PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
MAHMURII. 3. Puncte de plecare Text postat de Mihai Cepeha 3. PUNCTE DE PLECARE Soţia nu este acasă, iar copiii au discotecă într-o curte vecină. Nici o pagubă. Are a se descurca singur prin casă. Îşi ia de mâncare, deschide televizorul din obişnuinţă şi îl închide la loc. Scormoneşte prin rechizitele copiilor până găseşte un pix şi un caiet neânceput. Aplecat asupra caietului ronţăie ca¬pătul pixului ca semn al neputinţei. Vrea să scrie ceva şi nu-i vine nimic în minte. Ae intenţia de a-şi face un plan sau măcar o schiţă, ca punct de plecare, dar punerea în practică se dovedeşte mult prea grea. ÎI trec căldurile. Transpiraţia i se adună sub ochi şi la rădăcina nasului de unde şiroieşte spre bărbie. Şi nasul începe să-i curgă. Pune pixul jos. Ia un prosop şi îşi şterge faţa. Cu ţigara aprinsă, priveşte ţeapăn şi fix foile albe şi pixul de alături. Se opinteşte în gând: „Trebuie să-mi vină ceva, nu se poate, fie şi-o tâmpenie, numai să încep”. În cele din urmă, după atâta înţepenire, pixul începe să se mişte leneş, apoi din ce în ce mai repede şi, în afara unor pauze scurte, pare că nu se mai opreşte. Apare soţia. Mirată, îl întreabă ce tot scrie acolo. Îi răspunde printr-un gest cu mâna, gest ce voia să însemne "n-ai nicio treabă!" Seara târziu, după ora 12 se strecoară în pat. Pentru un timp, caietul va ocupa unul din buzunarele ţinutei sale. *** Zilele următoare nu aduc nici o schmbare. Rutina face ca îndatoririle de serviciu să nu necesite mari eforturi, aşa că… Marcu are o singură grijă: caietul şi notiţele din el. Nu-i de mirare că cei din jur devin curioşi, mai ales că el respinge orice încercare de abordare a subiectului. Orice discuţie i se pare sterilă, o pierdere de vreme şi de aceea le evită cât poate. "Nu-i treaba lor", îşi zice şi îşi vede de-ale lui. Socoteşte că a făcut mişcarea principală şi că va găsi ceva în cele din urmă, chiar dacă, acum, nu ştie ce şi la ce îi va folosi. Aşa se face că la sfârşitul săptămânii caietul mai are câteva file goale. Unele lucruri le-a scris, în mod sigur, de mai multe ori sub diverse forme şi ştie asta. Important este să adune cât mai mult material, idei şi informaţii de orice fel, indiferent de unde provin. Tudor, bunul său prieten, nu poate trece cu vederea atitudine lui Marcu şi caietul pe care acesta îl camufla făcut sul într-un buzunar interior al hainei. Între cei doi, le place să creadă, nu există secrete. Locuiesc aproape unul de celălalt şi îşi petrec mult timp împreună la muncă, dar şi acasă, jucând şah sau mergând la pescuit în zilele libere. Acum, apatia lui Marcu poate fi justificată, având în vedere situaţia particulară în care se află toţi. Ce îl irită pe Tudor e acel caiet şi mai ales ce scrie în el. Răspunsul poate fi aflat uşor, dacă, pur şi simplu, l-ar întreba. Tudor mai ştie şi că prietenul său are perioade în care nimeni nu se poate întelege cu el, când nu dă atenţie nimănui, nu răspunde la întrebări şi nu ţine seama de nimeni şi nimic, doar priveşte mirat, după care se întoarce şi pleacă fără a spune un cuvânt. Situaţia de acum este asemănătoare. Într-o zi, în auto¬buz, când se întorceau acasă, Voicu, unul din cei mai nesuferiţi oameni din colectiv, miştocar şi cu gura mare, n-are ce face şi se leagă de Marcu. Văzându-l cu acel caietul în mână, rânjeşte către el: - Mă, Marcule, ăla e jurnalu’ lu’ fii-tu sau vrei să pleci la muncă peste graniţă şi înveţi limbi străine? Uşor surprins, Marcu ridică ochii spre el, părând a nu înţelege despre ce este vorba şi, după câteva clipe de gândire, îi răspunde tăios şi fără a-i da răgaz de replică: - Bă, ghiolbane! Tu eşti un pitic în materie de cultură, pe lângă fii-miu, iar eu ştiu o limbă străină încă din liceu, ceea ce ţie ţi-a scăpat, şi nu mi-ar strica să o învăţ şi pe a doua. Şi, dacă tot vrei să ştii, chiar mă gândesc să-mi schimb ocupaţia, lucru pe care ar trebui să-1 facă mulţi de pe-aici, inclusiv tu, dacă nu vrei să sapi la barabule şi să tunzi iarba de pe dealul ce-o să-l moşteneşti de la maică-ta. Dacă stau şi mă gândesc bine, ţi se potriveşte de minune să hrăneşti şi să mulgi vacile, boule, dacă o să le ai! Ceea ce n-ar fi un lucru rău. Acum, lasă-mă în pace! Am treabă şi nu vreau să fiu deranjat! Pune punct discuţiei şi îşi bagă din nou nasul în caiet. Asistenţa din autobuz e mută. Marcu nu conş¬tientiza fragilitatea situaţiei. Pământiu la faţă şi cu ochii bulbucaţi, Voicu încearcă să se ridice, dar vecinul de scaunul îl trage de umăr, şoptindu-i: - Stai dracului jos, mârlane! Tu nu gândeşti deloc? Marcu are dreptate şi toţi cei de aici sunt de partea lui, numai tu faci pe deşteptu'! Taci şi încearcă să înţelegi ceva din tot ce se întâmplă în jurul tău. Eşti dus cu pluta, ca să nu spun că eşti prost de-a binelea! Încrâncenat şi furios de numa'-numa', cel vizat izbucneşte: - Paştele mamii voastre! Vă credeţi deştepţi? Ce, ştiţi voi ce-i în capul meu? Aşa tâmpit, cum mă credeţi, aflaţi că mi-am făcut şi eu nişte socoteli. - Dumnezeu să te aibă în grijă, fiule! se aude o voce din spatele său. . - Du-te dracului! se răsteşte Voicu. Şi tu stai în banca ta! Adaugă, împingându-şi camaradul spre geam. Furia i se stinge destul de repede şi chipu-i revine la forma obişnuită. Face un gest ca şi cum ar fi alungat o muscă, apoi respiră adânc şi înţelept: - Ce oameni! Voicu nu este violent din fire, dar nici creierul nu-i dă pe dinafară. Face glume proaste şi seci, uneori idioate de-a dreptul, ceea ce-l face nesuferit. Altfel. n-are nimeni nimic cu el. Îşi face bine treaba pentru care este plătit. Incidentul îi linişteşte pe toţi. Tot restul drumului, Tudor se gândeşte la caiet, cauză a conflictului în care Marcu şi-a arătat altă faţă şi agresivitatea de care este capa¬bil în anumite împrejurări, dar la coborâre nu se poate abţine: - Marcule, ce-i cu caietul ăla, scrii vreo nasoleală? - Aiurea! - Pot să-1 văd şi eu? - Mare scofală! Îi un caiet. Ia-l, dacă eşti curios! Nu ţi-ar strica să ai şi tu unul. Chiar te sfătuiesc. M-a mirat că n-ai întrebat nimic până acum. Uită-te prin el şi dă-ţi cu părerea, dacă ai să pricepi ceva. - S-a făcut, numai că... - Ce? - Nimic! Să văd caietul şi vorbim pe urmă. - Bine! O să-ţi placă ideea, dar au să te sperie unele chestii scrise în el. Se despart plecând fiecare spre bârlogul lui. Marcu îşi omoară restul zilei chinuind televizorul şi discutând cu copiii de-ale lor. De ceva timp, soţia nu-l mai sâcâie în nici un fel, a băgat de seamă că are anumite preocupări cu acel caiet şi cu alte cele. Mai ştie că, dacă insistă, tot nu află mare lucru, ba chiar, l-ar enerva. Oricum îi va spune până la urmă. *** În vremea asta, Tudor studiază cu uimire şi interes scrisul mărunt şi ordonat din caietul cu pricina. De la început îl sur¬prinde titlul scris pe prima pagină cu litere de tipar: „Jucării”. Celelalte file conţin o înşiruire de cuvinte izolate şi propoziţii sau texte scurte, toate frumos numerotate. La început îl răsfoieşte în fugă citind însemnările scurte. Îi sar în ochi cuvinte ca: loto, hoţ, călugăr, Turcia, Italia, detectiv, basme şi… o mulţime de altele asemenea sau şi mai ciudate. Sensul lor îi scapă deocamdată. În ansamblu, caietul pare a cuprinde definiţiile unui uriaş careu rebusistic. Cu tot avertismentul lui Marcu, cum că s-ar putea să-l cuprindă mirarea, Tudor simte mai mult de atât, e blocat şi nu-i cade deloc fisa. Ca orice soţie, nici a lui nu poate trece cu vederea apa tulbure în care se scălda şi, bineânţeles, nu întârzie să-1 chestioneze: - S-a întâmplat ceva, Todorele? Ce faci acolo? Ridicând ochii, el o priveşte orb. - Ai o faţă de extraterestru eşuat pe un asteroid de gheaţă. Tudor îşi revine puţin şi exclamă de parcă ar fi descoperit cine ştie ce: - Lenuţo, citind ce scrie în caietul ăsta, mă întreb dacă nu cumva raţiunea a dispărut, la mine sau la cel ce 1-a scris. Ca să nu-ţi provoc insomnie te scutesc de amănunte. - Chiar aşa? - Mă rog… - Dar tu… ai să dormi? - Am să mă străduiesc, dacă las caietul deoparte… - Al cui e caietul? - A lui Marcu. - Aha! M-aş fi mirat să fie altfel. Eu m-am lămurit. Tu şi Marcu a-ţi fost întotdeauna nişte tâmpiţi, visaţi cai verzi pe pereţi. Nu cumva s-a apucat de scris SF-uri pentru copii? Ideea asta o avea de mult în cap şi, la un moment dat, te molipsise şi pe tine. Eraţi foarte porniţi atunci. - Eram tineri. Lasă asta. Chiar dacă mă roade curiozitatea, nu vreau să-1 mai răsfoiesc acum. Mai întâi să aflu care-i rostul lui, la ce-i foloseşte. Bănuiesc un soi de agendă cu lucruri pe care Marcu le are în vedere într-un anume scop. - Atunci de ce ţi l-a dat să-1 citeşti? - I l-am cerut eu, iar el are nevoie de părerea cuiva şi poate de un partener cu care să se sfătuiască. - Şi tocmai tu eşti acela! - Vezi, de asta nu le place bărbaţilor ca femeile să-şi bage nasul în treburile lor. - Nu zău! - Da! Vă daţi prea repede şi aiurea cu presupusul şi faceţi caterincă. În rest… vreţi bani, cât mai mulţi posibil, pe care să-i cheltuiţi, deasemenea, cât mai repede. Eventual, să vă amintiţi că aveţi bărbaţi şi poate au şi ei, biete dobitoace, nevoie de câte ceva. - Daa... de când cloceşti în mintea ta asemenea idei, că nu te-am auzit să ai obiecţii până acum? - La ce ar fi folosit? Chestia cu femeile e tare veche. Adam s-a fentat amarnic atunci când şi-a cedat coasta! Discuţia se încinge şi începe să semene cu altele, acum ceva mai filozofică. - Devii misogin. Vorbeşti ca Marcu, parcă aţi fi fraţi. Amîndoi sunteţi nişte proşti! Ba nu, toţi bărbaţii sunteţi aşa… şi beţivi! se enervează femeia. Ce aţi fi făcut fără femei? Îţi spun eu: în cel mai bun caz eraţi hermafrodiţi şi vă consumaţi zilele într-o stare de semiconştienţă, probabil visând tot la femei. - Pe dracu’! Prea vă credeţi izmene. - Cum adică? - Indispensabile. - Păi… şi suntem, dar nu vreţi să recunoaşteţi! - Poate. Eu unul aş putea, bine mersi, să trăiesc într-o pădu¬re, singur, singurel. - Şi Marcu la fel. Dacă tot vă faceţi temele împreună, de ce nu vă călugăriţi? V-ar sta bine în sutană, făcând mătănii, mâncând ghiuveci călugăresc şi bând la nesfârşit din vinul mănăstirii, fără ştirea stareţului, bineânţeles. - Nu ai vrea să încetăm? - Tu ai început, tu şi afurisitul de Marcu sunteţi de vină. Caietul ăla nenorocit e doar un motiv ca să te cerţi cu mine. Las’ că dau eu ochii cu el! - Nu te prosti. Marcu n-are nici o vină. Eu l-am întrebat de caiet şi mi 1-a dat. M-a şi avertizat că o să am surprize, dar nu mi-a trecut prin cap că o să mă cert cu tine. Abia acum realizez care-i şpilu’. Pricepi? - Ce să pricep, bă? Baţi câmpii! Ai intrat în beznă fără busolă şi lanternă şi te-ai rătăcit. - Era mai bună asemănarea cu extraterestru’. - Şi crezi că Marcu este mai breaz decât tine? Crezi că vede vreo potecă prin negura densă ce v-a cuprins mintea? - Posibil. Şi nu una, mai multe, dar, din păcate, unele sunt extrem de riscante. - Majoritatea sunt copilăreşti. Îţi spun eu! - Nu ştiu. Doar am răsfoit caietul, iar tu vorbeşti de parcă i-ai cunoaşte conţinutul, - Aiurea! Pur şi simplu intuiesc. M-am întrebat şi eu ce şi cum… în condiţiile de azi. - Ca să vezi! Numai eu, prostul, nu am făcut nimic. Ce viaţă de urs hibernând într-o iarnă eternă am dus, domnule! - Poetule, e bine că ai mustrări, măcar acum, deşi, după cum vă cunosc eu, voi vedeţi lumea numai prin sticlă. Ştii tu de care... - Gata, ai spus destule! Ţi-ai făcut numărul. - Aş putea să vă scutesc, pe tine şi pe prietenul tău cel inteligent, de un efort intelectual foarte, foarte obositor. - Da? Cum? - Soluţia la vraful de caiete, pe care, probabil, o să le umpleţi amândoi cu tâmpenii, este una şi singura. - Şi care-i aia? - Faceţi rost de bani şi totul se rezolvă. - M-aş fi mirat să fie vorba de altceva. Păi, tu iţi dai seama că tocmai asta e problema? - Foarte bine! Înseamnă că peste câteva zile, când veţi fi li¬beri, n-o să aveţi timp să vă plictisiţi. - Încă o dată m-ai convins că, voi femeile aveţi o gândire superbă şi un talent nemaipomenit de a enerva până şi o statuie. - Parcă voi, ce, sunteţi mai breji, buricul pământului, amiaza zilei? - Du-te fă, la bucătărie şi lasă-mă! - Nu am treabă la bucătărie. - Atunci dă drumul la televizor, să-mi aerisesc creierul. - La televizor? Ce vrei să vezi: „Ştii şi câştigi” sau „Tragerea loto? - Vreau să văd ştirile şi... pe urmă ... mai văd eu. - Poate vrei să intri în politică. Nu cumva, tu şi Marcu vă pregătiţi pentru asta? - Mă calci pe bătături cu băşcălia ta. Nu poţi să fii ceva mai serioasă? - Ba da. Uite, deschid televizorul, dar să nu mă ţii până la miezul nopţii, cum faci de obicei. - Du-te şi te culcă dincolo, dacă ţi-e aşa de somn. - Gândeşte-te că mâine trebuie să te scoli şi tu. - O să mă scol, nici o grijă. Îmi plac nopţile albe. - O să ai destule în curând, Un pic de răbdare. - Dacă ai ştii cât de tare mă superi, ţi s-ar face frică! M-am întrebat de nenumărate ori: la ce mi-a trebuit însurătoare? Şi… niciodată nu mi-a părut prea rău... până acum... - Eşti dus, iubitule! Nici tu nu crezi ce spui. - Lasă-mă tu cu lugu-lugu! Habar n-ai cât de aproape sunt acum de a face o prostie cel puţin la fel de mare ca aceea de a mă însura. - Ce prostie? Nu cumva vrei să divorţezi? - Mi-a trecut prin cap. - N-ai decât, puiule. Eu am, încă, o slujbă, aşa că pot să fiu oricând de acord, însă, tu şi ceilalţi ca tine o să vă cam plângeţi de milă! Discuţia degenerează şi ameninţă să producă efecte nedorite de niciunul. Dându-şi seama de situaţie şi de riscul a cel puţin unei perioade în care au să se evite reciproc, cei doi soţi tac. Tudor intră în baie sub pretextul că vrea să se bărbierească. Rămasă singură cu gândurile, soţia îşi dă seama dintr-o dată că, de o bună bucată de vreme, de vreo şase-şapte ani, evenimentele trăite de ea, de familia sa, de cei din jur şi de toată lumea, au devenit atât de complicate, chiar ilogice, încât o cuprinde spaima. Oamenii cu care vine în contact la serviciu, pe stradă sau aiurea, nu mai sunt aceiaşi, lumea din jur este altfel de cum o percepuse până acum. Parcă toţi din jur s-au transformat în vânători, iar vânatul nu se arată nicăieri. Ştie sau mai degrabă intuieşte, cu acel simţ rezervat femeilor, că şi dânsa a devenit un vânător. Discuţia din astă seară cu soţul ei îi întăreşte convingerea şi este o dovadă în plus. În mod sigur, ea, soţul ei, Marcu şi încă mulţi alţii sunt în întârziere. Marcu şi-a dat seama mai devreme, dar nu cu mult şi acum încearcă să recupereze. - Asta e! strigă ea străfulgerată de descoperire. Din baie, unde tocmai îşi strânge sculele de bărbierit, Tudor o aude şi iese în grabă. - Mi s-a părut sau ai strigat? - Am strigat? Credeam că doar am gândit cu voce tare. - Pot să aflu şi eu ce te-a apucat? - Aaa, e vorba despre caietul lui Marcu... - Ei, ce-i cu el? - Nu-mi place s-o spun, dar cred că Marcu e mai deştept de¬cât noi. - Ca să vezi. Hai să nu jignim pe nimeni şi să spunem că suntem la fel. - La fel de deştepţi sau la fel de proşti? - Fă şi tu o medie rezonabilă pentru toată lumea. - Cât ai stat în baie m-am pomenit gândindu-mă la tot soiul de lucruri, adică, am meditat pe tema caietului şi a discuţiei noastre... - Şi... de-aia ţipi? - Mi-a căzut fisa, cum s-ar spune, am înţeles dintr-odată un lucru esenţial... - Nu mai spune!? - Trebuie să ne schimbăm atitudinea, să ne axăm pe acţiune! conchide ea clar şi triumfătoare. Tudor o priveşte cu atenţie şi izbucneşte în râs: - Cu săbii şi cu pistoale. Asta o scoate din sărite pe Lena - Ce găseşti de râs? - Iartă-mă, dar ce spui tu nu-i o noutate. Pentru tine ar putea să fie. Alţii au descoperit asta demult, iar cei mai isteţi au găsit chiar şi căile de urmat. - Adică, m-ai luat de proastă... - Nu-i adevărat. Am greşit şi eu şi Marcu crezând că suntem în siguranţă. Acum trebuie să recuperăm timpul pierdut din cauza ignoranţei noastre. Din fericire, încă nu-i prea târziu, dar în mod sigur mult mai greu. Mai vedem. Hai să ne culcăm! Mâine vorbesc serios cu Marcu. Îi cer lămuriri şi îi cer să-mi mai lase caietul. Poate vrea să facem echipă la trăznăile pe care le are în cap. - De ce tocmai el? - Pentru că alţi prieteni valabili n-am. Toţi se cred mai deştepţi decât sunt. Egoismul e în floare. Aşa cum ai spus şi tu, greu îi să faci mai întâi banii. Să-i înmulţeşti nu-i mare brânză. Se pot înmulţi şi singuri. Îmi place că ai găsit esenţa problemei singură. Cum n-avem fabrică de bani, de unde scoatem esenţa? De unde facem rost de “embrioni”? Somn uşor! Poate visăm frumos. Se întoarce pe o parte şi adoar¬me rapid cu un sforăit uşor. Obişnuită să ia somnifere, Lena zăboveşte în gânduri. Îşi aminteşte că citise pe undeva că un somn bun limpezeşte mintea, că neuronii încărcaţi cu informaţiile de peste zi se regrupează, elimină balastul prelucrând şi stocând în subconştient doar ce este util. Urmând aceste sfaturi, înghite o pilulă şi, tot gândindu-se la una alta, adoarme şi ea. *** Dimineaţa mângâie sufletul tuturor cu un soare nemaipomenit. Staţia de autobuz e aceiaşi dintotdeauna. Tudor îşi găseşte prietenul ca de obicei, cu ţigara în gură şi sprijinind un stâlp. În loc de salut, Marcu întreabă: - Ai dormit bine azi-noapte? - Destul de bine. - Înseamnă că poţi să-mi dai înapoi papirusul. Am mai visat câteva jucării între timp şi mă tem să nu le uit. - Să mi-1 mai dai. - Zău? Îţi place stilul meu sau vrei să faci corecturi? - Vorbesc serios. Nu l-am citit, doar l-am răsfoit. - De-aia ai dormit bine! - Da, dar din cauza ta am intrat în conflict cu nevasta. Cum Marcu cască ochii, Tudor continuă: - Stai liniştit, s-a rezolvat favorabil până la urmă. Ce stai cu ţigara în gură, nu ai foc? - Am, dar mă las de fumat! - Serios? Până când? - Încep să fac economii, cu banii de pe ţigări joc la loto. - Aha! exclamă Tudor ironic. Ştiu eu câţiva care fac treaba asta de…hă, hă, hă, fără succes. Cu banii pierduţi şi-ar fi putut face o casă. - Poate eu sunt mai norocos, cine ştie... Glumesc. Tudor continuă expert şi naiv: - Norocul e chior, mă! Se duce unde nimereşte şi niciodată nu nimereşte unde trebuie. - De ce n-ar nimeri la mine? - Du-te, bă! Loteria, cazinourile şi altele de-astea sunt pentru fraieri. Singurii câştigători sunt cei ce le organizează. - Las-o baltă! Hai să urcăm în maşină. Caietul mi-1 dai când coborâm, nu am chef să mă cert iarăşi cu vreun dobitoc. Se urcă ultimii şi cum locurile din faţă sunt ocupate de cei mai harnici, se mulţumesc cu cele din spate. Le convine. Aici sunt mai puţin stingheriţi şi dacă nu ridică vocea pot discuta în voie. - Marcule, m-am gândit şi eu la tot felul de chestii, da’ nu am reuşit să găsesc nimic valabil. - Te cred, zău că te cred! - Ce-ai zice să încercăm împreună? Bineînţeles, dacă vrei! - Păi, de-aia ţi-am şi dat caietul. Speram că ţi-ai pus şi tu nişte întrebări la care nu ai găsit răspuns şi că te-ar interesa o… colaborare. Eu mi-am făcut un plan având la bază caietul ăsta. - Când începem? - Păi, nu vezi? Am început. - Adică, lucru-i pe jumătate făcut. Mersi! - Nu aşa, mă! Caietul cu “jucării” e o chestie mai veche la mine. - Cât de veche? - De prin timpul şcolii. Visam tot felul de maşinării şi încercam să le construiesc. Bineînţeles, ştii bine, că nu reuşeam să fac decât praştii şi pistoale de lemn. - Şi eu făceam la fel şi cred că orice copil căruia îi lipsesc ju¬căriile. - Ai înţeles tu ceva, dar la mine a devenit o obişnuinţă şi pentru că nu le puteam construi le notam în caietele de şcoală. Când nu aveam ce face sau mă plictiseam, alegeam o "jucărie" şi o desenam în fel şi chip. - Visai să devii inventator, mi-ai mai spus. - Chestia e că multe din ideile mele fanteziste din copilărie le-am recunoscut mai târziu în diverse lucruri ale altora şi mă doare. Asta ţi-am mai spus? - Hai, mă! Te dai Jules Verne, Leonardo da Vinci! - Treaba ta ce crezi. Sunt insensibil la miştocării, nevasta m-a imunizat, mai ales când vin din ignoranţă. - Şi... mă bagi şi pe mine între ignoranţi? - N-aveam de gând, dar văd că insişti. - Mai păsuieşte-mă puţin, poate îmi revin. - Ce lămuriri îţi trebuie, mă? Pentru mine, în caiet sunt posibilităţi de a face bani, dacă vrei să mai supravieţuieşti în lumea asta, care, dacă nu ai observat până acum, a luat-o la vale rău de tot. Tudor ascultă nemişcat, cu ochii fixaţi în şuruburile scaunului din faţă şi uimit la culme. Teoria lui Marcu i se pare cunoscută, dar nu-şi dă seama dacă exista şi în capul lui sau o auzise pe undeva şi i se fixase în minte. Un lucru ştie sigur: Marcu are dreptate. Către Marcu: - Vorbeşti de parcă citezi din cărţi. Vrei, cumva, să mă impresionezi? - Du-te naibii! Toată lumea ştie chestiile astea şi tu vrei să cred că eşti pe dinafară? - Posibil să nu le fi luat în serios. Oricum, sunt simple păreri, fără valoare practică reală. - În mare parte, da. Nu-mi amintesc să fi ieşit ceva bun din ele până acum. Ba chiar, se întâmplă invers. - Cam asta cred şi eu. Atunci de ce ne batem capul? - Da, mă, dar vezi că oamenii trebuie să facă ceva ca să trăiască, indiferent de vremuri. Pricepi mata? Vremurile dau din clanţă, noi trebuie să muncim, să dăm din buric! - Să strângem cureaua! - Numai proştii strâng cureaua. Eu nu vreau să mă amestec cu ei, chiar dacă, şi numai la început, va trebui s-o fac. - Şi speri că nu pentru mult timp? - Corect! De-aia mă omor acum. Am pierdut şi aşa o groază de timp. - Ca şi mine de-altfel. Nu ştiu de ce, dar am impresia că nevestele noastre au deschis ochii mai devreme decât noi şi asta mă enervează la culme. Aseară mi-a dat de înţeles cât de încuiat sunt, încheie Tudor nemulţumit. - E normal să fie mai realiste, mai informate, ele nu-şi pierd vremea prin crâşme... - Mda. - Ele stau la bârfă ori de câte ori au ocazia, ceea ce, se pare, le-a fost de folos de data asta. Tudor oftează: - Să-ţi spun cinstit, eu sunt cam sceptic! Ştiu o mulţime de indivizi care au încercat să facă rahatul praf în speranţa că se vor îmbogăţi. - Tocmai de-aia am caietul, e o bază de date. Adun în el tot ce pot, bun sau rău, apoi le i-au la puricat... - Le luăm! ţine să precizeze Tudor. Le puricăm, vedem care au dat roade, care nu... ce a mai rămas neexploatat… Marcu aprobă din cap şi continuă: - Şi, mai ales, trebuie să găsim punctele slabe şi greşelile, pe care, în nici un caz, nu trebuie să le repetăm. Şi nu numai atât. Important, poate chiar cel mai important, e să luăm în calcul posibilităţile noastre materiale... - Care sunt zero! - Nu tocmai. - Te pomeneşti că tu ai ceva rezerve secrete de care nu ştie nimeni! - Vorbeşti să nu adormi! - Da! Avem nişte soţii foarte grijulii şi eficiente. Ce să ne batem noi capul cu banii. - Am altă variantă în vedere. Ţi-o voi spune la timpul potrivit şi numai dacă nu se va putea altfel. Asta, ca să nu te sperii înainte de vreme… - Şi să dau inapoi... - Da. Foarte curând, însă, n-o să ai încotro şi va trebui să mergi pe mâna mea. - Chiar că încep să-mi fac griji! - Ogoaie-te, prietene! E mult prea devreme să ne scărpinăm în cap. Dai înapoi fără să fi încercat ceva? Autobuzul opreşte şi, cum prea multă lume se grăbeşte să coboare, cei doi îşi dau seama că trebuie să facă la fel. Din acest moment fiecare are treaba lui şi de aceea îşi dau întâlnire la sfârşitul zilei de muncă. Asta numai dacă sarcini sau evenimente neprevăzute nu-i vor reţine peste program sau, dimpotrivă, îi vor duce în oraş mai devreme. Mai sunt două zile de lucru, cu tot cu cea în curs şi nu s-a primit nici o dispoziţie nouă. În condiţiile astea, orice speranţă devine pură iluzie, în cazul că-şi mai face cineva vreuna. Cei doi proaspăt „asociaţi” îşi petrec ziua punându-şi în ordine hârtiile, astfel că nu le rămâne timp de chiul sau discuţii între patru ochi. Fiecare îşi face treaba pe care o făcea în mod obişnuit la fiecare sfârşit de lună, iar acum… la sfârşit de tot. Mâine, fiind ultima zi în care mai pot fi numiţi angajaţi, vor tăia frunză la câini, având drept scop trecerea timpului. Chiar dacă sunt tăcuţi acum, rutina muncii dobândită de-a lungul anilor permite fiecăruia din cei prezenţi în birou să se gândească la ale lui. Se vede asta pe frunţile încruntate şi în privirile pierdute în locuri numai de ei ştiute. Par duşi, rătătciţi, mişcându-se ca nişte drogaţi într-un labirint uriaş, fără ghemul şi firele călăuzitoare şi având, poate, o vagă speranţă în a găsi un "ceva" care să-i scoată din întunericul ce le învăluie minţile. Pentru foarte mulţi, acest întuneric va deveni o materie neagră, solidă, dură şi definitivă. Numai de n-ar fi pentru toţi! Pe undeva pluteşte o întrebare: Ar fi bine să-ţi poţi cunoaşte viitorul? Sau cum? *** La sfârşitul zilei de muncă, Marcu, Tudor şi alţi câţiva apucă să tragă la repezeală câte "o tărie", înainte de a se urca în jalea aceea de autobuz. Doar atât şi fără comentarii. Fac asta dintr-un obicei înrădăcinat adânc şi cultivat cu inconştienţă timp îndelungat. Acestă practică poate fi imputată unora care au transformat-o în viciu sau într-o preocupare pe toată perioada programului, dar nu se poate constitui într-o cauză a prezentului. Cau¬za e de altă natură, iar gravitatea vine din necunoaşterea ei. Ziua petrecută în birou le-a permis celor doi să se gândească la toate cele, iar acum, în drum spre casă, fac schimb de păreri uitând de preocupările lor matinale. Ghiontindu-şi amicul, Tudor trân¬teşte întrebarea care lui i se pare a fi cheia problemei: - Marcule, crezi că minereurile din import sunt mai ieftine decât ale noastre? - Aşa se zice, aşa spun cei de sus, răspunde el ridicând bărbia şi arătând cu ochii spre tavanul maşinii. - Eu nu cred! - Hai să socotim, fără cifre. - Păi, nu aş şti ce! - E, într-adevăr, destul de greu, dar luând în calcul doar elementele din care rezultă preţul, ne putem face o idee. - Care elemente? - Nu ai nevoie de prea mult cap. Totul se reduce la preţuri, la diferenţa lor şi în avantajul cui. - Se spune că minereul nostru e slab calitativ, că are concentraţia mică. - Da, dar dacă noi suntem desfiinţaţi, la cheltuielile pentru import se vor adăuga şi altele... - Cum ar fi cele pentru conservarea exploatărilor noastre... - Plata şomajului, compensaţii, programe de recalificare şi… cel mai grav, un număr mare de oameni ajung şomeri pe o perioadă nederminată, ceea ce, pentru mine, face ca treaba asta să nu stea în picioare. - Dacă-i aşa, importul miroase a prostie sau… mai sunt şi alte chestii. - După mine cauza e alta sau altele pe care nu le potem dibui noi. - Şi nici n-ai să poţi. De unde la nişte amărâţi ca noi cunoştinţe despre chestii care încâlcesc mintea? - Tocmai de-asta suntem înclinaţi să acceptam explicaţiile ce ni se aduc. Necunoaşterea, naivitatea, credulitatea şi, ce mai, prostia noastră sunt folosite de nu ştiu cine şi în nu ştiu ce scop. - Şi dacă românului îi vine mintea la cap? - Posibil, dar greu. Ce va fi atunci e şi mai greu de spus şi nici nu vreau să ştiu pentru că mi se face pielea de găină. - Ştie ăl de sus, dar, vorba aia, până la el… - Sfinţii de pe Pământ! - Catolici sau ortodoxi? - De ambele “sexe” şi chiar mai mult. - Uite c-am ajuns în târg. Hai sus şi-om mere să ne umplem burta c-o bere. Marcu: - Fain, dar n-avem buget. Eu sunt lefter. Mi s-a interzis accesul la finanţe şi credite nu se prea dau. Ai tu ceva fonduri secrete? - Ce secrete, mă, numai hoţii şi vardiştii se ocupă cu aşa ceva. - Ai uitat politica. - Nu am uitat nimic, am inclus toate speciile în acelaşi grămadă de rahat, deoarece au o trăsătură comună. - Nu-i nevoie să-mi spui care. - Corect. Vino! Găsim noi ceva prin buzunare, doar să căutăm. Tudor începe să se scociorască prin toate părţile posibile ale hainelor şi scoate, în cele din urmă, câteva bancnote. Ţinându-le în mâna stângă, le flutură sub nasul prietenului său amintindu-i: - Ţi-am spus de atâtea ori că eu mă îmbolnăvesc dacă rămân fără bani de buzunar, ori acum, vezi bine că sunt sănătos. Îşi iau avânt spre o terasă unde ştiau că este bere întotdeauna. De data asta s-au înşelat, dar nu pentru multă vreme. În timp ce-şi stabilesc următoarea destinaţie, în faţa terasei opreşte o furgonetă din care descinde pe trotuar “vestitul” patron, primul din oraş apărut după evenimentele din '89. Trebuie să aştepte descărcarea, dar răbdarea lor este cuprinsă între zero şi nimic. Drept urmare, Tudor, cel cu mălaiul, ia iniţiativa interpelând patronul, care dirija cu mult sârg descărcarea „combustibilului”: - Şefule, scapă două sticle încoa’, că ne-a înţepenit limba de uscăciune. Dând din mâini vioi, pentru a-şi grăbi colaboratorii şi a nu-şi pierde clienţii, acesta strigă: - Rozico, dă la băieţii ăştia câte o sticlă şi scade din catastif! Foarte ascultătoare, Rozica cea bronzată, cu iegări negri şi pulover pe post de fustă, se conformează dispoziţiei. Mişcarea nu scapă celorlalţi aşteptători care se grăbesc să folosească precedentul creat. Între timp, iniţiatorii îşi proptesc partea dorsală a fiinţei lor în două scaune din plastic roşu aşezate sub o umbrelă, care la rândul ei, este înfiptă în mijlocul unei mese rotunde din metal. După ce şi-au udat buzele şi gurile uscate, limbile încep să se dezgheţe: - Pari cam pierdut, Marcule! - Se vede pe faţa mea? - Se vede. Ce-ţi cloceşte mintea? - Azi dimineaţă mi-am amintit că fii-meu tocmai a terminat bacalaureatul şi se pregăteşte pentru facultate. - Foarte frumos. Care-i problema? - Nu ar fi o problemă dacă nu s-ar fi îngrămădit atât de multe tocmai acum, când eu sunt pus pe liber. - Ai în vedere ceva anume? - Mă găndesc să vorbesc cu ai mei şi să plec pentru câteva zile. - Pot să te întreb unde şi pentru ce? - Ştii că nevasta-mea e de la Dunăre şi că are neamuri acolo. Dacă băiatul reuşeşte la facultate, aş putea rezolva proble¬ma cazării, cel puţin pentru un timp. Cu ocazia asta mai văd şi eu lumea, să văd ce şi cum. - Vrei să iei pulsul vremurilor, să afli cum e prin al¬te locuri şi dacă există vreo şansă pe undeva. - Mă tot întreb: cât de proşti putem fi să nu ne iasă nimic? Astăzi am reuşit să mă conving că în acest fel pot face mai multe lucruri dintr-o mişcare. Asta-i tot ce am putut produce… - Cred că te-ai gândit bine. - Am să plec sâmbătă şi pe miercuri, joi sunt înapoi. Noroc! - Noroc! aprobă Tudor repetând gestul lui Marcu făcut cu sticla. Discuţia lor se prelungeşte vreme de câteva beri, pe diverse teme neimportante şi se încheie odată cu terminarea fondurilor. Se despart cu oarece părere de rău. Trebuie să ajungă şi acasă la cei care ii aşteptă cam de mult. Ajuns acasă, Marcu îşi expune intenţiile în faţa soţiei şi a fiului. Aceştia se declară de acord, ceea ce înseamnă că sunt conştienţi că alternativă mai bună nu vor afla în timp util. Toţi trei sunt de părere că băiatul trebuie să pună mâna pe carte în modul cel mai serios şi că nu este momentul pentru discoteci sau alte de-astea. Deşi le-a acceptat, de voie de nevoie, sfaturile părinteşti nu-i plac deloc fiului, Marian. Rămas singur cu Marcu şi strâmbând din nas, acesta încearcă să aducă argumente în sprijinul său pentru a-şi îndulci interdicţiile: - Dar învăţ patru, cinci ore pe zi! Cât credeţi că pot rezista? Nu sunt maşină. Tatăl insistă şi disputa devine inevitabilă: - Băiete, eu învăţam nopţi întregi, iar ziua lucram şi tot am pierdut patru ani. - Bine, dar acum nu mai e ca pe vremea voastră! - Din păcate trebuie să te contrazic. Acum e şi mai greu, cu toată democraţia, pe care tu o foloseşti ca argument ori de câte ori îţi vine bine sau, poate, tocmai de aceea. - Dar există atâţia oameni cu studii care trăiesc de azi pe mâine, în timp ce alţii, fără şcoală, se descurcă bine mersi. - Astea sunt chestii pe care ţi le-au băgat în cap unii dintre amicii tăi şi pe care nu le înţelegi corect. Eu pot să-ţi spun, însă, în modul cel mai categoric posibil, că, dacă pierzi trenul acum, are să-ţi pară rău mai târziu. Eşti destul de deştept ca să-ţi dai seama ce este mai bine pentru tine şi să nu te laşi condus de prieteni. Dacă nu ai încredere în părinţii tăi, cum poţi avea încredere în alţii şi mai ales în nişte puţoi, dintre care unii nici şcoala n-au terminat-o şi care cred că părinţii au să-i finanţeze la nesfârşit. Gândeşte-te bine! Faci un efort acum şi, până termini facultatea, numai bine se vor aranja şi treburile în ţara asta, altfel… - Altfel ce? Ei au tot timpul bani şi îşi permit orice, iar eu mă scuz că nu mă ţine buzunarul. Şi asta se întâmplă ori de câte ori se ia câte o iniţiativă de grup. - Au bani acum, când sunt singuri şi stau cu părinţii, care le dau masă şi casă. Se bucură că-şi pot cheltui cum vor banii primiţi sau cei pe care îi câştigă prin cine ştie ce bişniţă dubioasă sau lucrând ocazional în diverse locuri. - Şi eu de ce nu aş putea să fac la fel? - Ba da, ai putea, dar foarte curând banii nu vor mai ajunge şi va fi prea târziu pentru a te apuca de învăţat. Poţi să mă crezi. Mai devreme sau mai târziu ai să-mi dai dreptate. - M-am săturat de atâta şcoală şi nici nu sunt convins că îmi va folosi la ceva, după cum merg treburile prin lume. - Chiar aşa? Crezi că le ştii pe toate? Încă eşti un puşti. Terminarea unei şcoli nu înseamnă automat că ţi se cuvine mai mult decât celorlalţi, dar este un avantaj enorm. - Eu nu văd nici un avantaj, în afară de faptul că am capul plin cu de toate. Nu ies bani din asta. - Acum vrei bani, dar va veni şi vremea când vei avea nevoie şi de cele învăţate, iar de ştiut, nimeni, niciodată, nu ştie destul. - Ce-ar mai trebui să învăţ? - Ceea ce este mai important şi anume, cum să foloseşti cea ce ai acumulat. - Şi tu ai făcut o facultate şi la ce-ţi foloseşte acum, că tot şomer eşti? În acest moment, discuţia devine sensibilă. Marcu încearcă să câştige timp pentru a putea să formuleze un răspuns cât de cât acceptabil. Băiatul cunoaşte situaţia delicată în care se află, cu toată fereala părinţilor de a discuta acest subiect în prezenţa copiilor. Evident că evenimentele nu puteau fi ascunse, dar sperau să nu-i afecteze, dacă nu insistă asupra lor. Îi răspunde afectat şi tot printr-o întrebare: - Şi ce-i cu asta? Mi-a folosit, cel puţin până acum, dar nu-i problema ta şi nici motiv care să-ţi valideze tâmpeniile. Doar nu vrei să aştepţi să vezi cum mă descurc eu, ca să afli dacă ai dreptate sau nu. S-ar putea să dureze ceva timp şi tu nu-l ai. Aşa că, fă bine şi pune osu’ la muncă. Dacă dai greş, o să ai timp pentru toate ale tale. Viaţa nu-i numai plăcere, e şi suferinţă, durere, eşecuri şi încă multe altele. De altfel, viaţa uşoară şi fără griji devine plictisitoare şi generează degradare din toate punctele de vedere: psihică, morală, spirituală, fizică şi toate consecinţele ce decurg de aici. În acest sens găseşti destule exemple în jurul tău. - Iar îmi faci capul ţăndări cu tot felul de chestii. Nu e cazul. Eşti depăşit de evenimente. Eşti expirat. Trăieşti o viaţă repetitivă, întreruptă din când în când de factori exteriori, care, de data asta, te-au debusolat sau aproape. Ce, crezi că nu se vede? - Zău? Uite unde era lupul moralist şi eu nu ştiam nimic! Felicitări profesorului! - Pe naiba! La şcoală am învăţat numai nimicuri bune de umplut timpul şi de încărcat memoria. Nimic practic şi util. - Ia te uită, domn’le, să nu-ţi vină să crezi! Vrei să spui că toate ideile pe care mi le-ai trântit acum sunt emanaţia capului tău ăla sec? - Absolut, bătrâne! Nu spuneai tu că sunt băiat deştept şi nu îţi faci griji din pricina mea? - Ziceam, dar mă refeream la probleme strict şcolare şi… nu mă fă bătrân. - Îmi cer scuze, dar greşeşti! Sunt deştept în general şi nu este numai părerea mea. - Şi mai greşit e să te crezi mai deştept decât eşti. Şi chiar de-ar fi cum spui, uiţi un lucru esenţial... - Care? - Teoria ca teoria, practica te omoară! Dicton vechi. Adică, nu ai ex¬perienţa necesară pentru a-ţi pune în valoare inteligenţa, genetică de altfel, ţine să precizeze Marcu, şi cunoştinţele, oricât ar fi ele de mari. - Tocmai asta încercam să-ţi spun. Din acest punct de vedere o să mă ajutaţi voi, adică tu şi cu mama. - Tocmai asta încercam eu să fac acum, dar mi-ai dat de înţe¬les că nu ai nevoie. - Am plusat intenţionat. Am să fac aşa cum spui. Poate că aveţi dreptate şi alternativă mai bună, în următorul interval de timp, nu am. - Măi, tu chiar crezi că mă faci pe mine? Tot eu am marcat punctele. - Nu încă! Am să pun mâna pe carte, dar nu pentru că aşa îmi spuneţi voi, ci, pentru că vreau eu. - Adică cum?! N-are importanţă! Pune mâna pe carte, asta-i direcţia cea bună! Marcu devine melancolic. - Vezi, tu zici că am dus o viaţă… nu ştiu cum. În parte, ai dreptate. Aşa au fost vremurile şi mă bucur că voi aţi fost prea mici ca să le cunoaşteţi, dar să ştii că tot timpul am căutat o portiţă de ieşire din cuşcă. Ceea ce îmi reproşezi tu e adevărat, dar e numai învelişul trecerii mele prin lume. Ceea ce-i în mintea fiecăruia… numai el ştie. Dovadă că nici eu nu am ştiut ce-i în capul tău şi ceea ce am aflat acum este, probabil, numai o parte din toată încrengătura de gânduri pe care le frămânţi de unul singur. - Eşti tare, padre! - Nu mai spune! Sunt un oarecare ce nu doreşte ca progeniturile sale să sufere sau să repete greşelile noastre, că am făcut destule. - Ce fel de greşeli? - Ohoo! Am tratat lucrurile cu uşurinţă, nu le-am apreciat corect importanţa şi asta a făcut să pierdem, să irosim un timp valoros. Din nefericire, ce am visat a fost una şi ce am realizat alta. Asta am făcut. - Acum ştiţi care-i cauza? - Tocmai ţi-am spus. Ar mai fi optimismul nostru exagerat, care, la rându-i, se datora mai ales perceperii greşite a realităţii. Tinereţea se arată întotdeauna promiţătoare, pentru ca, în scurt timp, drumurile să se înfunde, iar potecile să devină foarte alunecoase. - Ştiu ce vrei să spui. Aşa se vorbeşte peste tot, şi la şcoală, şi… ceilalţi... - Tot căpos te ţii. Uiţi că-n ’89 erai un pici în clasa a cincea, care habar n-avea pe ce lume trăieşte şi că, abia acum, când ai terminat liceul, începi să-ţi pui întrebări. În sfârşit, începi să vezi lumea din alt unghi, dacă o vezi. Tare mi-e teamă să nu o vezi stâmb. - Aveţi numai impresia, voi, “bătrânii”! - Ce altă impresie să am, când toată ziua aud vorbindu-se despre bani... afaceri şi câte parale a câştigat ăla în Italia... sau nu ştiu pe unde mama dracului! - Da’, ce-i rău în asta, nu-i bine să ai bani? Eu ştiu că banii îţi dau independenţă, ori eu, noi tocmai asta vrem. - Să zicem, dar şi banii pot fi obţinuţi în diverse moduri, ca¬re nu trebuiesc şi nu pot fi ignorate, date fiind consecinţele ce pot decurge din ele. Neştiind că şi el va urma căi dubioase, Marcu îşi continuă dizertaţia: - A câştiga uşor bani, prin treburi ilegale, aici sau în străinătate, nu pot fi şi nici nu sunt altceva decât soluţii de moment sau de scurtă durata. Banii vin şi se duc. Dar mai târziu? Omul nu rămâne veşnic tânăr şi nici nevasta. Chestia cu Spania, Italia sau mai ştiu eu unde, nu va fi posibilă la nesfârşit, lumea se mai şi schimbă. - Poate că ai dreptate, dar nici să îmbătrânim aşteptând nu vrem. - Nu poate, sigur am dreptate şi, după cum spuneai, nu trebuie să îmbătrâneşti aşteptând vremuri mai bune. Vremurile bune ţi le pregăteşti singur din timp şi cu mare efort. - Vrei să zici că, pentru mine, acum este vremea? - Absolut! Orice vei încerca să faci, întâi şi întâi vei fi întrebat ce pregătire ai. Chiar şi în străinătate ajuns, tot despre ele vei fi întrebat. Studiile reprezintă principala garanţie a reuşitei. Se poate şi fără ele, desigur, la sapă, undeva prin Europa sau... Ştii tu mai bine din poveştile grozave ale unor prieteni de-ai tăi, care au renunţat la şcoală amăgiţi de nişte câştiguri aparent fantastice, dar false şi vremelnice. - Dar dacă adun bani, îmi deschid un butic... - Şi ce, vrei să fii buticar o viaţă întreagă? Nu iţi dai seama că, la un moment dat, astea au să dispară? Ele nu sunt o soluţie de viitor. Eu nu am fost niciodată în străinătate, dar nu cred că acolo mai există buticuri. Vor dispărea şi la noi, de asta sunt sigur. - Dar, până atunci se pot aduna bani destui pentru a începe afaceri mai serioase. - Văd că pe tine nu te poate lămurii nimeni. O ţii una şi bună. Eu te întreb încă o dată: ai de gând să mă asculţi şi să pui mâna pe carte sau nu? - Sigur că pun, dar am vrut să-ţi cunosc părerile pentru cazul în care nu voi intra la facultate. - Nici să nu-ţi pui problema asta, să ţi-o scoţi din cap! Tra¬ge tare şi ai să reuşeşti. Dacă pleci din start cu ideea unui eşec este ca şi cum l-ai şi avut. Nici nu vreau să mă gândesc la aşa ceva. Băiatul se înmoaie: - Dacă ai şti ce tragere de inimă am să mă apuc de tocit tocmai acum! - Dacă nu acum, atunci când? - Mă omoară fizica! - Dacă mă ascultai şi alegeai fizica la bac… Acum ţi-ar fi fost mult mai uşor, dar tu ai ales sportul, ca nu cumva să ţi se încălzească prea tare creierul. - Nu de asta. Mi-a fost teamă că nu-l iau deloc. - Ei, acuma gata! O iei de coadă cu fizica şi laşi matematica la urmă, pentru că bacul te-a verificat odată. La început are să-ţi fie mai greu, dar pe măsură ce îţi intri în ritm are să fie din ce în ce mai uşor. - Mi-e groază! - Ştiu cum ţi-este, am trecut şi eu prin asta. Trebuie să vrei, să ai voinţă. Cu mama ai vorbit? - Nu prea, de la o vreme a devenit foarte bisericoasă şi parcă se teme de ceva. - Zău? N-am ştiut! - Cât timp am fost în examene mergea zilnic la biserică şi aprindea lumânări, iar când am întrebat-o de ce, mi-a răspuns că nu-i treaba mea. Uite acolo! Privind în direcţia arătată de băiat, Marcu vede o candelă pe care nu o băgase în seamă înainte. Tocmai se holba la ea gânditor, când, soţia intră în cameră să caute ceva. Cu hainele fetiţei în mână, femeia se pregăteşte să iasă, dar îşi aude fiul spunându-i tatălui mai mult în şoaptă: - Ţi-am spus eu, tată! Se opreşte în prag şi, privind tăios către cei doi, întreabă: - Ce ţi-a spus, omule? - Spune că te comporţi ca parlamentarii când depun coroane de flori la mormintele eroilor şi că ai devenit foarte bisericoasă de la un timp încoace. - Asta era? Păi, a fi păcătos nu-i un lucru de laudă, nici pentru voi, nici pentru alţii. Sper să nu vă deranjeze că îmi spun rugăciunea în fiecare seară. Am făcut asta dintotdeauna şi mă mir că abia acum aţi băgat de seamă. Femeia pleacă şi revine imediat cu aceleaşi haine în mână: - Copila asta-i numa’ bună de bătut! - Ce-a mai făcut? - S-a murdărit şi până să-i pregătesc haine de schimb a şters-o. I-a dispărut ruşinea şi a plecat aşa cum era. Crede că cineva stă după fundu’ ei. - Vezi-ţi de treabă, oricum s-ar fi murdărit iarăşi. Mama pune hainele la locul lor şi iese pentru a doua oară, de data asta cu drum spre bucătărie. Cei doi, tată şi fiu, îşi continuă discuţia. Marcu se porneşte să ţină o prelegere: - Fii atent la ce-ţi spun, deşi ţi-am mai spus, dar cred că ai uitat sau nu mi-ai dat atenţie. Ştiu că e greu să înveţi. Uite câteva chestii din metodica învăţării... - Da, de unde le ştii? - Din experienţă, da’ lasă asta. Îţi spun şi eu ce-mi aduc aminte... Întăi şi-ntâi, vei băga de seamă că unele lucruri, pe care le credeai uitate, le ştii de fapt. Asupra lor nu insişti, pentru că sunt bine fixate în subconştient şi este suficient un stimul oarecare pentru a ieşi la iveală. Trebuie să te concentrezi asupra celor ce nu le ştii, ca şi cum celelalte nu ar exista. Înţelegi? Băiatul dă din cap cam sceptic şi Marcu îşi reia instructajul: - Apoi, toată materia trebuie sistematizată sub forma unor scheme, schiţe şi desene care să-ţi per¬mită aducerea aminte la o simplă privire asupra caietului, aşa cum îţi aminteşti nişte întâmplări când priveşti o fotografie sau un obiect. Adică, reţii esenţialul şi elimini umplutura. Asta e! Băiatul cască ochii, iar tatăl continuă expert: - Eu aşa am făcut. Dacă e valabil şi pentru tine, vei vedea. Mai sunt şi alte chestii pe care le vei descoperii singur. Ce mai! Dacă eşti aşa deştept cum pretinzi, descurcă-te! Marcu încheie mulţumit că şi-a făcut datoria. Oricum, disputa fiu-tată nu are nici o şansă de a fi soluţionată tocmai acum. Pentru el, mâine este ultima zi de prezenţă obligatorie la muncă, după care: Dumnezeu cu mila! Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23931 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE