PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Poemul ca e-mail sau coroana alb-amară a unui cireş înflorit Text postat de Elena Stefan Exerciţiu de lectură* Mistica poetică plasează, aproape cutumiar, poetul într-un spaţiu propriu, vizionar, diferit de spaţiul existenţial comun. Se spune că, după mulţi ani petrecuţi în chilia sa, într-un loc pustiu, părintele Tihon, care a trebuit să meargă la oraş, întrebat fiind cum i s-au părut oraşul şi oamenii după atâţia ani în care n-a mai ieşit în lume, ar fi răspuns: „ N-am văzut oameni, ci pădure de castani” Similar părintelui Tihon pare a fi şi poetul care ar putea fi definit ca un fel de duhovnic al cuvintelor. Astfel, într-o lume animată de sloganul imperativ şi destructurant etic „time is money” valabil pentru oamenii obsedaţi de bani, carieră şi avuţii, pentru poet timpul are alte conotaţii ca de pildă iubire, admiraţie sensibilitate respectiv cireş înflorit. Epicureic vorbind putem spune chiar „time is pleasure” în sensul de plăcere estetică. Antitetică „valorilor” comune dintre care unele fundamentale şi legitime. Ca aceea de „acasă”. Căreia poetul îi contrapune o valoare simplă, naturală, etern repetabilă ciclic şi plină de semnificaţii: „- Nu merg acasă. / A înflorit cireşul!” Ce poate fi mai înălţător, purificant şi sensibil decât să te afli sub coroana unui cireş în floare detaşat de lume şi de patimi? Ne aflăm în faţa unei ipostaze de plăcere pură de armonizare cu natura de vibraţie rezonantă albului florii de cireş. Chiar dacă această coroană este percepută ori sugerată ca „albă-amară”. Amăreala invocată antinomic având rolul de a semnala starea de fapt a planului existenţial propriu fiinţei umane. Căreia „gustul” ca simţ al percepţiei senzoriale, îi este propriu şi probabil exclusiv. Bucuria simplă, curată a pomenitului sub „coroana albă –amară” este contrapusă la rândul său unei alte „bucurii” mai sofisticate, intelectualizate şi cultivate, aceea de a asculta un concert. Aceste două ipostaze sunt sugerate a fi complementare şi definitorii eurilor poetice ale celor două personaje, în fapt doi poeţi autorul şi poetul Virgil. Care, copleşiţi de măreţia momentului, nu-şi spun nimic. Trăiesc evenimentul pe cont propriu şi cu necuvinte. Percepuţi oarecum ciudat şi diferit de subsistemele mediului proxim: „Lumea crede că suntem din piatră-neagră.” Iar ”Păsările roiesc în jurul nostru, vor să ne adune.” Aşadar paradoxal tocmai ei, excesiv sensibili, sunt consideraţi de către lume a fi insensibili, de piatră, o insensibilitate aspră, dură, nefirească, cernită, „piatră neagră” cum spune poetul, pe de o parte, iar, pe de altă parte, pentru „regnul păsărilor” ei nu sunt decât un fel de grăunţe, simplă hrană destinată a le satisface instinctul foamei. Acest „regn al păsărilor” poate sugera şi oamenii pentru care existenţa se reduce la digestie şi atât. Acest punct de vedere relativizant, în fapt, denotă textual, condiţia creatorului situată, pe scara devenirii, undeva între neînţeles şi efemer. Finalul poemului reia în alt plan acel „acasă” sub denominaţia „cuib” şi invocă poetul în condiţia sa de vizionar antemergător un fel de Ioan Botezătorul al cuvintelor, care ar premerge Mântuitorului. Acel „prea devreme” sugerează în fond că există un timp pentru toate. Că avem un timp pentru toate. Un poem deosibit, realizat cu simplitate şi concizie, un poem în care nici un cuvânt nu este în plus şi din care nu lipseşte nimic din ceea ce este necesar pentru a ne aduce, fie şi virtual sub o coroana albă-amară a unui cireş înflorit. *Am recuperat acest comentariu dintr-un fişier vechi dar nu şi poemul pentru care a fost făcut. Dacă autorul mai activează pe site l-aş ruga să mă ajute. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   poate ca este asa: "Intr-o după-amiază, după ce am ieşit de la concert, poetul Virgil îmi spune: - Nu merg acasă. A înflorit cireşul! Aşa că ne pomenim amândoi sub coroana albă-amară. Nu ne spunem nimic. Lumea crede că suntem din piatră-neagră. Păsările roiesc în jurul nostru, vor să ne adune de pe jos. - De ce în cuib, domnule Virgil? De ce în cuib? - Pentru că am coborât înainte de vreme, îmi spune, înainte de vreme. Să mergem! Şi atunci lumea răsuflă uşurată. - Cine s-or mai fi crezând şi ăştia? - spune ea, şi răsuflă uşurată." Costin Tănăsescu,– Vrăjitoarea,– Brumar,– 2007. http://www.poezie.ro/index.php/article/1740950/index.html   Postat de catre Liviu Mataoanu la data de 2013-11-07 10:06:48               http://www.poezie.ro/index.php/article/1740950/index.html   Postat de catre Liviu Mataoanu la data de 2013-11-07 09:55:59               Da, am descoperit. Poemul aparţine lui Costin Tănăsescu. Sper să găsesc şi poemul!   Postat de catre Elena Stefan la data de 2013-11-04 22:26:48	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23931 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE