PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Întoarcerea armelor Text postat de latunski criticul (cărămida spartă B) Eram în delegaţie, în cetatea ciobanului Bucur, cînd am auzit prima oară despre întoarcerea armelor. Baştanul Berbec, care era şeful Serviciului Documente Secrete şi comandantul Gărzilor, başca secretar BOB, a venit ieri în atelierul de prototipuri, a arătat cu degetul către mine şi către Urdă: „Voi doi, mergeţi la Cadre să vă luaţi documentele şi diurna, apoi la Cămin să vă schimbaţi ţoalele, la noapte plecăm în delegaţie”. „Unde?” întrebă Urdă, care avea mereu cîte ceva de comentat. „Unde scrie pe ordinul de deplasare”, i-o tăie scurt baştanul, „şi unde ţi se spune să mergi”. Dimineaţa, după o noapte întreagă petrecută în tren la clasa a doua, hainele ne erau şifonate şi umede, iar feţele noastre erau ca şi hainele. Doar baştanul era proaspăt şi odihnit; el călătorise la vagonul de dormit. Îşi schimbase cămaşa, se şi bărbierise cu aparatul electric marca Tair, pe care îl primise cadou de la inginerul Sîr, specialistul de la Rostov care ne oferea asistenţă tehnică în cadrul relaţiilor de întrajutorare şi colaborare din interiorul Lagărului. Mirosea chiar a loţiune după ras, dar loţiunea de ras mirosea parcă a ţuică, sau poate mă înşelam, pe vremea aceea nu ştiam nimic despre „after shave”. „Cum au dormit băieţii?” îşi frecă el vesel mîinile, zîmbind cleios. Chiar avea un zîmbet cleios, iar întrebarea era tîmpită. Dar şi noi l-am privit destul de tîmp: „Hai, capul sus, umerii drepţi, pieptul în afară, v-ar trebui niţică înviorare”. Urdă scoase din buzunar pachetul de Carpaţi fără filtru. Pipăi o ţigară, i se păru prea noduroasă, luă alta şi o răsuci între degete, apoi o aprinse cu gesturi molatice. Era de un calm enervant, gesturile şi vorba lui păreau a fi o reluare cu încetinitorul a unei faze fierbinţi dintr-un meci de fotbal. „Ar fi bună o cafea. Ar merge o bere şi-o gustare”. „Datoria, datoria înainte de toate, cînd ne cheamă datoria trebuie să uităm de nevoile personale. Sîntem aşteptaţi, nu ne jucăm cu sarcinile de serviciu, nu ne jucăm…” „Ei, chiar de nevoile personale e vorba, datoria ne cheamă, dar burta-i goală şi vezica-i sub cataramă”. Rima era involuntară, dar timbrul vocii şi privirea aţintită fix în ochii exoftalmici ai baştanului îşi făcură efectul. * Urdă avea un mod personal de a se impune. De cele mai multe ori, chiar dacă genera o stare de iritare, cel puţin pentru moment, şefii noştri îşi cam înghiţeau replica. I se iertau multe, pentru că era un meseriaş bun şi găsea soluţii rapide acolo unde alţii se împotmoleau, sau „îşi prindeau urechile”, cum se mai spunea în limbaj proletar. Oricare dintre noi ştia să facă o cheie de uşă după model, dar nimeni nu ştia să desfacă o yală de Urbis şi să confecţioneze o cheie doar după profilul verturilor. Era şi singurul din toată secţia care intra în librăria „Azbuche”, atunci cînd mergeam în Sărăcăceni. Apoi venea cu două-trei cărţi sub braţ la cramă, la „Steaua Ciobanului”, unde noi ne opream fără alte ocolişuri. Şi bea cot la cot cu noi, ba chiar cît doi, de fapt el era cam mereu „parfumat”, chiar şi în timpul programului, dar nu putea fi prins în flagrant, deşi intrase în vizorul maistrului Momîrlan şi nu numai. Intuiam, totuşi, că la un moment dat o să i se înfunde. Mai încercam eu să-l temperez, ca pe un prieten bun ce-mi era, dar n-aveam nici un spor. Ultima lui ispravă a tulburat rău apele în tot I.U.C.P.I.P-ul, jignindu-i grav pe cei de la compartimentele de Proiectare şi TESA. Eram la o şedinţă lărgită de sindicat, cu toată conducerea în prezidiu. Spectrul convocatorului adunase aproape toată suflarea I.U.C.P.I.P.-ului în hala de confecţionare a toiegelor cu răboj. Erau prezenţi chiar şi cei de pe motostivuitoare, cărătorii de şpan, era chiar şi fata şefului de la „Administrativ”, care apărea doar atunci cînd trebuia să facă abonamente la ziare, în restul timpului nu o mai vedea nimeni prin întreprindere. Ca de obicei, pe ordinea de zi erau subiecte obişnuite: îmbunătăţirea calităţii muncii, creşterea productivităţii ei şi întărirea disciplinei. Şi cînd s-a ajuns la episodul luărilor de cuvînt, iată-l şi pe Urdă cu mîna dreaptă ridicată; iar cînd i-a venit rîndul: „are cuvîntul tovarăşul Urdă, se pregăteşte tovarăşa Balada Poponete”, se îndreaptă către prezidiu şi depuse pe faţa de masă cărămizie o ceaşcă de cafea din tablă şi cîteva ţigări Snagov. Ceaşca avea toarta pe interior, iar ţigările aveau filtru la ambele capete. Stînd în stînga prezidiului, cu faţa la întreaga adunare, zise: „Încep prin a-mi lua angajamentul, în numele meu şi al colegilor de la Prototipuri, că îmi voi da şi ne vom da silinţa să muncim mai bine şi mai mult. Constat că, printre cei criticaţi suntem şi noi, deşi am avut cîteva realizări remarcabile. Nu s-a amintit nimic despre faptul că atelierul nostru a finalizat prototipul mulgătorii gravitaţionale şi a tunelului cu ghinturi pentru tuns oile. Cum nici nu ni s-a spune cine a primit gratificaţii şi alte recompense, că noi nu. Nu vreau să înţelegeţi că mă plîng – se întoarse el către prezidiu, sînt mulţumit că am beneficiat de retribuţia integrală corespunzătoare categoriei de încadrare. Chiar dacă n-am avut intervenţii excepţionale, cei care mă cunosc ştiu că am dat dovadă de iniţiativă şi că am la activ cîteva inovaţii şi îmbunătăţiri. Pentru unele am fost chiar şi penalizat, dar asta s-a întîmplat înainte de a primi primul brevet. Astăzi vă prezint încă două inovaţii, venind astfel în sprijinul celor de la Proiectare şi TESA, despre care nu se spune niciodată nimic, nici de bine, nici de rău. Chiar dacă la ei nivelul pregătirii este ridicat şi timpul de muncă utilizat raţional, sper ca indicatorii lor de plan să crească şi să-nflorească cu ajutorul micilor mele inovaţii”. Nu vă mai spun ce reacţii a stîrnit. Prezidiul privea, auzea şi nu credea, cei vizaţi huiduiau, iar pălmaşii rîdeau şi fluierau. S-a dus dracului atmosfera scorţoasă de şedinţă. Cred că situaţia ar fi putut lua o întorsătură neplăcută pentru Urdă, dar a urmat la cuvînt tovarăşa Balada Poponete: „are cuvîntul tovarăşa Poponete, se pregăteşte tovarăşa secretară Oiţa”. Balada Poponete era şefa atelierul de Proiectare, şefa Comisiei de femei şi şefa Comisiei sociale. În nume personal a apreciat cu jumătate de glas umorul lui Urdă; în numele colectivului a prezentat o succintă autocritică, aplanînd intervenţia indisciplinată a lui Urdă. Balada Poponete venise de curînd din „postnatal”, era mereu obosită şi încercănată, sugarul făcea pe el de zece ori pe noapte şi cum făcea cum începea imediat să plîngă. Auzind-o cum i se confesa maistrului Momîrlan, în două zile Urdă i-a meşterit un dispozitiv cu doi electrozi ce se plasau în scutece, cu o baterie şi o sonerie; cum i se umezeau scutecele celui mic, cum suna alarma pe noptiera Baladei: „Uite de ce a fost în stare un simplu muncitor, de ce nu s-a gîndit careva dintre voi la aşa ceva” a reproşat ea colectivului pe care îl conducea, sporind involuntar antipatia celor de la proiectare vizavi de Urdă. * După cîteva clipe de reflecţie baştanul Berbec se îndreptă către restaurantul gării, iar Urdă îl imită cu pas vioi. Brusc mă lovi o stare de rău, ca şi cum aş fi primit în creştet o pălitură zdravănă cu un toiag cu răboj. Îi urmam ca o marionetă dezarticulată. Forfota zecilor, sutelor de semeni care umpleau peroanele chiar şi la acea oră a dimineţii; avînd privirile înceţoşate, dar aţintite către scopuri şi destinaţii numai de ei ştiute; nepăsarea şi graba cu care îşi făceau loc prin mulţime, că dacă ar fi fost posibil ar fi trecut unii prin alţii; zgomotul motoarelor de locomotive peste murmurul mulţimii… Toate îmi treceau prin ţeastă ca printr-o sită. Şi parcă mi se închisese un sertar drept la baza ţestei. Poate că şi Urdă simţea acelaşi lucru, poate nu, oricum el îşi controla mai bine emoţiile: „Ce ai, mă, nu te simţi bine?” şi mă privi cu milă. „Nu ştiu, îmi vuieşte capul şi-mi tremură picioarele”. „Dacă n-ai dormit în tren, te-ai foit de m-ai trezit şi pe mine de ţîşpe ori. Hai mă, fii coios!”. Rînji cu compasiune şi-mi ţinu protector mîna pe umăr. Şi doar nu veneam pentru prima oară în cetatea ciobanului Bucur. Aici urmasem cursurile de calificare de scurtă durată. Undeva la marginea oraşului, în plin cîmp, într-o cazarmă igrasioasă şi plină de ploşniţe făcusem şi armata. Împreună cu Urdă, acelaşi pluton, acelaşi dormitor. Luni de zile i-am privit ceafa şi spatele, fiind el cu doi centimetri mai înalt decît mine. Pentru noi, băieţi din creierul munţilor, ciobani cu vocaţie şi din tată-n fiu, armata a fost cea mai lungă şi mai importantă călătorie din viaţă. Poate şi ultima, oricum, generatoare de amintiri plăcute şi neplăcute, care cu timpul deveneau tot mai complexe şi mai pline de amănunte, cele mai multe fiind rodul imaginaţiei noastre. Dar trecuse ceva timp, se mai aşternuse uitarea. Şi nici atmosfera fetidă a căminului de nefamilişti, mirosind mereu a veceu comun, a pileală ieftină, a conserve de peşte şi ciorapi mucezi, nici micile mizerii de la locul de muncă, atmosfera de teroare condimentată cu ameninţări permanente, nu-mi puteau tulbura liniştea interioară, nu-mi rupeau puternica legătură cu spaţiile largi ale baştinei, Stîna din Vale; nici bucuria de a-mi auzi ecoul paşilor pe străzile puţin circulate şi pline de arbori stufoşi ale Sărăcăcenilor. * Era linişte şi răcoare în restaurantul gării, chiar dacă era aglomerat. Cele mai multe mese erau ocupate, iar în jurul lor tronau sacoşe, paporniţe geamantane, rucsacuri. Gresia era proaspăt spălată, pluteau prin aer mirosuri amestecate: de detergent ieftin, de peşte, de tutun şi iz de bere răsuflată. Chelnerii tîrau cîteva navete cu bere şi un butoiaş dolofan, probabil cu acelaşi lichid spumos. Mă simţeam mai bine şi mi-am înghiţit saliva, gîndindu-mă la o halbă cu spuma de trei degete. Urdă avea nişte ochi pofticioşi, dar privind prin geamul murdar ceasul de pe peron, l-am văzut cum se dezumflă ca un balon, l-am auzit şi cum oftează. Mai erau două ceasuri pînă se dădea „verde” la bere. Şi privirea lui Berbec devenise melancolică. Strînse ghem faţa de masă pătată şi i-o puse în braţe chelnerului: „O gustare caldă şi servită rapid. Ce ai să ne oferi?” „Ouă ochiuri şi chiftele de peşte. Brifcor şi cafea”. Privea dincolo de noi, plictisit şi apatic. „Aşa să fie, dacă nu-i altceva. Dar repede, că ne grăbim”. „Nici o masă fără peşte”, comentă Urdă, citînd reclama pe care o văzusem înainte de a ajunge în gară. O reclamă uriaşă pe o clădire uriaşă. În timp ce înghiţeam hămesiţi şi cu priviri fixe-n farfurii, Berbec croşeta cu furculiţa printre „ochiuri”. Gusturile lui de baştan pervertite la alte bunătăţuri erau acum faultate dureros de sentimentul solidarităţii. Ne împărţi generos chiftelele, basculă în stomac ouăle sleite din două mişcări, apoi privi resemnat tavanul igrasios şi pătat de muşte. Tot Urdă a fost cu iniţiativa: „Şi acum, domnule comandant, poate ne spuneţi ce trebuie să facem noi, care-i rolul ce ne revine?” Ne ajustam formulele de adresare după starea de spirit a baştanului şi după activitatea pe care o desfăşura: domnule comandant, tovarăşe lent-colonel, tovarăşe secretar… „Vă spun, mă, vă spun, că d’aia v-am luat şi oricum o să aflaţi ce trebuie să faceţi. Că unde mergem ştiţi şi voi, doar v-aţi uitat pe ordinele de deplasare, nu?” Şi ne privi cu un aer părintesc, protector. De obicei privea prin noi, sau pe lîngă noi; pălmaşilor le aplica un statut situat imediat deasupra mobilierului din birou sau utilajelor şi agregatelor din fabrică. Nu ne mai formalizam, şi noi priveam la fel cîrdul de oi din staulul simulatorului de transhumanţă. * Aşa am aflat, din puţine cuvinte, că trebuia să ridicăm şi să transportăm de la marea Întreprindere de Pompe la I.U.C.P.I.P. o pompă centrifugă, specială, inima funcţională a acceleratorului de particule de unt. Agregatul era conceput şi proiectat (urma să fie realizat) integral de către colectivul nostru. Şi „ne căzu fisa”, pentru că totul a mers ca uns cu vaselină pînă cînd am ajuns la montajul şi testarea pompei centrifuge. S-au încercat diverse pompe, cu diverse caracteristici tehnice, nici una n-a dat randamentul scontat. „Atunci s-a apelat la o soluţie extremă”, oftă Berbec, adică: achiziţionarea unei pompe de la cei de dincolo de Cortină. Şi cum numai marea Întreprindere de Pompe avea dreptul, calitatea şi permisiunea de a importa produse „de peste baltă”, iată că după multe aprobări şi o îndelungată aşteptare sosi şi pompa. Ei, şi aici urma secretul şi se vedea care este rolul baştanului. Toate seriile şi etichetele de pe pompă au fost şterse, răzuite sau demontate, iar în locul lor au fost ştanţate sigle şi însemne ale Întreprinderii de Pompe. Şi Berbec scoase din geanta-i „Diplomat” două formulare tipizate „pentru că mai devreme sau mai tîrziu tot trebuie să le semnaţi”, spuse el. Noi ne obligam să păstrăm secretul, altfel, după cum scria pe ultimele rînduri:”veţi suporta consecinţele...veţi fi pasibili de...” Noi trebuia să cărăm nepreţuita pompă iar baştanul să preia documentaţia şi manualul tehnic de punere în funcţiune, de utilizare şi întreţinere. * Sorbeam din ceştile de nechezol şi trăgeam cu sete din ţigări cînd citadinul se apropie de masa noastră. „E liber?” arătă el cu bărbia către singurul scaun care chiar era liber: „Îmi permiteţi?” Baştanul făcu un semn vag, care putea să însemne orice, dar acesta se şi aşezase. Ţinea într-o mînă ceaşca de cafea şi în cealaltă o sacoşă de rafie împletită. Prin ţesătura-i rară se zăreau două sticle de lapte şi o jumătate de cap de porc, a cărui ureche ieşea din sacoşă ca o frunză de plantă carnivoră. Mergînd pe urma privirilor noastre, se scuză: „A băgat aseară după ora închiderii, aici, pe Griviţei. Şi nevasta măcelarului, care este colegă cu a mea la Tricotaje, a sunat-o. Eu beam o juma’ de rom cu frate-su Tache, cu cumnatul adică. Şi pe el l-a trimis acasă, iar pe mine la culcare, ca să mă pot trezi devreme: Am fost al treilea la coadă, iar Mitică, măcelarul adică, mi-a ales cu privirea marfă clasa-ntîia, că mă cunoaşte şi el, cum se spune. Mi-am lăsat şi rînd la lapte, iar acum, pentru că toate mi-au ieşit ca la carte, cum se spune, beau o cafeluţă, apoi mai beau una şi – după ce privi prin geamul murdar ceasul de pe peron – aştept s-apară mira. Apoi beau o berică-două, poate trei, că am tot timpul să-i tranşez ’calculatorul’ lui Gigel pînă cînd vine Rariţa mea de la schimbul unu”. Avea cam la cinzeci de ani, bărbierit „la sînge” (cum se spune), dar cu pielea pămîntie, cu pungi sub ochi şi privirea tulbure. Era şi „în ţoale” (tot cum se spune), avea chiar şi cravată cam lucitoare, cum erau şi manşetele sacoului de tergal. „Dar dumneavoastră, în delegaţie, în delegaţie, nu?” „Oare scrie pe frunţile noastre?”, mîrîi Berbec. „Scuzele mele respectuoase, da’ nu vă supăraţi, că eu analizez fenomenele şi trag concluzii prin deducţie. Dimineaţa, tren de noapte, gustarea, cafeaua, şeful ( se înclină către Berbec), subordonaţii (nu ne privi, doar înclină capul spre stînga). He, he, şi apoi cum să umble oamenii muncii la ora asta prin unităţile de alimentaţie publică, cum s-ar spune. Ei, altceva-i cu mine, eu sînt pensionat pe caz de boală, că am silicoză, platfus şi multe alte boli în corpul meu. Că am fost sticlar şi o viaţă de om mi-am scuipat plămînii-n ţeavă. Da’ nu m-am prezentat, eu sunt Pandelie, Ciurel Pandelie…Şi de unde aţi spus că sunteţi de loc?” „N-am spus nimic”, lătră scurt Berbec, vădit indispus şi privindu-şi ceasul. „Din Sărăcăceni”, îmi scăpă mie porumbelul din gură, pe care îl înghiţii iar, sub privirea cruntă a lui Berbec. „Asta vine cam prin judeţul…” „Prin Romanaţi, mai încolo de Vlaşca”, rînji Berbec. „Înţeleg…”, dar era cam derutat, calculatorul lui Gigel ar fi fost mai eficient. „Să nu mi-o luaţi în nume de rău, cum se spune, dar aşa sînt eu, am microbul curiozităţii” „Doar că noi ne cam grăbim” „Vine chelnerul, vine imediat, că aici serveşte Mitică, tot Mitică îl cheamă şi pe chelner, îi cunosc pe toţi ’şi ei mă cunoaşte’ pe mine”, văzînd că Berbec priveşte spre oficiu. Ştiţi cum e cu graba? nu ştiţi? ’Chelner, mă grăbesc, ce-mi poţi aduce mai repede? Paltonul de la garderobă, domnule!”, ha, ha,ha, rîse singur. Cînd vine o să-l întreb: ’Serviţi bere la ora asta?’ Şi el o să-mi răspundă: ’Noi servim pe toată lumea’. Dar cu de-ale gurii cum staţi p-acolo, pe la…, de unde veniţi?” „Stăm bine, cu ce ne iese pe gură stăm mai prost” „Aici i-aici, da mă miră că staţi bine, însă cu ieşitul pe gură mare dreptate aveţi dom’ şef, că vă văz şef, cum se spune. Şi fără doar şi poate sînteţi mai informat decît noi, pălmaşii” făcu el un gest semicircular, care ne cuprinse şi pe noi. „Ce părere aveţi despre ce se întîmplă în ultima vreme?” „Adică ce se întîmplă? Şi unde se întîmplă?” Păi, aşa în general, că vorbesc oamenii pe la cozi, prin parcuri şi au început să înjure în gura mare. Ba că nu-i ba una, că nu se găseşte ailaltă, că-i frig, că se-ntrerupe curentul, că nu-i apă caldă, că se munceşte şi duminica, că pâinea şi benzina-s pe cartelă…” * Berbec se foi în scaun şi parcă se aşeză mai confortabil, nu mai era neliniştit, nici grăbit: „Nea Pandelie, deveni el brusc familiar cu citadinul, parca aşa ziseşi că te cheamă, nu crezi că faptele măreţe se fac cu sacrificii? Mata n-ai avut rate, CAR-uri, n-ai strîns cureaua ca să aduni bani de mobilă, de frigider, de un concediu, ai?” Dom’ şef, nu te supăra, eu m-am descurcat, cum se zice, că sîntem numai noi, eu şi cu Rariţa mea, n-avurăm copii. Rariţa a fost stearpă, da zice mereu că eu n-am avut sămînţă selecţionată, hi, hi, hi, da alţii o duc greu, p-onoarea mea. E la ordinea zilei, ce mai, nu e loc de-ntors în vorbe. Şi n-ar fi nimic, da’ să vedeţi ce s-a-ntîmplat la noi în bloc. Marin Palaşcă de la cinci a primit repartiţie la două camere, că are trei fete şi era pe lista de priorităţi de cinci ani bătuţi pe muchie. Şi au venit nişte meseriaşi de la Munca Invalizilor, au mobilat garsoniera ca pe o celulă de puşcărie: patru paturi metalice suprapuse, două dulapuri, o masă, patru scaune şi un aragaz. Nu tu frigider, nici televizor. Apoi s-au cazat patru cetăţeni, doi mai tineri şi doi cam trecuţi de treizeci. I-au adus doi tovarăşi, apoi le-au fost aduse şi nişte bagaje, cam puţine. Dimineaţa veneau cei doi tovarăşi şi-i duceau undeva la muncă - am aflat noi mai tîrziu - iar pe la patru după amiază veneau iar însoţiţi de cei doi tovarăşi. Pînă a doua zi nu mai ieşeau din garsonieră şi nimeni nu ştia ’ce face ei’ în acest timp. Da’ veştile circulă, că lumea-i mică dom’ şef şi nimic nu se poate ascunde de ochii şi urechile ei. Aşa am aflat că erau din cei de sub Tîmpa, care au provocat tulburări şi au cauzat distrugeri. Pasămite, cei doi tineri lucrau la ’patriţe’, iar cei mai vîrstnici la ’matriţe’, fiind ei însuraţi şi cu familie, dar nevestele lor au fost sfătuite să dea divorţ. Nu le-a auzea nimeni glasul pînă într-o zi, cînd cumnatul meu urca înaintea lor pe scări, că el stă la nouă şi liftu-i stricat de mai bine de-un an. Şi unul dintre cei doi mai în vîrstă i-a şoptit: ’Cumpără-ne şi nouă opt-zece jumătăţi de rom, că le plătim cu preţ dublu’, iar tovarăşii care erau în urma lor n-au auzit nimic. Şi s-a dus Tache la Alimentara, dar n-a găsit rom şi le-a luat şase jumătăţi de alcool rafinat şi şase pungi de creveţi de Coreea, ca să nu-i ardă spirtul pe gît. Avea el îndoieli, dacă n-o să-i dea ăia banii, dacă n-o să le placă ce a cumpărat, dar cînd a bătut, a deschis unul uşa pe jumătate, a întrebat cît a dat pe toate şi i-a decontat dublu, cum a promis. După două ceasuri să vezi circ. Au ieşit cu toţii pe balcon şi-au început să cînte. Cîntau ce cîntau, apoi strigau: ’Să întoarcem armele împotriva tiranului; Jos cu Odiosul şi Sinistra; F…-l pe izbăvitorul neamului’, apoi iar începeau să cînte” * Berbec privi către noi ca şi cum ar fi vrut să ne întrebe ceva, sau parcă şi-ar fi dorit să nu fim de faţă, îşi lărgi nodul cravatei şi-l întrebă tot pe nea citadinul: „Dar de cîntat ce cîntau?” „Dom’ şef, la început n-am înţeles, da au cîntat de mai multe ori şi am început să-mi notez, că aşa sunt eu meticulos, cum se zice” şi scoase un vocabular şcolăresc din buzunarul sacoului. „Auziţi – silabisi el cu greutate: ’Cînta-voi, combate-voi cu furie nebună/ În mîna mea zdrobi-voi şi monstrul şi-ai lui pui//’, apoi: ’Bravînd exilul, moartea, dînd suflet la fricoşi/ Persecutai cu biciul tiranii scrofuloşi//’.* Nu cred că am înţeles bine ultima vorbă, da’ parcă-aşa suna, cum s-ar zice. „Şi-apoi, apoi ce s-a mai întîmplat?” Baştanul devenise interesat şi fericit, aşa cum sînt şi eu atunci cînd primesc o scrisoare de la Mioara, din satul meu natal, Stîna din Vale. „Apoi au ţinut-o iar cu întoarcerea armelor. Eu am mai spus şi mai spun, nu că m-aş pricepe, dar n-au făcut bine că au dat arme la Gărzi, la P.T.A.P.- işti, ba şi la pionieri, chiar şi numai la trageri, instrucţie, pază şi parade. Că dacă le întorc? Şi dacă le întorc, împotriva cui le vor întoarce? Şi eu înţeleg dom’ şef, dacă pe la cei ’de peste baltă’ trece Cursa Înarmărilor, nici noi nu putem casa RATA Dezarmării, nu? Da parcă tot nu-i bine” „Lasă asta, zi mai departe” „Mai departe s-au aprins luminile în blocul nostru şi în cel de vizavi, a ieşit lumea-n miez de noapte în balcoane, iar huliganii urlau: Să demolăm Blocul, să rupem lanţurile şi să spargem Lagărul. Iar nevasta lui Turbatu, de la şase, s-a aplecat peste balcon, aşa cum era dată cu făină pe faţă: ’De ce să ne demolezi blocul, morţii-mă-tii de handicapat, tu ştii cît am aşteptat să primesc locuinţă? Iar unul din blocul de vizavi care lucrează la Osii şi Boghiuri a zis şi mai urît, că nu-mi ’permitez’ a reproduce, cum se spune: ’….aş pe mormîntul tău, ai schimbat tu vreodată un lagăr spart, ca să vezi cum e, da-ţi-aş cu buricu-n frunte!’ N-a mai trecut un sfert de ceas şi a venit un ARO şi o Dacia neagră, din care au coborît cinci inşi, i-au scos pe zurbagii din casă şi i-au înghesuit în ARO. Acu, Tache, cumnatul, a avut o săptămînă scaun cu cuie, hi, hi, hi, de frică să nu spună ăia cine le-a adus pileala. Da’ n-au spus…” Pe faţa de buldog a lui Berbec se lăţea un zîmbet ca o pată de ulei scursă din cutia de viteze a acceleratorului de particule de unt. Noi, spectatori pasivi. Urdă suda ţigară de la ţigară, greblai şi eu una din pachetul lui fără să-l mai întreb. „Cred că o să mai comand o cafeluţă” icni citadinul Ciurel, de parcă ar fi ridicat o navetă cu bere. Şi vorbăria oboseşte. „Poate o să şi mănînc cevaşilea, că am o foame…Ştiţi bancul? Nu-l ştiţi, fac pariu! Să vi-l spun: Îl întrebă bucătarul pe Tovarăşul: - Ce aţi dori să mîncaţi în această dimineaţă? –Am o foame… adu-mi ceva care te satură, un mic dejun ca pentru un muncitor din uzină. – Cum doriţi, poftiţi două felii de pâine cu margarină, un nechezol şi Scînteia.” „ Mitică – strigă el la chelnerul care trecea pe lîngă noi – încă o cafeluţă, rogu-te. Şi fă-le nota domnilor, că se grăbesc”. Berbec ne făcu semn să nu mai căutăm prin buzunare, achită el consumaţia, de unde atîta generozitate? Apoi către Mitică:”Mai adaugă patru cafele, două le laşi băieţilor ăstora şi două le duci la masa aia liberă de lîngă geam” Şi cînd acesta plecă, se sprijini de spătarul scaunului, îşi întinse picioarele sub masă, într-o relaxare desăvîrşită, zîmbi strîmb către fericitul posesor al jumătăţii de calculator: „Ciurele, taică, pentru că nu pari a fi Răspîndac ocazional, că eşti prea prost pentru a fi, înseamnă că eşti Răspîndac retribuit; şi chiar dacă pari bine instruit, te orientezi tare slab în teren şi nu ştii cui trebuie să-i vinzi materialul. Chiar nu ţi-a trecut nici o clipă prin ţeasta-ţi pătrată că poţi sta de vorbă cu un Recipient? Hai cu mine la masa aia că avem nişte vorbe ’în particuler’ . Voi aşteptaţi aici” adică noi, eu şi cu Urdă. Ciurel se ridică împins ca de un resort, din pămîntie faţa lui deveni verzuie ca vopseaua de pe vagoanele CFR-ului, bîigui ceva, privi spre uşă; şi mai-mai că ar fi plecat glonţ spre peron fără Ghiţă din sacoşă. Cu picioare de cauciuc îl urmă pe Berbec, iar ce-au mai discutat noi nu mai ştim, doar îl puteam vedea cum se tot ridică, se înclină şi se aşează iar pe marginea scaunului. Ce a urmat nu mai e de loc interesant. Am recepţionat pompa, Urdă şi cu mine am prins fiecare cu nădejde de cîte un mîner al lăzii şi a doua zi am ajuns la I.U.C.P.I.P, bifînd în activitatea noastră încă o sarcină de serviciu dusă exemplar la bun sfîrşit. Ar mai fi de adăugat faptul că la ieşirea pe poarta Întreprinderii de Pompe am văzut un panou mare pe care scria cu litere uriaşe: „Posedăm pompe de orice tip”. „Ai dracului perverşi ’miticii’ ăştia – comentă Urdă – şi-o pun chiar şi cu pompele, apoi rîd, că nu ştiu ce şi nu ştiu cum noi cu oile…” N-am priceput, dar mi-a explicat el pînă la gară. * (Ciru Oeconomu, fragment dintr-o poezie publicată în Revista Contimporană, 1 ianuarie 1874). (mortar refractar, cantitate mică) Strict Secret În atenţia locotenent-colonelului (rez.) Berbec - Biroul Documente Secrete Notă: Acest document, emis de către Ministerul Treburilor din Lăuntru, se află sub incidenţa Legii nr. 85, din 22-01-19… Documentul conţine 33 de pagini. Din document lipseşte pagina 29; lipsa acestei pagini este cunoscută de către organele superioare. Respectaţi obligaţia de păstrare a secretului de stat şi de serviciu, normele de arhivare şi depozitare a documentelor din categoria „strict secret” şi nu permiteţi accesul persoanelor neautorizate la aceste documente. Extras** din „Directiva nr. 21345, din 19-02-19..., privind recrutarea Răspîndacilor, Ciripitorilor şi Timpaniştilor, instruirea şi sarcinile care le revin în cadrul unităţii de interes naţional I.U.C.P.I.P. ………………………………………………………………………………………………………………………. Secţiunea 3 ……………………………………………………………………………………………………………………….. c) la baza activităţii informaţionale se află Răspîndacul. De înregistrarea în reţea, de instruirea, de întocmirea rapoartelor de analiză şi de retribuirea Răspîndacilor se va ocupa Ciripitorul Principal. Un Răspîndac nu trebuie să ştie cine sînt ceilalţi Răspîndaci şi nici să cunoască informatorii din structurile superioare, cu atît mai puţin să ia legătură directă cu Recipientul. Rolul Recipientului constă în depistarea elementelor cu disponibilităţi şi înclinaţii de Răspîndac, stabilirea profilului psihologic şi moral, întocmirea unui caiet de sarcini cu un minim de fraze şi expresii provocatoare, de zvonuri alarmiste şi bancuri subversive. În alegerea Răspîndacilor se va ţine cont de trăsăturile lor negative de caracter, de aspectul descompunerii morale, de înclinaţia către pălăvrăgeală, de lipsa de modestie şi de nerealizarea profesională (conform Secţiunii 2: „factori de evaluare şi decriptare a personalităţii”, punctul „e”). d) pe treapta imediat superioară se situează Ciripitorul. Obligaţiile Ciripitorului (conform Secţiunii 2, punctul „f”) sînt: - analizează rezultatele şi efectele obţinute în urma acţiunilor provocatoare ale Răspîndacilor retribuiţi; - transmite acestora informaţii actualizate, cu caracter provocator, bancuri noi şi eventuale materiale dactilografiate (sau scrise de mînă) pentru distribuire în cadrul colectivele de muncă; - depistează atitudinea vicleană, perfidă şi de rea credinţă a Răspîndacilor voluntari şi ocazionali şi comunică Timpanistului toate informaţiile despre aceştia; - participă, ori de cîte ori este convocat, la instruirile şi întîlnirile conspirative stabilite de către Timpanistul căruia i se subordonează. Conform punctului „h” din Secţiunea 2, Ciripitorul trebuie să fie bine pregătit profesional, să aibă studii medii sau în curs de definitivare (formă de învăţămînt seral, sau fără frecvenţă). Legătura superioară pe linie informativă directă a Ciripitorului este Timpanistul. e) Timpanistul se subordonează direct Recipientului; acestuia îi prezintă note informative rapoarte de analiză, primeşte de la el dispoziţii pe care le transmite Ciripitorilor. Face propuneri de recrutare şi recomandă abandonul (dacă este cazul) unor Ciripitori şi Răspîndaci. Un Timpanist trebuie să deţină o funcţie de conducere în cadrul I.U.C.P.I.P. (şef de echipă, de grupă, maistru de atelier, comandant de pluton la Gărzi, şef de secţie), sau măcar să aibă o vîrstă medie de 30-40 ani, pentru a putea fi motivat de carieră, ori să aspire la o funcţie de conducere. La recrutarea unui Timpanist se va ţine cont de faptul ca acesta să manifeste un grad minimal de instabilitate emoţională (impulsivitate, ostilitate etc.), pentru a i se putea inocula treptat uşoare tendinţe paranoide şi o atitudine bănuitoare şi dispreţuitoare faţă de cei din jur, trăsături de personalitate pe care, la rîndul lui, să le transmită Ciripitorilor şi Răspîndacilor, în cadrul relaţiilor interactive şi direcţionale (a se vedea Secţiunea 2, pct. „i” şi Anexa 1, de la pag. 32). Nota autorului: ** - La redactarea acestui „Extras”, am folosit expresii de specialitate din articolul on-line: „Profilul colaboratorului reflectat în documentele securităţii”, de Cristina Anisescu şi Cornelia Reinhart. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   Să admitem că eu am accesat textul: - o dată, ca să văd cum a apărut în pagină; - a doua oară, ca să operez două modificări; - sau asta implică două afişări? - încă o dată, ca să mă minunez de cît sînt de prozator; - şi încă o dată, din acelaşi penultim motiv. Dar ca să am cinzeci de cititori, sau douăzeci şi cinci care au citit zece pagini A4 de la ora 00,00 la ora 07,00 - aferim audienţă! Şi mă îndoiesc de faptul că poate fi depistat jucătorul la manete (butone)...   Postat de catre latunski criticul la data de 2012-06-04 06:58:16	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23931 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE