PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Poezie sau eternitatea efemerităţii Text postat de Emanuel Cristescu Românul e născut poet, se afirmă şi nu fără un oarecare temei. Însă această afirmaţie pare una pro domo. Ce pot spune celelate popoare? Grecii, indienii, francezii, englezii, canadienii, nemţii, spaniolii, japonezii, chinezii şi alţii? De la Ghilgameş şi până astăzi şi, cu siguranţă, cât va exista lumea, partea tragică a fiinţei umane, şi nu numai, îşi va căuta sensul şi va îndura cu greu condiţia de fiinţă efemeră. Iar această efemeritate, probabil, va genera un fel de comportament de substituţie, potrivit căruia, va încerca un fel de prelungire prin continuitate a spiritului său, a dorinţei sale de a cunoaşte şi a se cunoaşte şi de a lăsa un semn al efemerităţii în marele şi integratorul text care este „textul noetic.” Poezia face parte din acest mare text. Poezia ca limbaj şi ca declanşator al visului şi al îndrăznelii de a depăşi, de a-şi depăşi condiţia. Condiţie specifică, aş spune genetic, fiinţei umane ca fiinţă solitară. Poezia este semnul comuniunii. Al trăirii partajate. Al comunicării. O comunicare specială. Un fel de „comunicare noncomunicaţională” în sens obişnuit. O comunicare sui generis, o comunicare în care accentul nu se pune, în mod expres, pe cuvinte ci pe relevanţa şi simbolismul cuvinlelor şi asocierilor de cuvinte. Pe semnificaţiile şi sugerările de semnificaţii pe care acestea le induc. Şi nu le induc biunivoc, şi nu le induc în mod egal şi suficient în orice act de lectură. Poezia, marea poezie se bazează pe concepţiile care pot fi decelate în spatele cuvintelor. Şi pe interacţiunea acestor concepţii care ne trimite la intertextualitate. Şi, cum fiinţa umană este unică, fiecare poem are unicitatea sa, ba, mai mult, devenirea poemului în procesul înţelegerii, intrepretării şi receptării, pe lângă doza de generalitate şi de percepţie de ordinul întâi, are o mare doză de unicitate şi personalism. Şi de halou receptiv. De la poezia mnemotehnică, a începuturilor, la marea poezie contemporană, poezia a cunoscut numeroase forme, curente şi deveniri. Iar frumuseţea poeziei constă tocmai în resursele deosebite care se găsesc în acest spaţiu. Cu toate strigătele casandrice, uneori apocaliptice şi negaţioniste, cum că poezia şi-a trăit traiul, poezia îşi are curgerea sa perpetuă. Generaţii după generaţii vor descoperi şi vor redescoperi poezia şi vor găsi forţa şi inteligenţa de a scrie poezii unice. Cu ajutorul cărora vor partaja bucuria şi plăcerea de a scrie şi de a citi. Astfel, poate, tragismul fiinţei umane, probabil, va fi mai uşor de acceptat şi de suportat. De la începuturile lumii, poezia a încercat să surprindă condiţia umană în raport cu efemerul şi eternitatea. „Unde alergi, Ghilgameş? Viaţa fără sfârşit pe care o cauţi n-ai s-o găseşti niciodată!” Tulburător de adevărat şi de înţeles. Înţelegere care vine cu timpul. După marile şi efemerele epoci ale ruperii munţilor cu mâinile goale. „Mi-e dat un trup. Cu el ce mă fac eu, Atât de unic e şi-atât de-al meu” [1] [1] Osip Mandelştam, Editura Albatros, Bucureşti, 1984. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   Romanii, dupa cum vedeti, Ca sunt uslasi sau sunt basisti, Cu totii s-au nascut poeti, Iar cei mai buni… epigramisti!   Postat de catre General Motors la data de 2012-08-13 15:01:43 Parcurge cronologic comentariile acestui autor Text anterior       Text urmator               "rememberistică"!!... waw! Da, aşa e, suntără "numeroase... porturi"! Dar unele dintre ele şi-au abandonat utilităţile oneste, de simple rade portuare şi au adoptat arhitecturi... bramburistice, recte aerodroame de rachete balistice! (vezi calea derivată: remberistică - euristică - balistică - bramburistică)!   Postat de catre ioan peia la data de 2012-08-13 13:01:05               Din micul tratat de icomprehensiune, al distinsului membru europeic, domnul Peia, aflăm causa causorum a filosofiei de viaţă a domniei sale: un distins domn profesor aflat într-o stare de precaritate existenţială în care viaţa îl va fi foat adus, profesor care i-ar fi dat oarece sfaturi pe care, iată, acum, încearcă să le urmeze cu sfinţenie. Cu siguranţă, sfaturile distinsului profesor, vor fi fost date în situaţiile de atunci şi, probabil în diverse contexte, neprecizate, însă de acum, poate, peste 40 de ani. Şi, sigur, aceste sfaturi nu-i vor fi fost date ultimativ. De asemenea, îmi este greu să accept conotaţia pe care distinsul domn o sugerează în acest mic tratat de rememberistică ad-hoc. Cum că aceasta ar fi singura cale. Nu cred să-i fi spus, respectivul profesor, că acest modus vivendi trebuie înţeles adversativ. Adică, orice nu se înscrie în direcţia sfaturilor sale trebuie repudiat ori nu există. (ceva în genul filosofiei lui Hume!) Sigur, în context sau din context trebuie să fi rezultat infinitatea şi varietatea fiinţelor umane şi comportamentelor acestora. Diversitatea lumii, dezvoltarea şi devenirea ei. Şi, probabil, multe altele. Însă ce va fi înţeles tânărul din acele vremuri şi ce-i va fi rămas în minte distinsului elev, de atunci, uşor exotic, adică având un volum de Kant într-o mână şi un altul de Feuerbach la subsoară este greu de demonstrat că vor fi fost sfaturile, în sensul în care îi vor fi fost date şi, probabil, corecte ale acelui magistru. Bănuiesc faptul că profesorul respectiv îi va fi dat sfaturile, integrate, în paradigma ancestrală "vorbeşte cum ţi-e vorba şi poartă-te cum ţi-e portul" Ce ar fi trebuit să înţeleagă, printre altele, filosoficul elev, din sfaturile primite şi din volumele recomandate, ar fi fost faptul că sunt numeroase "porturi" şi extrem de multe "vorbe".   Postat de catre Emanuel Cristescu la data de 2012-08-13 09:37:19               O dedui în greşît cu secolu!! Era începutu lu XX!   Postat de catre ioan peia la data de 2012-08-13 01:29:20               Ad nazum Cristianum Deci, S-o luăm cătinel-cătinel, ca să nu ne luxăm minţile în echilibristica terminologică a domnului teoretician. Mai întîi, hai să zic o mică istorioară: cînd eram elev de liceu am cunoscut un domn cam de vreo 65-70 de ani. Se născuse pe la începutul secolului XIX şi apucase toate marile evenimente ale acestuia. Atît primul, cît şi cel de-al doilea război mondial, cît şi momentul tragicei sorţi a României, după călcarea în şenilele sovietice a pămîntului ei şi a demnităţii şi libertăţii cetăţenilor ei. Era îmbrăcat într-un pardesiu ponosit, mergea ajutîndu-se de un baston vechi şi mînca unde mîncam şi eu, la cantina unui trust de construcţii, căci o farfurie de ciorbă îndoielnică şi una de iahnie rebegită se găseau şi pentru sufletul lui de om singur. Avusese o fiică – am aflat mai tîrziu – dar care se sfîrşise urmare a unei boli fatale. Se retrăgea, după prînzul umil de la cantină, la una din mesele scoase pe trotuar, al unui restaurant-autoservire de vizavi, vechi de cînd lumea, şi privea, proptit în baston, trecătorii care se perindau, încolo şi încoace, pe lîngă el, fără a-i sesiza nicicum prezenţa. Avea o privire de om aşezat în sine atît de adînc, încît te aşteptai să se închege brusc într-o statuie. Ei bine, după ce am ezitat o vreme, curiozitatea m-a împins să aflu mai multe despre cel ce-mi părea, prin figura-i leonină şi aerul distins pe care-l afişa, fără niciun efort teatral de prezentare – îmi părea, zic, o figură de bronz antic, găsit prin pozele de manuale istorice. Nu mai ţin minte exact cum am ajuns să-l inportunez la masa aia a lui, veşnic rezervată. Probabil printr-un gest simplu, de la om la om – mă rog, de la tinerel la om! – care a stabilit o relaţie firească de comunicare. Ei, aveam să am o mare surpriză, taman ca-n filme! Ba nu, deseori viaţa bate filmul, cum se spune, şi era un moment de acest fel. Distinsul domn era... doctor în litere şi filozofie!!! Avusese, printre profesori, pe Take Ionescu, pe Vianu, Iorga, Pîrvan, dar, mai ales şi mai ales, pe P.P.Panaitescu. Ei bine, de la el am auzit prima dată de marele profesor de filozofie al anilor 30’. Faptul ăsta mi-a rămas în minte adînc încrustat. De ce? Pentru că, printre explicaţiile pe care mi le da, cu o generozitate de-a dreptul zeiască, mi-a spus: „Vrei să înveţi, cu adevărat, filozofie? Citeşte-l pe Panaitescu”. Cînd m-a văzut că mă chinuiam cu Kant, a zîmbit îngăduitor: „Domnule, ai început rău. Te-ai urcat pe casă şi vrei să mergi ca şi cum ai fi cu picioarele pe pămînt. Dă-te jos şi cere sfatul lui Panaitescu. El ştie să-i coboare şi pe filozofi cu picioarele pe pămînt. Căci, majoritatea lor inventează vorbe întortocheate, pentru a părea că metoda lor este cea mai nouă achiziţie a minţii speculative. Dar cine nu e-n stare să spună în cîteva vorbe simple ceea ce este codificat în o mie de coduri inutile, nu e filozof, e fabricant de teorii insipide.” (Explicaţie: nu zîmbiţi ironic printre dinţi! Vorbele sunt aproape aceleaşi cu cele evocate mai sus, căci imediat ce ajungeam acasă, le reproduceam pe caietele mele de însemnări. Nu am intervenit decît în cîteva locuri, unde am considerat că nu prea aveam cine ştie ce capacităţi de mînuire a cuvîntului pe atunci. În proprţie de 90%, însă, sunt vorbele lui.) Ei, dar de unde Panaitescu, la vremea aia? Şi ce credeţi că a făcut distinsul domn, cu figura-i impunătoare, încadrată de o chică de păr alb, ondulat, ca o efigie greacă, cioplită în marmora Egeei? (nu am avut tupeul de a-l întreba care-i era numele, dar ce importanţă avea, discutam ca de la anonim la anonim, eram egali în spirit, chiar dacă flagrant inegali în cunoştinţe?). Ce-a făcut? Mi-a adus, din biblioteca lui, un volum masiv, impozant: „Fiozofia Renaşterii”, semnat de marele profesor. Ei, a urmat o adevărată încîntare: nicăieri, niciodată nu am întîlnit pînă atunci, şi nici după aceea, un mod atît de captivant şi accesibil de a mi se expune teorii filozofice, sisteme, metodologii. Citeam şi nu mă mai săturam. Discutam apoi, iar el mă corecta în judecăţi şi raţionamente. Şi-mi zicea: „Vezi cîrja asta a mea, aşa să-ţi fie cîrjă profesorul”! Mda. Poate că dacă m-aş fi dedicat studiului filozofiei, nu aş fi ieşit din tiparele maestrului. Anume acelea, că, oricît de complicată ar fi o teorie, cine NU are capacitatea de a translata esenţa acelei teorii la nivele accesibile oricui – sau aproape oricui, să nu exagerăm! – acela nu a priceput mare lucru din respectivele expuneri teoretice, nu le-a pătruns esenţa. Nu face altceva decît să complice şi mai mult lucrurile, îmbîcsindu-le cu terminologii savante, ascunzîndu-se după vorbe, în timp ce le mînuie tot aşa cum face prestidigitatorul ca să ia ochii mulţimii. Căci dacă ar fi priceput, ar fi avut harul unui P.P.Panaitescu. Bon. Am terminat cu introducţiunea. Să trecem la oile noastre. Domnu teoretician Cristescu, Suficienţa şi superioritatea afişată, cu care încercaţi să mă bateţi înţelegător şi îngăduitor pe umăr, ca de la specialist la novice, nu că mă dixtrează, dar mă uimeşte sincer. Oare, chiar credeţi că ceea ce etalaţi domnia voastră, în modul ăsta scorţos de a expune probleme, posibil importante dintr-un anume punct de vedere, impresionează pe cineva, în afara celor care, oricum, nu pricep mare lucru şi cască gura cu stupefacţie, asemenea ţăranului lui Preda care a văzut întîiaşi dată o girafă? Chiar credeţi că speculaţiile dv. intertextuliste, răsucite şi-nvîrtite, ca un caier de lînă pe sucală, reprezintă altceva decît o prestidigitaţie terminologică? Chiar aveţi naivitatea orgolioasă de a crede că şi eu rămân cu gura căscată, ca la zidul morţii, în zircus? No, dom’le. Regret că vă dezamăgesc, dar pricep orice, am mintea trecută prin o mulţime de exerciţii de înţelegere a o mulţime de teorii, însă ceea ce mă îneacă, aproape la propriu, este salata asta de lăptucă pe care o tot expuneţi pe tarabă, cu aerul că e din fructe de mare adîncime! Aş! Să luăm un citat: „prin urmare, are dificultăţi cu înţelegerea sintagmei "prelungire prin continuitate" Nu dom’le, nu am dificultăţi în asimilarea sintagmei ăleia, da’ noi taman eram pe domeniu literar, nu matematic. Şi chiar aşa fiind, cum vine asta: „proprietatea remarcabila a funcţiilor continue este aceea de a transforma un interval oarecare tot intr-un interval". Eu am serioase dubii că definiţia completă este asta care se opreşte, hîc, în bot, ca calu-n crucea străzii, cînd îi trece prin faţă o mîţă! Să transformi un interval oareşcare într-un interval. Punct. Interval de ce? De valuri? De cavaluri? De habernamuri? Nu-mi mai amintesc exact zona şirurilor, a funcţiilor, şi disfuncţiilor, şi nici nu mai am chef să deschid analiza matematică, fincăci nu e meseria mea, da’ chestia de sus nu e-n regulă. E o definiţie tîmpită, fie şi luată la modul pur matematic. Dar, mă rog, te pomeni că şi pe aici, prin matematici sunt poeţi absconşi, naumitici! Eu socot, totuşi, că te cam grăbişi, dom profesore, să-mi dai lecţii şi rămăseşi suspendé, ca băsescu! Şi totuşi, ce are cuminecătura cu prefectura? Poezia-i poezie, matematicile-s matematici. Nu cred o iotă din ce susţinea Barbu, că taman în nu’ş ce punct geometric se uneşte Scyla cu Caribda şi scoate scîntei paranormale! În toată poezia lui n-ai să găseşti nicio teorie matematică, fie ea şi elementară. Nici în faimoasa „Joc secund”, nici în „După melci”, nici în „Uvenderode” şi nici măcar în triunghiul „El Gahel”. Nicio „transformare” din asta abracadabrantă nu face poezia, în nu’ş ce funcţie continuă, periodică, neperiodică sau cum o mai fi. Fiecare domeniu e cu a mă-sii, oricît ar trage unii de mînecile hainei lirice, s-o vîre-n cutare loc. Limbajul poetic e limbaj poetic, ăl matematic e matematic, şi punct. „Deci, nu cuvintele importă, ci asocierile lor" Greşit.” Ba eu zic că fără cuvinte, nema fraze, nema subînţelesuri şi sugestii, nema nimic! Aşa cum atomii sunt cărămizile materiei, tot aşa cuvintele sunt cărămizile vorbirii. Nu există zid, oricît de divers arhitectural ar fi el, fără elementele constitutive. Chiar dacă nu-s cărămizi, ci alte materiale. La fel, în comunicare, ele, cuvintele, au întîietate. A, că după ce le combini şi recombini în infinite moduri, ele capătă înţelesuri care se scimbă-n „înţelesuri şi mai mari” – vorba poetului, ăsta-i, în fapt, un „joc secund”... ca să accept un compromis teoretic, totuşi. E adevărat că dacă aş spune: „Există un dom Ristescu, care înţelege ce vrea”, expresia are înţeles numai dacă dom Ristescu ţine dinadins la asta, dar dacă elimin toate cuvintele din sus-zisa expresiei, apoi dom Ristescu zace-n întunericul absolut al „neînţelesurilor” foarte „mari”! Adecă complet inexprimabile. Altfel zis: Sugestii, ioc! Semnificaţii, ioc! Simbolism, ioc! Să vă dau un hint: există o logică elementară, peste care, dacă sări ca peste pîrleazul şcolii primare, prin fereastră, drept la catedră, faptul ista nu e întotdeauna de efect! Ca în următorul text poetic: Geografia asta împopoţonată ca o cocotă dă bulivar trasă dă limbă de-i zboară din gîtlej numai paranghelii terminologice ca un domn Ristescu a-toate-înţelegător şi a nimic pricepător Geografia asta fizică sau fizică geografică, ori ce-o fi trasă de păr de rămase cu peruca în mîinile adorantului Ristescu Ei bine, geografia asta e cam într-o ureche! „Exahaustiv”, dar, mai ales, „neexhaustiv”, „constrictiv şi cu efecte distructive” „dezorientat, manipulat, poate anihilat, mancurtizat, etc” vorbind, sensurile poetice depăşesc orice. Da’ cu o condiţie: să poţi să ai, mai întăi tiparele logicii formale în creieraş, unităţile morfo/funcţionale în vocabuler şi, după aia, să le înşiri ca „mărgele pe aţă” – vorba altui poet, ca aiaste vorbe să însemne şi să transmită cevaşîlea imteligibil. Că, de, chiar şi zăpăceli supra, infra, extra, para textuale nu poţi produce fără consoane şi vocale, reunite-n cuvinte, împreunate, la rîndul lor, în sugestii, simboluri etc. Mai departe, a,b,c,d şi ce mai e, tot apă bătută-n piuă se cheamă că-i. Deci, mă culc. Exhaustiv!   Postat de catre ioan peia la data de 2012-08-13 01:21:58               Ad usum Peianum, Ceea ce este de admirat la distinsul nostru coleg este sinceritatea domniei sale. Domnia sa nu o dă, cum, neacademic, se zice, cotită. Spune franc unde şi ce nu înţelege. De aceea, cu multă bunăvoinţă, vom încerca să-l ajutăm să desluşească ori să se desluşească. Atât textul cât şi percepţia domniei sale despre text. 1. Prin urmare, are dificultăţi cu înţelegerea sintagmei "prelungire prin continuitate" (târâş grăpiş cu invocatul "comportament de substituţie" zice că ar fi înţeles deşi avem ceva dubii în acest sens) Să-i dăm un hint: "proprietatea remarcabila a funcţiilor continue este aceea de a transforma un interval oarecare tot intr-un interval" Face poezia această transformare? Evident în limbaj poetic, vorbind. Face! Alte câteva hinturi Darboux, punct de acumulare, limite laterale. 2. "Deci, nu cuvintele importă, ci asocierile lor" Greşit. Accentul nu se pune pe cuvintele în sine ca în limbajul comun. Ci pe "ci pe relevanţa şi simbolismul cuvinlelor şi asocierilor de cuvinte. Pe semnificaţiile şi sugerările de semnificaţii pe care acestea le induc." care este cu totul altceva. De exemplu, în limbajul comun, "Ca un domn Teia care nu mai înţelege" cuvintele sunt cele care dau sensul mesajului. Adică, este vorba de ceva ori cineva care nu înţelege asemenea cu un domn Peia care nu înţelege. Din varii motive. Nu le de dezvolt. Dacă însă avem un text poetic în care, de exemplu se spune: « Istorie Istoria aceasta smulsă ca un apendice, cuvinte stoarse, hăcuite descărnate, Ca un domn Teia Care nu mai înţelege. Istoria aceasta, Ca de fapt toate istoriile, Ascunde adevărul Până la a deveni lacrimă Piatră Anotimp.” sensurile poetice depăşesc simplul limbaj comunicaţionl. Care, aplicând logic formală, s-ar putea simţi chiar lezat. Să vedem, şi acesta neexhaustiv, câteva dintre percepţiile posibile: a)textul trimite la o istorie, poate, contrafăcută, realizată sub presiuni constrictive şi cu efecte distructive. Asemenea unui personaj poate dezorientat, manipulat, poate anihilat, mancurtizat, etc. care însă nu mai are capacitatea de a înţelege. O istorie adusă în stadiul propriei autocontradicţii. O istorie redusă de la scara de ISTORIE la scara de istorioară. O istorie b)simbolistica textului poate conduce un alt lector la înţelegerea istoriei ca un domn trecut în alte spaţii respectiv o istorie ucisă. Conotaţia poate fi datî de preambulul textual. c)Însă, la fel de legitimă, poate fi şi interpretarea potrivit căreia o istorie constrânsă, mutilată, poate reprezenta starea de incertitudine a unui popor (grup, etc) asemenea unui domn derutat în faţa unei situaţii în care regulile au fost date peste cap, astfel încât domnul respectiv, nu mai înţelege nimic. d)Evident, în lectura unui noneuropeic, adică în afara acestui context, textul de mai sus poate avea oricare dintre interpretările de mai sus ori altele în funcţie de ce stă în spatele acestui lector (cultură, stare de spirit, filosofie de viaţă, etc. cu toate acestea textul interacţionează şi se ajunge la intertextualitatea despre care vorbeam) e)Însă, în lectura unui europeic, variantelor interpretative de mai sus, cum am spus, neexhaustive, adică, în contextul dezbaterilor europeice, textul de mai sus poate reprezenta un studiu de caz cu o trimitere evidentă către unul dintre participanţii la dezbateri, prin care se încercă demonstrarea poliinterpretatismului textual, respectiv a accentului care se pune în poezie nu în special pe cuvintele în sine ci pe “pe relevanţa şi simbolismul cuvinlelor şi asocierilor de cuvinte. Pe semnificaţiile şi sugerările de semnificaţii pe care acestea le induc” 3. “Pe dracu! Asta o spun cei care habar n-au! Un poet adevărat, prin revelarea stării de tragism al fiinţei şi asumarea ei, coboară şi mai mult în gaura neagră a neantului.” Pot fi de acord, în principiu cu afirmaţia distinsului coleg. Asta şi pentru că “relevarea stării de tragism” presupune luciditate. Iar luciditatea, evident, dramă. Respectiv tragedie. Însă, şi am citat, aici, cândva ,cuvintele lui Bataille, “scriu ca să nu înnebunesc” de multe ori, poate de cele mai multe ori, scrisul reprezintă un fel de comportament de substituţie care, chiar dacă nu reprezintă o sedare, face existenţa suportabilă. PS. Limbajele au evoluat. Ca şi poezia. Fiecare optează pentru ce doreşte.   Postat de catre Emanuel Cristescu la data de 2012-08-12 21:40:40               Iată de ce spun eu că sunt limbaje critice îmbîcsite de termeni supraponderali, împănate cu garnitură de expresii de lemn, pur demonstrative, invenţii expresive de lux, inutile ca nişte tacîmuri argintate cu două capete. Par ex, ce-a vrut să spună domnu care semnează impozantul articol? Că poezia... aşa şi pe dincolo,... care va să zică... Dar, mai întîi, ce este, ca, apoi, să ne-apucăm a o pieptăna apologetic, cu vorbe în doi peri. Nu ni se spune, dar suntem purtaţi, filozoficeşte, prin... „partea tragică a fiinţei umane”, care dîn cauză dă efect, iote ce înălţător dar şi nasol este!... Zice criticul nost’: „efemeritate”, care „va genera un fel de comportament de substituţie, potrivit căruia, va încerca un fel de prelungire prin continuitate a spiritului său” Cu substituţia mai treacă-meargă, deşi, substituirea presupune un fel de carnaval al existenţei, în care poetului, – bonsoar, mască! – îi arde de camuflaje comice, dar să acceptăm joaca asta nevinovată, însă, încercînd a înţelege, totuşi, ceva din frazarea de mai sus, ar însemna că „partea aia” tragică încearcă să parvină la... la ce? ascultaţi colea: la o”prelungire în continuitate” etc etc. Tare aş vrea să aflu cum ar veni să se ntîmple o „prelungire” în... discontinuitate! Tautologi-ma-ş şi n-am cui! Iote-aşa, vorbirăm să n-adormirăm! Mai departe: „O comunicare sui generis, o comunicare în care accentul nu se pune, în mod expres, pe cuvinte ci pe relevanţa şi simbolismul cuvintelor şi asocierilor de cuvinte.” Deci, nu cuvintele importă, ci asocierile lor! Vor fii fiind din categoria vechilor asociaţii cooperatiste, te întrebi. E ca şi cum ai spune: cărămida poate lipsi, zidul, însă, are consistenţă şi fiinţare indubitabile. Ar exista „relevanţa şi simbolismul cuvintelor”, fără noţiunile corespondente, fără cuvinte? Există, altfel spus, expresie complet mută, inexprimabilă, dar semnificată şi revelată printr-un limbaj inexistent? Un piculuş de logică, don’lor! Că, grămădeli de vorba savante suntără cu duiumul. „pe interacţiunea acestor concepţii care ne trimite la intertextualitate.” Nu poţi să te mai cîrmeşti de „intertextualitate” pe lumea asta: dai să haleşti ceva, hop, intertextualitatea se insinuează în farfurie, scoţîndu-şi căpşorul fardat din sosul de tocăniţă şi frunzele de salată! Încerci să tunzi iarba din curte, ta-naaa!... iote că sare „intertextualitea” de sub cuţitul maşinii de tuns, furioasă că i-ai tăiat moţul! Vrei să te uşurezi şi tragi apa după...yubii-dubi, „intertextualitatea” sare din cuvă şi te blamează pentru indecenţă! Pun pariu pe un catralion de lei devalorizaţi că niciun poet, cît ar fi el de acreditat în aprecierile generale, dar absolut niciunul nu are-n cap nici cea mai mică idee de „intertextualitate”, atunci cînd se-apucă să îşi verse oful liric. Ei da, dar nu ştiţi voi: poeţii-s proşti, iar domnii critici inventaţi neşte vizionari cum nă să ezistă. „Astfel, poate, tragismul fiinţei umane, probabil, va fi mai uşor de acceptat şi de suportat.” Pe dracu! Asta o spun cei care habar n-au! Un poet adevărat, prin revelarea stării de tragism al fiinţei şi asumarea ei, coboară şi mai mult în gaura neagră a neantului. Ceea ce e absolut devastator. Nici pe departe sedant. Aşa că, mai lăsa-ţi-o-n păp’şoi, kriticiskii daragoi!   Postat de catre ioan peia la data de 2012-08-11 23:31:17	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23931 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE