii, la marginea sau adâncul ei: “și ce-ai acum de gând băiatul meu?/ o ce-ai de gînd/ tu fiul meu iubit cu ochi albaștri?// să mă întorc și să m-afund în pădure/ cît mai e timp printre semenii mei/ cu mâinile goale/ la apele noastre otrăvite/ acolo unde ne-am făcut casă/ în mucegaiul închisorii/ acolo unde fața călăului ne rămâne ascunsă/ unde foamea e hidoasă/ și suflete nu-s/ unde totul e negru și nu e nimic/ și am să spun/ și am să gândesc/ și am să respir totul” (trad: Radu Ștefănescu).
O țară perfectă înseamnă ca fiecare om să aibă exact munca unde el are pasiune, într-o economie care funcționează după dorințele și abilitățile oamenilor. Normalitatea muncii bine organizate este când oamenii muncesc veseli iar atunci când sunt nevoiți să depună toate eforturile, munca nu produce suferință. Cei mai multi români merg la serviciu pentru salariu. Mihai Eminescu îndemna cândva: ’’alungați turma acestor netrebnici care nu muncesc nimic și n-au nimic și vor să trăiască ca oamenii cei mai bogață; ei nu știu nimic și vor să vă învețe copiii, și n-au destulă minte pentru a se economisi pe sine și vor să vă economisească pe voi toți!” Numai că proletarii deveniți boieri au pornit o agresiune împotriva celui care a ales să-și ofere cinstit brațele și mintea, în timp ce Statul urmărește barometrul cu revolta maselor, nefiind capabil să gestioneze amănunte, cum ar fi dispoziția sufletească a unui individ oarecare. Dacă, azi, vezi cum un individ produce suferință unei ființe neajutorate (femeie, copil, animal), distruge bunuri comune (clădiri, mediul înconjurător) sau tulbură ordinea publică, și iei atitudine directă, este posibil să devii imediat o victimă. Duelarea de odinioară a fost eliminată din practicile vieții publice, ocazie prin care obligai la umilire prin țintuire în genunchi, rănire ori suprimarea vieții celui certat cu legea. Statul și-a asumat rolul de apărare al climatului armonios al vieții publice. Astfel, avem apărare, sănătate și învățământ, organisme plătite și, deci, răspunzatoare de răul existent în spațiul comunitar. Ce poate face cetățeanul care înțelege să fie viu în viața cetății? Dacă taci și te retragi din fața răului, înseamnă o cedare sau tolerare prin menținerea libertății de agresiune. Dacă nu te implici deloc, înseamnă să lași Statului toate responsabilitățile pentru tot ce se petrece în spațiul public și al fiecărei familii. Când răul se manifestă nestingherit se întâmplă cu voia Statului sau din neputința acestuia. Dar oamenilor le place să fie liberi, ei nu se vor închide în pătrățica proprie niciodată, ci doar vor evita suferința gratuită și vor căuta asemeni pentru a-și împlini armonia interioară prin libertate. Și se concretizează această nevoie într-o lume construită după placul inimii. O lume imaginară (când individul nu găsește prieteni cu care să simtă la fel, în care fuge când îl doare; geniile se retrag definitiv; iată un exemplu: Marinela Șerban, Lumea închipuit㒒: lovesc cu sete. mă scutur de snobisme. am să mă transform într-o/ poetă nemaivăzută nemaiauzită cu părul vopsit în verde. cu arcurile/sprâncenelor încărcate de curent. în pomii pictați de mine se vor coace/ legumele. în grădina cu trandafiri voi planta palmieri de hârtie. de-acum/ voi tortura fiecare cuvânt fiecare metaforă. le voi scutura de sensurile lor/ ceea ce va stârni o mare îndârjire printre uriașii de nisip care stau înfrigurați/ în casa mea din salcie// cine-mi va citi poemele își va lua lumea-n cap. va trăi într-o țară a lapoviței/ nu-și va putea da niciodată cizmele jos. în fine. voi urca de sus în jos treptele/ dislocate ale spațiilor din obiecte. de fapt cel mai mult îmi plac poemele care/ nu spun nimic dar în care imaginile sunt greu de înghițit de mințile lipsite/ de mișcare. dacă nu voi face istorie mă voi lăsa înghițită de o eprubetă. apoi/ prin reducere la absurd îmi vor crește rădăcini crengi ramuri abisuri fii și fiice/ acum iată-mă comprimată într-o caspsulă de carne reactivând emoții violente/ întâmplări din clarobscurul memoriei. abateri de la conduita ritmată a clipelor/ nimeni nu este în cercul în care m-am închis. nimic după ziua dintâi a poemului/ pe care l-am scris astă-noapte. sunt fărădezbor fărădecopertă fărădetitlu/ fărădelocdeînchinare fărădeancoră fărădeașternut alunecoasă precum lumina/ din apă. apă scrisă) sau o lume retrasă, restrânsă și reală, paralelă cu a comunității, compusă din prieteni, în care comunicarea și viețuirea nu produc teamă sau suferință. Statul îți oferă posibilitatea să sesizezi o autoritate de-a sa acuzând o agresiune, dar autoritatea nu intervine decât în cazuri extreme, nu poate cerceta și nici pedepsi un om fiindcă s-a adresat cu “f㔠ori că a privit pe cineva de sus, deci nu poate oferi satisfacție deplină celui agresat, va lăsa totdeauna într-un suflet urme mai mari sau mai mici de suferință și va divide, astfel, comunitatea în mai multe grupuri. Dar Statul actual este o construcție iresponsabilă nu pentru că nu poate stăpâni fenomenele cu care comunitatea se confruntă, dar nici nu vrea. Ar putea numai dacă ar avea reguli dure, întâi cu sine și apoi cu ceilalți. Dar aceste reguli nu le poate impune decât societatea întreagă transformată într-un corpus politic ai cărei reprezentanți să se sacrifice din patriotism și însetați de o dreptate absolută pentru înfăptuirea unei armonii cosmice.
A avea conștiință înseamnă a avea respect pentru aproapele și lege. Numai că drumul conștiinței trece prin frică: de a nu fi pedepsit (de a primi o durere), de a nu fi făcut de râs în comunitate (valabil pentru cei cu gulere albe).
Crearea frumosului și permanentizarea acestuia este o treaptă de evoluție pe scara civilizației. Frumosul este o componentă firească a vieții și trebuie făcute sacrificii pentru ca acesta să existe, dar civilizația nu trebuie să fie un scop în sine. Și nu trebuie sacrificată supraviețuirea. Împăratul Nero a spus despre Roma că nu este un oraș oarecare și a avut îndârjirea de a aduce marmură din toate colțurile lumii pentru ca locuitorii Romei, ieșind din casele lor, să pășească în cultură, să fie înconjurați cu frumuseți scornite de cele mai creatoare minți. Pentru a face acest progres a ucis bogații care nu au fost de acord să-i doneze toate bogățiile.
Despre o cale nouă începe imperativ să se vorbească, a devenit chiar o nevoință. Toni Blair a revoluționat Anglia incitând cetățenii să devină parteneri la o guvernare activă prin comunicare continuă și justificare publică urmată de sancțiune, construind mii de indicatori de eficiență. Dar a fost o concesie temporară, de excepție, a fost osul aruncat mulțimii (să tacă) cel care a sugrumat în fașă orice încercare ulterioară de renaștere. Măsurile cu care s-a definit această stranie politică au fost de-abia firești. Capitalismul și comunismul și-au impus definitiv pseudovalorile marginalizând persoanele cu calități și caracter și au eliminat individul și umanul din toate sferele vieții sociale înlocuindu-l cu sisteme raționale, dar lipsite de viață. Alain Tourainne și Pierre Bourdieu au crezut că, la căderea comunismului în Europa de est, se va implementa o altă formă de organizare socială decât capitalismul sau comunismul (care fuseseră înainte și eșuaseră). O „a treia cale” au presupus acești gânditori. Dacă privim înapoi și analizăm comunismul și citim și strada care neagă astăzi, în bloc, toate forțele politice apărute după 1989, putem înțelege că nu a fost rău comunismul în întregul lui, că a avut și bune. Așa cum și capitalismul. A alege "a treia cale", adică tot ce au bun cele două sisteme, devine o alegere de bun simț - “o cale curată, cu principii neînvechite și echilibrată, este singura alternativă împotriva comunismului și capitalismului. Moartea națiunilor nu are cum să fie o soluție pentru viitor, ci este doar un miraj de false valori, menite să ne ingenuncheze.” (Constantin Condurache). O cale tranzitorie spre inexistența sărăciei și a exploatării, care sfârșește vărsându-se în lumea armoniei cosmice, unde oamenii nu mai sunt împotrivă, ci manifestă apropiere prin iubire, după recitirea poruncilor, ca piatră de fundament.
Împărtind pământul (fără să mai existe posibilitatea înstrăinării acestuia) se elimină definitiv sărăcia. Apoi, asigurarea gratuită a apei și a curentului electric, folosirea progresului știintific prin oferirea educației prin televizor, și nemaimuncind unul altuia, sunt create condițiile înfăptuirii lumii perfecte, fiindcă dispar conflictele, nu mai este posibilă criza și oricui îi rămâne timp să se manifeste creator într-o pasiune. Iar dacă vrem să fim o Românie, redresarea economică se face numai respectând gospodăria de familie și ajutând-o să capete forță. „A treia cale” este ceva grav numai pentru cei ce se tem de eliberarea cetățeanului de sub cizma statului și de dezvoltarea indivizilor în armonie cosmică, statul devenind, în acest caz, ceva lipsit de importanță, un simplu instrument. „A treia cale” înseamnă trăirea cu sens și realizarea în plan spiritual și nu exclusiv material, șansa unei egalități și echități posibile între oameni fiindcă, rupând sclavii de la jugul exploatatorii nu se mai poate câștiga nelimitat și se slăbește asurzitoarea turare a motoarelor care întrec omul în obținerea unui așa numit progres și civilizație, progres care umilește ființa umană iar civilizație evidentă doar în buzunarele unora. „A treia cale” nu e haiduceală sau moft, nici o mare invenție doctrinară, ci scânteia unui viitor mai bun. Ea declanșează frisoane fiindcă societatea se teme de posibilitatea de a fi regândită și transformată. „A treia cale” este doctrina celor fără treaptă socială, a desculților, și vor alerga pe ea ca înspre Iisus. Drumul e greu și trebuie răbdare. Robin Crusoe pe insulă a găsit un bob de grău și l-a pus pe Vineri să-l îngroape și să-l îngrijească. După un an a îngropat boabele din spicul obținut. După alt an a pus boabele de la spicele obținute... așa a ajuns să cultive o holdă cu grâu. Din pătrățica ta de pământ poți pleca oricând pentru a profesa ca doctor, profesor, inginer, dar dacă vei fi pus în situația să slujești împotriva conștiinței tale, ori vei fi umilit, ai unde te întoarce. În cazul în care un om alege să muncească altui om, el trebuie să muncească normal și să primească normal, adică nu un salariu negociat, ci unul stabilit de experți în sociologie și economie. E lumea în care fiecare, liber trăind, poate avea totul sau nimic, dar numai din meritul sau vina proprie, o lume în care oamenii trăiesc de la nivelul supraviețuirii în sus, în care munca produce bucurie și nu suferință. Instinctul omenesc este nu numai să iei ceva ce nu-ți aparține - gestul, în final, poate fi o vină, sau nu, dacă întinzi mâna și iei fiindcă ți-e foame. Grav este că-ți dorești permanent să acumulezi necuvenit. Budha zice despre aceasta că este prima cauza a suferinței. Așa-zișii evoluați consideră că e producere a suferinței și dorința de a trăi într-o lume absolut dreaptă. Între liberalism și comunism - decadență și teroare-, între capitalism inuman și comunism utopic, între egoism anarhist și colectivism idiotizant există o lume care ni se ascunde, o lume normală a oamenilor normali. O lume care ne-a fost furată și pe care trebuie să o reîntoarcem, dar nu prin luptă zgomotoasă sau de stradă, îndemnuri sau strigări violente, ci prin crearea și menținerea unui climat liniștit, curat și constructiv în care să creștem copiii în spiritul unei lumi noi care nu se împotrivește liberei initiative (un om care muncește mai mult, studiază, se organizează, nu risipește ce are, poate să aibă oricât), ci doar împotriva exceselor imorale ale acesteia, când îmbogatirea nu s-a făcut cinstit. Primul instinct este să zici: ducă-se dracului toate, nu-mi pasă! Mie îmi pasă fiindcă mi s-au așezat în cale oameni curați la suflet, pe care, înțelegându-i, am simțit că merită o altfel de viață. Îi pasă și lui Justinian Cioroianu, care dorește o societate în care să nu existe șomeri, iar punctul care îl doare cel mai tare este amenințarea că populația globului va fi micșorată de 14 ori. "A treia cale" este leacul vindecării lumii de la sărăcie prin reașezarea omului în matca pământului și dispariția exploatării omului de către om. E o cale ce duce spre un mâine care-i place lui Dumnezeu, fiindcă are iubire pentru întreaga suflare înzestrată cu spirit. Este calea lui Dumnezeu fiindcă imaginează raiul și are cap compas întâlnirea cu El. E lumea pe care o va face El însuși într-un final. În acel loc oamenii sunt egali și nu fac rău altor ființe, Acolo "aleșii Săi construiesc case, fără a locui altcineva în ele și sădesc vii, dar nu să mănânce altcineva strugurii, ci fiecare se bucură de rodul muncii sale" (Isaia, 65). "A treia cale" se poate dezvolta chiar din sânul bisericii, cu aportul preoților, fiindcă măsurile de constrângere a conștiinței sunt prelungirea apelului bisericii la conștiință. Ca și biserica, pune accent pe nevoile interioare, pe împlinire, pe căutarea identității, pe respectul pentru dezvoltarea personală.
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23933
Comentarii: 120070
Useri: 1425
 
 
  ADMINISTRARE