FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Versuri albe, slove albe (Exercițiu de lectură)
Text postat de Elena Stefan
Exercițiu de lectură* Repostare

Postat de catre Elena Stefan la data de 2004-05-11 16:18:28

Versuri albe, slove albe,

Un poem în "eu" si "tu" . Credem că poate fi lecturat ca un poem de dragoste . Unul frumos, care, prin construcție și limbaj, nu ni se oferă direct. Apropierea de acest poem presupune o înțelegere a limbajului poetic de ordin secund deoarece textul, ca atare, reprezintă un simplu vector purtator al adevăratului limbaj poetic, acela care, în fond, ne permite să luăm cunoștință de mesajul încifrat al poemului. Un fel de, să-i spunem, limbaj de o anume confidențialitate și care se relevă nu la prima lectură. Forțând un pic nota, parcă ne-am afla în fața unui text cu o semnificație banală. Însă, printre rândurile acestui text, scris cu un fel de cerneală simpatică poetică, alt text, acela cu semnificațiile de ordinul doi, se descoperă în urma unui efort de punere în evidență. ( tratarea, cu un fel de diverse substanțe hermeneutice, reușește să pună in evidență textul scris cu cerneala simpatic-textuală.) Efortul de înțelegere și multilectură pune în evidență "mesajul simpatic" ca mesaj conținut în "textul la vedere".

Multidimensionalitatea și complexitatea "eu”-lui sunt denotate implicit și mediat. După cum observăm, nu se face afirmativ și direct ci, se face indirect. Nu se spune, de exemplu : „eu sunt o multime de culori” prin culori denominându-se stările, trăirile ipostazele, în fond „fațetele” unuia și aceluiași „eu”, fațete care sugerează complexitatea spiritual-ontologică a acestui „eu”. Această complexitate ni se relevă deductiv-integrator. Și devenim conștienți de ea, lecturând întreg textul. Astfel, coroborând una dintre acțiunile „tu”-ului și anume, aceea de „a rupe câte o culoare din mine”, ca o consecință logică, rezultă c㠄mine”-le este „alcătuit” din mai multe culori. Consecință obținută la nivel de inferență logică și validată, practic și conștientizabil, prin aserțiunea „în clipa asta m-ai rupt violet-indigo-bleu-marin „ din ultima parte a poemului.

Pe de altă parte „tu”-ul „acționeaz㔠reitarativ „ nu te mai saturi”. Ceea ce vrea să sublinieze multitudinea de astfel de „ruperi”, pe de o parte, și „bucuria” de a efectua astfel de „ruperi” pe de alta. Întelegem din această parte a poemului și complicitatea „eu”-lui, acceptarea de catre „eu” a acestor „ruperi”, presupunem, a fi fiind plăcute, deoarece altfel s-ar simți o undă, cel putin, de reacție de împotrivire, de nemulțumire, etc. Un fel de „mă sperii dar imi place” cum se spune într-un celebru text!. Că este un poem de dragoste presupunem că este de domeniul evidenței. Cred că nici un alt sentiment, exprimat transfigurat, poetic, nu poate fi perceput și descris mai bine de cum o face „eul” în versurile acestui poem. Astfel, „tu”-ul „pipăie”, „adulmecă”, d㠄cu ea de pământ” , spune autoarea, referindu-se la ce face acest „tu” cu acea ori acele culori rupte din „eu”. Culori percepute ori perceptibile atât de către eu cât și de către „tu”, poate, ca fiind „un fel de balsam” ori „adiere peste creștet”. Afirmatii care ne intaresc, și mai mult, convingerea că avem de-a face cu un poem de dragoste. Acționalul dezlănțuit, al lui „tu” ajunge la nuanțe paroxistice, „mă împături” , „mă ascunzi între clipe” , frumos spus!, „mă arunci dincolo de tine” , „mă lansezi într-un hău imprecis sau mă depui / ca pe o floare suspendată / pe șine”. Iată câte percepții ale trăirilor are „eu” ca reverberații ale acțiuniolor lui „tu”. Remarc și eu, aici, că, din punct de vedere tehnic, „ mă împături în patru” nu pare o exprimare prea fericită. Nu că ar fi un pleonasm, a impături, în fond, însemnând a îndoi, în două, trei, patru, etc. „Împături in patru” este, ușor, nefericit estetic și, mai precis, auditiv estetic (prea aproape “pături” de “patru” devenind astfel un fel de asonanța poetica vecină cu un celebru test de dicție „capra calcă piatra, piatra crapă-n patru…etc )

Finalul este apoteotic: „în clipa asta m-ai rupt violet-indigo-bleu-marin nu mai știu/câte culori ți-au mai rămas” superbă, mai ales conotativ, expresie a unei posibile fantasme generatoare de fericire. De maximă fericire. Mai rămâne o ușoară doză de rațional existential rezidual, care mai are, doar, probabila forță de a sorbi „plesnetul tău blestemat în slove albe / și mersu-ți tărăgănat / de orb ./”

Spuneam mai sus, făcând trimitere la conotațiile de rigoare, „mă sperii dar imi” place”. Asfel se poate explica și întelege „atingerea” sugerată a fi un fel „plesnet blestemat”. Găsim aici și un ușor regret metafizic exprimat prin „mersu-ți tăraganat / de orb. Probabil, un fel de regret-reproș față de acționalul nemanifest, ori insuficient manifest teleologic, al lui „tu”.


*Slove albe

Text postat de Adina Ungur

tu nu te saturi niciodată să rupi cate o culoare din mine
să o pipăi să o adulmeci să dai de pământ cu ea
poate sunt un fel de balsam consumabil
un fel de adiere pe creștetul tău
o basma

tu nu te mai saturi niciodată să mă împături în patru
să mă ascunzi între clipe să mă arunci dincolo de tine
mă lansezi într-un hău imprecis sau mă depui
ca pe o floare suspendată
pe șine

în clipa asta m-ai rupt violet-indigo-bleu-marin nu mai știu
câte culori ți-au mai rămas să desprinzi cât să sorb
plesnetul tău blestemat în slove albe
și mersu-ți tărăgănat
de orb
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23930
Comentarii: 120070
Useri: 1425
 
 
  ADMINISTRARE