PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Hess, sau o poveste arabă - A treia parte Text postat de Dragos Tudose 3.Foarte ciudat lucru, uitase cu atâta uşurinţă de cadavrul femeii ce rămăsese în patul său, în schimb îşi amintea aproape perfect discuţia pe care o avusese, cu o seară în urmă, cu cei trei străini. Nu ştia de ce, dar încă de la început nu-i inspiraseră foarte multă încredere, dar, cu toate astea, îi primise în casa lui, îi ospătase din bucatele lui, le oferise adăpost peste noapte. Îndrăznise să-i întrebe, la un moment dat, cine sunt. Ei îi răspunseseră râzând, în glumă, cu o întrebare: „Dac-am fi îngeri, ce-ai zice?” Râsese şi el, ca răspuns la întrebarea lor, căci ce alt răspuns ar fi putut să le dea. Fusese o noapte lungă, în care vorbele străinilor îl nedumeriseră, îl făcuseră să se îndoiască de propriile convingeri. Aveau aceia un fel de a vorbi, dublând fiecare idee cu o pildă, fiecare cuvânt cu câte un gest şi aproape fiecare silabă, i se părea lui Amir, avea un corespondent în lucirea ochilor, astfel încât vorbele lor păreau mai puternice decât nişte cuvinte oarecare, păreau a fi chiar adevărul, chiar dacă acesta părea a fi cu totul altul decât cel pe care Amir îl ştia. Totul era ciudat la străinii ăştia, îi remarcase încă de când îi văzuse, de dincolo de perdea, apărând la colţul străzii. Nu ştia de ce, dar încă de când i-a văzut a ştiut că ei o să bată la uşa lui. Le deschisese poarta şi îi poftise înăuntru. Se vedea că vin de departe şi nu doar colbul ce-i acoperea din cap până-n picioare depunea mărturie despre asta, dar şi feţele lor, cu trăsături diferite, parcă prea colţuroase. Până şi ochii păreau altfel, umbriţi de sprâncenele stufoase. Era ceva ciudat în ei, un amestec de bunătate şi de severitate în acelaşi timp, mângâierea fină a oţelului celui mai ascuţit pumnal. Acceptaseră găzduirea fără nici o vorbă, nici măcar nu mulţumiseră pentru asta. Păreau cumva absenţi, parcă nu erau cu totul aici, de parcă o altă parte a lor ar fi fost în acelaşi timp în alt loc, unul foarte îndepărtat. O ubicuitate ciudată se întâmpla acum şi cu Amir care, mângâind palma catifelată a Fatimei, se simţea undeva departe, în mijlocul deşertului, sub soarele arzător, iar buzele sale crăpate căutau să rostească un cuvânt, unul singur, cuvântul care să-i lămurească calea. Cuvintele străinilor mai mult îl încurcaseră decât să-i lămurească gândurile. Îi ascultase tăcut, foarte rar intervenise în discuţia lor. De altfel, nici ei nu păreau foarte interesaţi în a-l atrage şi pe el în discuţie. Vorbeau doar între ei, îşi expuneau ideile şi le dezbăteau ca pe o scenă. Amir era doar spectator şi, chiar de la început, avu senzaţia că totul e de fapt o scenă de teatru aşa cum văzuse de câteva ori la bâlci. Doar că străini din faţa sa nu erau nici pe departe ca ceilalţi, nu aveau darul să-ţi stârnească râsul, ci din contră, aproape inexplicabil, stând lângă ei şi ascultându-le argumentele atât de complicate, simţea fiori reci de-a lungul şirei spinării. Îşi aducea aminte acum, în timp ce degetele sale se împleteau cu cele ale Fatimei, cum îi îndemnase pe străini să-şi lepede pelerinele înainte de a se aşeza la masă. Străinii l-au privit cu o tristeţe pe care nu-şi amintea să o mai fi întâlnit vreodată, o tristeţe care te făcea să-ţi dea lacrimile deşi nu ştiai de ce, o tristeţe care-l făcu să se cutremure prin lăuntru. A venit apoi răspunsul lor care, într-un alt moment, ar fi fost luat ca o glumă, dar atunci... I-au răspuns că, dacă şi-ar lepăda pelerinele, iar de sub ele ar răsări aripi, apoi nu ar mai putea să rămână în casa lui, nu ar mai putea să se bucure de ospitalitatea lui. “Toate la timpul lor”, au spus ei cu tristeţe şi un aer otrăvit şi puţind a moarte a umplut încăperile şi s-a aşezat peste tot, acoperind totul ca o perdea grea şi întunecată. Şi totuşi, îşi zise Amir mângâind umărul rotund al femeii, şi totuşi, e atâta frumuseţe în jur. Dar ei, străinii, nu despre frumuseţea acestei vieţi aveau să vorbească în timpul ospăţului, nu despre bucatele alese pe care le întinsese înaintea lor, nu despre frumuseţea dansatoarelor ce se unduiseră sub ochii lor, nu despre vinul de curmale cu care-şi ostoiseră setea. Ei vorbeau doar despre moarte şi despre drumul pe care fiecare îl are de făcut până la Alah. În mijlocul frumuseţii, al belşugului şi al vieţii, ei vorbeau doar despre moarte şi despre drumul pe care paşii fiecăruia îl are de măsurat. Străinii spuneau că fiecare om are un drum al său spre Alah. Mai mult, uneori pot să fie chiar două drumuri, căci, dacă Alah vrea, sufletul va merge pe un drum, iar trupul pe un altul. Omul, după cum spuneau ei, e format din trei părţi. O parte e cea fizică, a trupului nostru impur, supus degradării datorate îmbătrânirii în timpul vieţii, iar apoi, după moarte, celeilalte degradări, ultime, ce a putrezirii şi a întoarcerii în ţărână. Legată de acest trup fizic şi impur, se află inteligenţa individuală, sau sufletul ce se găseşte în corp undeva în zona inimii. Sufletul este, ca şi trupul, degradabil în timp, atât în timpul vieţii, cât şi după moarte. El este legat inseparabil de trupul fizic, aşa că, doar la voinţa lui Alah, el poate fi separat şi să parcurgă de unul singur, pentru a fi pedepsit, calea nesfârşită în căutarea celei de a treia părţi a omului. E o cale fără sfârşit, căci a treia parte, deşi se găseşte şi ea în corp şi e la fel de materială ca şi celelalte două, ea e singura pură şi nedegradabilă, fiind inteligenţa universală, sufletul divin, cel ce se află peste tot, în tot ceea ce ne înconjoară şi chiar în noi înşine. E atâta frumuseţe, şopti Amir în timp ce degetele sale urmăreau cercul negru al sfârcului. După ce înainte pielea femeii îi treziseră în minte amintirea unei catifele roşii pe care o mângâiase, cu ochii închişi, în copilărie, la fel acum, denivelarea fierbinte a sfârcului îi aducea aminte de ţeasta plină de sbîrcituri a unuia din străini. Totul se petrecuse din cauza unei uşi deschise prea brusc. Curentul produs ridicase gluga unuia dintre cei trei străini, descoperind o ţeastă complet lipsită de păr, acoperită, în schimb, de o reţea fină, densă, de încreţituri şi de vene ieşite în relief care dădeau senzaţia unor răni recente. Doar o secundă a durat totul, dar a fost suficient pentru ca Amir să vadă şi să-şi aducă aminte acum. Îşi amintea atât de bine cina din seara trecută, dar uitase vorbele de mai devreme ale Fatimei aşa cum uitase de trupul femeii ce rămăsese într-o baltă de sânge în patul lui. Poate că nu uitase de tot, încă şi le mai amintea vag, parcă erau acoperite de o perdea densă de fum ce le făcea să-şi piardă conturul. Da, încă îşi mai amintea, ca prin vis, vorbele înspăimântate ale Fatimei, încă îşi mai amintea gâfâitul ei şi privirea ei îngrozită, încă îşi mai amintea senzaţia pe care i-o dăduse atingerea sângelui ce înroşise cămaşa lui Shah, dar toate erau atât de vagi, atât de nedefinite, încât păreau nişte amintiri venite dintr-un vis din care abia se trezise. I se părea, sub aerul fierbinte care învăluise totul, că nici sfârcul sânului pe care-l mângâia acum nu mai era real, ci doar o fantasmă. Poate că nimic nu era de fapt real, poate că era doar un vis din care urma să se trezească. Poate că reale erau doar vorbele meşteşugite ale străinilor şi supremaţia sufletului asupra trupului de care vorbeau aceştia. Sau poate că şi ei erau un vis, poate că totul era visul unui zeu adormit, un zeu pe care Amir şi-l imagina având o ţeastă la fel de ciudată ca cea a străinului, un zeu adormit şi care ne visează, îşi zise Amir cu voce tare şi Fatima, neînţelegând, se strânse şi mai tare în el, adăugând căldurii din jur, căldura trupului ei fierbinte. Străinii spuneau, îşi amintea Amir, că sufletul are o formă a lui, o formă unică care-l defineşte, iar trupul, îmbrăcându-l în carne, e nevoit să ia forma sufletului, aşa cum o haină ia forma corpului pe care-l acoperă. E ca o închisoare trupul acesta, ca un sicriu, aşa se explică dorinţa spiritului de a evada, de a căuta o metodă de a se întoarce în matricea universală. Şi mai în profunzime, găsim spiritul care sălăşluieşte în sânge şi reprezintă substanţa vieţii. Gustul sărat al sângelui şi senzaţia aceea ciudată de umezeală pe care o simţise pe pieptul lui Shah, spiritul ei ce părăsise corpul şi-l lăsase gol şi pustiu, ameninţarea despre care Fatima se grăbise să-l avertizeze. Toate păreau îndepărtate, vagi, aproape ireale, doar dogoarea ce moleşea totul era reală, doar razele soarelui care, trecând dincolo de storurile groase, pârjoleau totul. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23931 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE