FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Și îngerii mor (5)
Text postat de Vasile Hurmuzache
Eram undeva în Munții Apuseni, cu Crina și un grup de prieteni. Soarele dogorea cumplit, mă încinsesem ca într-un cazan cu smoală topită. Voiam să mă dezbrac, dar careva dintre ei, nu-mi dădeam prea bine seama care,. mă ținea, strâns, de mâini. Abia îmi târam picioarele pEram undeva în Munții Apuseni, cu Crina și un grup de prieteni. Soarele dogorea cumplit, mă încinsesem ca într-un cazan cu smoală topită. Voiam să mă dezbrac, dar careva dintre ei, nu-mi dădeam prea bine seama care, mă ținea, strâns, de mâini. Abia îmi târam picioarele pe marginea unei prăpăstii. În hău strălucea oglinda tremurătoare a unui pârâu. Nu mai rezistam tentației de a sări spre el, zadarnic încercau să-mi amăgească gura arsă de o cumplită sete cu câteva picături de apă leșioasă și amară, dintr-un termos pe care nu-l puteam vedea.. Acum îi uram. Mai ales pe Crina. Doar îmi promisese că în această zi vom face în așa fel încât să ne pierdem de ceilalți. Și dogoarea asta… Parcă Sărsăilă și-a umflat foalele și suflă printr-o grămadă de jar direct în nările mele. Ce i-aș mai trage una între coarne! Tu sufli, Crina?! Ai înebunit? Și voi? Ce aveți de împărțit cu mine, de ați tăbărât precum ciorile? Acum e mai bine… cade rouă… și ar fi nemaipomenit dacă ar fi și un pic de liniște… Și mai duceți-vă dracului, m-am săturat de ciorovăiala voastră interminabilă!
- Poftim răsplată! Fă-ți pomană cu Necuratul, că are el grijă…
- Delirează, mamă, nu te supăra!
- Deșteptul de taică-tu mi-a adus beleaua pe cap, și s-a culcat. Că de, are omul sevici. De, eu parcă aș sta acasă degeaba…. Mi l-a adus pe nenorocit numai ca să îmi facă în ciudă. Dar s-a înșelat amarnic, eu nu sunt Societatea de Cruce Roșie Elvețiană, nici Mama-Răniților, și nu am pic de chef să fac pe infirmiera. Mi-ajunge că l-am luat cu douăzeci de ani mai în vârstă decât mine și mi-am îngropat tinerețea crescându-te pe tine, chipurile ,,nepoata” lui rămasă orfană. Cine știe cu ce matracucă te-o fi făcut…

*

Nu știu dacă acest dialog a avut loc aevea ori l-a născocit febra. Atunci când am putut deschide în sfârșit ochii, ușa camerei în care mă aflam era închisă și deasupra mea stătea ușor aplecată Andrada.
Era îmbrăcată într-o sumară și ultratransparentă cămașă de noapte care mai mult îi sublinia farmecul formelor desăvârșite decât o îmbrăca. Nu avea nimic altceva pe dedesubt, era complet goală, semăna în goliciunea ei cu o zeiță tocmai ieșită de sub dalta unui Praxiteles, din cea mai nobilă marmură de Carrara.
Am închis foarte repede, strategig, ochii, ca nu cumva să-mi observe privirile care o și dezbrăcaseră deja complet și, rușinându-se, să se îmbrace ori, și mai de nedorit, să mă abandoneze pentru ceea ce mai rămăsese din această noapte singurătății.
- Deschide ochii! tonul era imperativ, dar nu eram obligat să dau semne că aș fi auzit ceva.
- Deschide, domnule, ochii. nu mai face pe deșteptul! Ești într-adevăr bolnav, dar nu încerca să mă duci, ești treaz și lucid. Ți-am văzut câteva clipe ochii deschiși: erau limpezi, plini de inteligență, scânteind de poftă. Nu îți fie teamă, nu te voi părăsi și nici nu mă voi îmbrăca. Te
afli în camera mea, și așa umblu eu noaptea în această cameră. Și nu înțeleg să-mi schimb obiceiurile doar pentru că te afli tu aici. Bănuiesc că ai mai văzut, ori chiar ținut în brațe, măcar o fată goală. În ceea ce mă privește, nu am prejudecăți, dar să nu-ți faci iluzii: cum se va
lumina de ziuă, te vom duce acasă, și totul va rămâne un vis. Dacă te simți în stare să mănânci ceva, spune-mi fără sfială. Și pregătește-te pentru injecție, am șterpelit câteva peniciline de la spital…
Nu-mi venea să-mi cred urechilor… Și nici să deschid ochii. Dacă eram încă în ceața inconștienței?
- Ori ești un mare timid, ori ești un prost care face pe deșteptul! Dacă nu deschizi imediat ochii, îți schimb compresele, îți fac injecția și-ți voi ura odihnă plăcută, urmând să ne revedem mâine dimineață, în compania părinților mei, pentru a ne lua rămas bun. Alege!
Încă nu-mi venea să-mi deschid ochii. Prea era de necrezut…
- Număr până la trei… Unu!
Se aplecase periculos de aproape, mirosea a salcie crudă…
- Doi!
Acum îmi îngropase fața între sânii ei mici și rotunzi, pietroși și obraznici. Nu știu de unde mi-a venit în minte ideia că unica unitate de măsură a Misterului este distanța dintre sânii femeilor. Și nu mai știam datorită cărei febre mă invadau valuri de căldură copleșitoare…
- Trei!
Abia acum am văzut că de la o distanță de numai un fior mă priveau cu candoare cei mai frumoși ochi pe care îi visasem vreodată. Ochi negri ca antracitul, mari, limpezi și strălucitori, în apele cărora am văzut – vă jur! –oglindindu-și aripile îngerul din mine.
- Ești, totuși, un mare timid. Suficient de deștept pentru a nu mai face pe prostul dar prea naiv pentru a putea anticipa prețul acestei naivități… Nu mă privi ca un sfinx ramolit, încearcă să-ți amintești că ești un bărbat tânăr… și ai alături o fată la fel de tânără, și frumoasă, nu? De ce taci? Nu poți vorbi, nu vrei să vorbești, ori, ți-am luat eu piuitul?
Nu, nu puteam vorbi. Era atât de frumoasă încât îmi luase într-adevăr piuitul. Părul mătăsos, bogat, lăsat lung pe spate, strălucea cu reflexele aurului copertinei raiului.Albul tenului sugera liniștea păcii celei din urmă. Sprîncenele fin arcuite spre cer închipuiau semnele mirării primordiale în fața desăvârșirii. Pleoapele umbroase și genele lungi și dese întruchipau porunca ,,Să se facă Lumină!”. Ochii – izvoare adânci din care ciutura sufletului scoate la lumină apă vie pentru toate durerile și bucuriile lumii. Obrazul – petale moștenite de la primul trandafir sădit de Adam în țărâna aripilor Evei. Nasul – o bijuterie pe care nici măcar sculptorii codului genetic nu ar fi putut-o realiza fără concursul nemijlocit al Marelui Creator. Iar gura – cea mai frumoasă minune pe care am văzut-o cândva, cea mai nobilă instituție a începutului și sfârșitului, palat de rubin și surîs al zânei primăverii, tărâm al păsării măiastre și al naufragiaților cântecului, punte de viscol și țărm de salvare al cocorilor locuiți de S.O.S.
Mai în jos nici nu am mai îndrăznit să mai privesc. Da, muțisem. Cu atâta frumusețe omul se întâlnește numai o dată în viață. Și, indubitabil, că numai la o vârstă care se termină în … sprezece. Dar muțisem și de nedumerire: nu puteam înțelege ce anume împingea această incredibilă frumusețe să se poarte atât de vulgar. Da, domnișoară, pentru tine prefer să rămân mut. Sper să pot părăsi în zori această locuință și vreau să plec purtând pe retină și-n tainica ladă de zestre a sufletului meu imaginea unicului înger pe care l-am văzut aevea. Aș vorbi… dar mi-e teamă să nu aflu că ești fondatoarea primei case de toleranță înființată în rai…
Între timp ea se îndepărtase de canapeaua pe care mă aflam întins, unicul pat din încăpere, și se oprise în fața splendidei oglinzi venețiene care domina peretele opus. L-am luat drept gest de narcisism. Și aveam mâncărici pe limbă, să-i ard măcar câteva scatoalce verbale. Dacă aș fi
deschis gura în acele clipe, primul cuvânt rostit ar fi fost ,,curvă”. Și l-aș fi regretat în clipele imediat următoare, când am văzut în apele oglinzii că din ochii ei izvorau râuri de lacrimi.
Nu mai înțelegeam nimic. Ofensasem orgoliul ei de fată neînchipuit de frumoasă refuzându-o la pat? Dar bine, eu intrasem în această casă într-un mod cu totul neobișnuit, abia ne cunoscusem, de fapt nici nu făcuserăm cunoștinț㠖 ea nu știa încă numele meu, camera aceasta era lipită de dormitorul părinților săi, care ar fi putut intra în orice clipă… Și nu în ultimul rând, de abia mă dezghețasem și eram pe muchia de cuțit a leșinului din cauza febrei care nu descreștea și de foame. Ar fi trebuit să înțeleagă toate acestea, nu puteam accepta să mă fac în două moduri de rușine…
Ea continua să plângă. Un plâns la care, în aparență, participau numai ochii: neutru, alb, misterios, inexplicabil. Dar nu era o mască de carnaval. Seismul din profunzimile ființei sale refuza o altfel de exteriorizare. Eram tentat să asemui lacrimile ei cu roua. Însă am înțeles la timp că roua vine din orânduiala amorfă a lucrurilor iar lacrima este supraomeneasca putere
de a exprima la modul perceptibil inexprimabilul.
Văzusem nenumărați oameni plângând. Și lacrimile lor nu mă impresionaseră niciodată. Mi-a
repugnant până la sila fizică, întotdeauna, publicitatea lacrimei. Acum, însă, descopeream, de fapt mai mult intuiam, unica ei ipostază conciliabilă cu sine, lacrima ca lege fundamentală a convertirii profunzimii cântecului în eu radical de sine stătător.
O priveam numai cu aparentă impasibilitate. Năvălise în mine o altă ființă, străină, primitivă și pătimașă, care incendia cu perseverență toate baricadele pe care eul meu gânditor le înălțase între trupurile noastre. Șarpele ispitei se strecurase pe nesimțite în sângele meu – care galopa prin artere ca un tânăr armăsar potcovit cu stele – cuibărindu-se provocator în sudul inimii. Răsuflarea lui sfidătoare, suprapusă pe ecoul acestui galop nebun, făcea să-mi vâjâie tâmplele.
Iar sufletul – pe care abia acum mi-l descopeream cu adevărat – îngâna o rugăciune ciudată, o melodie asemeni celei pe care o înflorește un flaut prin care se preling tainic razele lunii.
Descopeream în mine o altă față a lumii, ba chiar o altă lume, în care imposibilul devenea posibil, visul dezertase din temnița somnului acaparându-mi realitatea până în pragul asfixierii.
Nu mai era loc pentru neliniște și întrebări, prin ferestrele sângelui Universul se vedea întruchipat la superlativ într-un trup cu profil de vioară, mirosind a salcie crudă…
Pentru prima oară mă simțeam bărbat pe deplin: bărbăția se răzvrătise până dincolo de orice închipuire, mă simțeam în stare să dărâm munții. Devenisem o ciudată alcătuire de jăratic și tandrețe, dacă în acele clipe mi-ar fi trecut cineva peste frunte un arcuș aș fi vibrat ca o vioară
de Cremona. Fusesem cucerit fără luptă de dreptul la fericire, sufletul hoinărea descătușat către apogeul dumnezeirii sale.
Camera devenise neâncăpătoare, patul prea strâmt, aerul insuficient, pielea – transpirată din abundenț㠖 devenise o cămașă de forță care ținea prizonier un înger nebun. Nu mai puteam îndura. Nici nu mi-am dat seama când am sărit din pat și am făcut primii pași către ea.
- Andrada, te rog să mă ierți pentru comportarea mea neghioabă! Crede-mă, n-am vrut să te supăr! Știi…
- Taci! Nu profana această noapte unică rostind cine știe ce banalități. Ceea ce trebuie să se întâmple, se va întâmpla!
Vorbea cu o anumită duritate în glas dar trăsăturile chipului i se îndulceau proporțional cu fiecare nou cuvânt rostit… Și nu știu dacă mi se părea mie numai ori într-adevăr lacrimile ei,
care continuau să izvorască cu dărnicie, iradiau acum o tainică lumină albastră… Înainte de a-mi vorbi din nou, chiar am surprins mijindu-i pe scoica gurii un timid răsărit de soare…
- Te-am crezut un timid naiv, și nu ești. Sunt sigură că ți-ai pus în muțenia cumințeniei tale o
mulțime de întrebări și sunt la fel de sigură că m-ai catalogat drept târfă. Și ai vrut să acționezi în consecință. Dar sunt profund convinsă că nici stofă de escroc nu ai…
Am încercat să protestez:
- Andrada, ai dreptate numai în ceea ce privește prima parte a afirmațiilor tale, eu…
Nu mi-a îngăduit să termin ce aveam de spus. Și nu prin a spune ceva. Privirile ei coborâseră și fixau cu nerușinare o anumită zonă a pantalonului meu de pijama. Am roșit prostește până în vârful unghiilor și am tăcut de parcă mi-aș fi înghițit limba. Voisem să-i amintesc că ea insinuase, cu vulgaritate chiar, să-i dovedesc că nu sunt impotent.
În clipele următoare, în timp ce eram cutremurat de un violent acces de tuse, m-am pomenit cu ea alături. Cu o mâna îmi răvășea părul iar cealaltă o strecurase sub bluza mea de pijama, plimbându-o ca pe un șarpe catifelat și fierbinte pe spatele meu. Ochii îi străluceau cu duioșie iar buzele, nefardate, dar roșii ca sîngele unui porumbel împușcat în plin zbor, fremătau ca strunele unei harpe lovită de o rafală violentă de vânt. Sânii ei abia de îmi atingeau pieptul dar
răvășeau în adâncul ființei mele și ultima scamă de rațiune.
Voiam să-i spun ceva adevărat și frumos dar gura nu-mi mai da ascultare. Dacă aș fi putut articula măcar un singur cuvânt, sunetele ar fi făcut explozie, incendiind aerul. Prin sângele meu galopa acum o herghelie de tineri mustangi dezlănțuiți. O menghină nevăzută îmi încleșta tâmplele cu o forță colosală iar urechile îmi vâjâiau ca o furtună năpustită prin orga de calcar a unui defileu îngust. În cuibul nepieritor al sufletului dorul își prinsese în umeri aripi de privighetoare și repezea prin carnea trupului meu triluri incendiare.
Ardeam de dorința de a o frânge în brațe, de a-i strivi buzele sub un potop de săruturi și a-i sorbi nemărginirea… dar continuam să o privesc tâmp, într-o imobilitate de care eram conștient și pe care mi-o condamnam dar din care nu puteam ieși.
Ea continua să-mi biciuiască simțurile cu mângâieri abia perceptibile, dar cu atât mai provocatoare. Vârfurile degetelor ei lungi și fine abia de îmi atingeau pielea spatelui, dar fiecare atingere deschidea câte o breșă prin care eu cel adevărat evadam din temnița cărnii.
Își lipea trupul din ce în ce mai strâns de pieptul meu, sânii ei albi, pietroși și fierbinți, fremătau ca aripile unui pescăruș deasupra mării învolburate. Închisese ochii, abandonându-se cu desăvârșire visului incredibil pe care îl trăiam atât de real amândoi. Chipul ei radia atâta frumusețe și lumină câtă nu îndrăznisem niciodată, nici în cele mai adânci visuri, să sper că poate exista aevea în această lume… Andrada era o minune, un monument al misterului, materializarea sublimului plutind deasupra a tot ce este omenesc.
Nu știu de unde mi-a venit curajul să o sărut. Stângaci, dar cu toata patima flăcărilor din mine.
Buzele îi miroseau toropitor a fragi dați în pârgă. În prima clipă a părut surprinsă, ușor descumpănită, apoi dinții ei de un alb imaculat, mici și uniformi, începură să muște cu sete, de parcă voia să mă devore…
Abia în aceste clipe mâinile mele au îndrăznit să atingă minunea nepereche. Un asemenea desăvârșit profil de vioară nu putuse fi creat decât de Cel Înalt, într-o duminică a iubirii, în lutieria unei stele nepieritoare. Și, cu siguranță, Andrada a fost prototipul.
Continuam să stăm în picioare, în mijlocul camerei, plini de duioșie și tandrețe, arși de dorință, strâns îmbrățișați, ca doi locuitori aevea ai unui basm nemuritor pe al cărui tărâm de numai o cameră de fată o zână bună semănase semințele fericirii. Găsiseră în noi ogor primitor și fertil, dragostea încolțise și răsărise fulgerător, crescuse nevăzută și neînchipuit de frumos înflorise, mirosind înebunitor a salcie crudă…
Amândoi respiram din ce în ce mai greu. Lumina închipuia din broboanele de sudoare care șiroiau pe fruntea și obrajii Andradei torente de diamante, ispitindu-mi gura să le tâlhărească.
Sub ploaia de săruturi se întâlniseră doi tâlhari la jaf de surâs, lacrimă și sudoare.
Tăceam ca niște sfincși. S-ar fi putut crede că în timp ce traversasem, fiecare în parte, deșertul singurătății strict personale, niște hoți ne-ar fi substituit din tolbele memoriei toate cuvintele frumoase și adevărate, lăsându-ne numai cămila tăcerii. Dar nu acesta era adevărul. Ceea ce trăiam acum nu se putea exprima în cuvinte, plutea biruitor deasupra lor, deasupra Înțelesului.
Cuvintele pot fi fotografii credincioase ale sentimentelor dar nu pot arăta lumii esențialul: adevărata față a Inexprimabilului.Nu afirm că atunci mi-era atât de limpede acest fapt. Dar în mod sigur simțeam că dacă am fi încercat să vorbim vraja s-ar fi destrămat.
Nu era prima fată pe care o țineam aproape goală în brațe. Dar se se deosebea la superlativ de toate celelalte. Și nu numai datorită frumuseții ei ieșită din comun. Nu aș putea spune de ce, dar năvălise în mine convingerea că drama mea, datorită căreia încercasem să-mi găsesc sfârșitul și nu mă alesesem decât cu această nenorocită de pneumonie, se pulverizase odată cu ultima lacrimă și primul surâs al Andradei. Mult mai târziu am înțeles că în acea noapte ne-am
pregătit – din prea multă dragoste – adevărata dramă a vieții noastre.
Uitasem de boală. Nici nu-mi păsa ca transpirasem din abundenț㠖 pijamalele arătau de parcă abia fuseseră scoase din mașina de spălat – și nu băgasem de seamă că în încăpere – prin grija statului cu sărăcia multilateral dezvoltat㠖 existau condițiile propice căderii brumei. Dar boala nu uitase de mine. Mă ataca, din ce în ce mai insistentă, cu lungi rafale de tremurături, dinții începuseră să-mi clănțăne ca o mitralieră pusă pe foc automat și mă tatonau violente accese de tuse. Baricada pe care tinerețea și dragostea o ridicaseră în calea ei nu mai putea rezista asaltului. Vrând-nevrând am fost nevoit să mă desprind din îmbrățișarea Andradei și
să mă retrag cu pași împleticiți în fortăreața de buret, lână și puf a patului.
Ea rămăsese nemișcată, cu ochii închiși, voind să prelungească măcar în vis tărâmul pe
care îl locuisem îmbrățișați sub săruturi.Mâinile ei continuau să mângâie cu tandrețe spațiul incandescent în care mă aflasem iar buzele ei murmurau șoapte misterioase. Pierduse noțiunea realului, se iubea cu aerul pe care îl respirasem…
O priveam cu uimire, ceea ce înțelesesem devenea de neânțeles.

( va urma)




Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23923
Comentarii: 120160
Useri: 1423
 
 
  ADMINISTRARE