PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
... Text postat de Andrei Petre - mie nu-mi place Emil Cioran - Haideti sa vorbim despre prostie Pentru ca este un subiect “placut”, nicidecum o agonie Agonia este doar a lor, celor care plang pe foile de hartie Sperand in van la o absurda “nemurire” Ce vor oare, trebuie sa te intrebi Cand ii vezi cum suspina pe o pagina, oameni la trup intregi Ii vezi cum plang, vorbesc despre culmi ale tristetii Prezinta intr-o lumina neagra chiar si raceala ghetii Parcuri devastate, tineri ucigandu-se aidoma lor Aceasta este lumea pe care ei o creeaza, ce decor!? Apreciati, criticii le cad la picioare Cateodata ne pare rau ca artificialul nu doare Ah, atunci, ar putea cu adevarat sa zica:”suntem tristi” Dar pana atunci le-as spune: prin cuvinte un munte nu poti sa misti Vorbesc despre creatori, despre lumea viciata inca din esente Cartile lor au intotdeauna aerul unor confidente Minti instabile, dezagregandu-se prin cuvinte mestesugite Ridicand in slavi mortificarile de ei mult iubite Ce greu este pentru ei sa scrie, stau si se intreaba De ce sufera, nu inteleg ca firescul puterea nu o deleaga Pentru ei viata este un lung sir de torturi Vad demoni chiar si in spatele aripilor unor fluturi Vad un iepuras, aha isi zic, este chiar natura cea rea Mai bine sa ne ascundem in spatele perdelelor de catifea Mai bine plang, de ce sa rada Doar viata are o fata atat de hada! Se uita la noi, ochii impaienjeniti scruteaza zambetul nostru Noi nu putem decat sa radem de “dezastrul” vostru Se scoala dimineata, se intristeaza imediat Ne spun ca au un motiv bine intemeiat Sunt tristi pentru ca viata li se pare ceva provizoriu Asteapta cu nerabdare absolutul iluzoriu Vor sa cunoasca, sa stie ce inseamna a fii Cand raspunsul la intrebarea asta sta pe buzele unor copii Ne spun sa ne abtinem, lipsa poftelor este calea lor Dar eu ii intreb: De ce sa nu le dam trupurilor ceea ce vor? Ne vor spune atunci ca suntem viciati, pierduti Dar eu raspund: macar nu suntem abatuti! Vorbesc despre sinucidere, ca despre un act suprem de curaj Dar eu prin viata curajul il degaj Ce usor li se pare lor, te arunci cu capul in gol Nici macar nu mai incerci sa faci un atat de placut ocol… Asta inseamna la ei curaj, gestul suprem Sa distrugi un corp si asa peren O izbavire, asta ne spun ei ca este moartea Dar niciunul nu a vazut vreodata cu adevarat noaptea Ne vorbesc despre cunoastere, despre absolut Dar cum poti pricepe ceea ce nu poate fi priceput Cum poti intelege ceea ce nu ai cum sa simti Cum poti astfel pe tine sa te minti Cum poti spera in ceva mai bun Cand viata de apoi ni se arata noua ca o mana de scrum?! Cum pot oare ei sa fie atat de plini, de mandrii in prostia lor Cand in fiecare zi se plimba printr-un absurd decor Traiesc toata viata cu teama, sunt dezgustati chiar de ei Si ne dezgusta pe noi cu aberatii pe post de idei Oamenii vii, vorbind in fiecare clipa despre descompunere Facand ca de obicei o falsa presupunere Ei cred ca moartea este ceva frumos, o eliberare Vor sa inteleaga, isi exacerbeaza instinctul de dominare Nu sunt multumiti cu ceea ce stiu acum Cred ca este mai mare cunoasterea unei gramajoare de scrum…? Se plang de viata lor, plina de nenorociri Si ne spun ca au motiv sa faca astfel de prorociri Vorbesc despre tristete, despre o culme absoluta Dar eu va spun ca pentru ei viata este de mult pierduta Cuvintele curg bolnav, vad oase cand privesc in oglinda Imagini terifiante prin fata lor se perinda Asteapta, ajung sa isi doreasca sa moara Ajung ca si imaginea unei flori sa ii doara Ajung umbre, oameni din care viata s-a scurs Toata fericirea lor in momentul acesta a apus Dar ei sunt mandrii, se cred diferiti Cand sunt doar niste bieti prosti defetisti Vorbesc despre demiurgi, despre pacatul originar Apoi despre aurul negru, despre capital si numerar Despre asta vorbesc zi de zi, uita sa rada Si se mai intreaba atunci de ce li se pare viata hada?! Corpul acela pe care ei il resping atat de pasional Stie si el sa ceara, totul este real Daca nu il asculti, el te va pedepsi Corpul nu iti iarta asemenea prostii Blameaza-l, si te va blama si el Numai ca blamul lui este deja la un alt nivel Nu te mai pot ajuta cuvintele, corpul pierde imediat Si atunci iti vei dorii conflictul sa il fi mediat Oameni care spun ca vor sa vada oase, sa dispara carnea Nu stiu sa admire frumusetea unui fulg de nea! Acesti oameni pretind ca sunt scriitori, dar plang cand creeaza Si atunci te intrebi: toata opera lor pentru cine oare conteaza?! Insa din pacate observi ca “prostia” se ia Devine din ce in ce mai des o boala grea Nu poti sa nu te abtii, corpul iti cere sa razi, sa zambesti Cand vezi oameni disperati ca nu pot cunoaste “tainele ceresti” Cand ii vezi ca nu inteleg, viata este tot ceea ce avem Si ah, parca un univers intreg este la al meu cherem De ce sa caut ceea ce nu poate fi gasit Cand pot sa ma bucur de “totul” pe care natura mi l-a oferit! Insa ei nu vor fi de acord, vor continua sa planga negresit Aidoma unui matematician nelinistit Va distrugeti viata, pentru niste lucruri absurde Duceti in fiecare zi lupte nevazute Nu-mi pare rau, aceasta este soarta pe care o meritati Cand ridicati in slavi nu oameni, ci “handicapati”! Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23931 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE