PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
MAHMURII 2. În derivă Text postat de Mihai Cepeha 2. ÎN DERIVĂ Pentru Marcu noaptea pare îngheţată în timp. Aţipeşte şi se trezeşte aiurea. Deşteptătorul îşi face datoria şi îl scapă de chin. Soţia încă doarme, dânsa pleacă mai târziu şi trebuie să-i lase ceasul pregătit. Se ridică din pat şi se pregăteşte de plecare. De mâncat, nici gând. De ani de zile pleca fără o cafea măcar. Greu de crezut, dar stomacul gol nu-l deranja niciodată, nici măcar atunci când întârzia la şedinţe până seara târziu. Pleacă. În autogară, ca de obicei, agitaţie mare. Călători şi navetişti de toate felurile şi de toate vârstele aşteaptă câte un autobuz proaspăt vopsit, dar tot hodorogit, care să-i ducă undeva. Când o rablă soseşte, o parte a norodului se buluceşte spre uşile pe care şoferul nu se grăbeşte să le deschidă, are întotdeauna ceva de făcut înainte. Vine şi “convenţia” lui Marcu. Fără tragere de inimă execută şi el aceiaşi mişcare. Prinde un loc lângă geam, unde, prefăcându-se interesat de peisaj, speră să fie lăsat în pace. Speranţă irealizabilă. De pe bancheta din spate aude o voce cunoscută: - Auzi, sefu’ îmi faci un hatâr pe ziua de azi? Sunt cam amorţit! Două zile şi jumătate am… ştii matale ce… de bucurie! Da’ şi... dacă nu mă laşi la bază, tot aia e, nu-s bun de nimic! Sus, pe dâmb o să ameţesc! "Altul ca mine, gândeşte şefu’, da’ mai rău". Îi răspunde: - S-a făcut, Nelule! Rămâi la bază, la şaibă, dar mâine urci sus şi tragi tare să recuperezi. - Os, sefu’! Ca lumea! Ştiam eu că nu mă laşi! Vezi, mă’!? se bucură Nelu ghiontindu-şi vecinul de scaun, zi-i şi tu! Celălalt zâmbeşte: - Eu mă învârt oricum prin zonă, mă’! Ai uitat că eu n-am treabă pe coclauri? Alţii vin la mine cu nevoi.. Râd mai mulţi, dar într-un fel câinesc. Sunt destui asemenea lui Nelu. Numai jucătorii de şai’şase, ce ocupă veşnic şi fără drept de apel perechile de scaune faţă în faţă, au atenţia altfel distribuită şi nu prea bagă de seamă la cei din jur. La un loc, toată maşina-i o adunătură pestriţă, neortodoxă şi cu un limbaj pe măsură. Trăind şi muncind împreună la “ocna” galeriilor de mină, şi-au format involuntar un comportament mai mult sau mai puţin asemănător. Unii, care au încercat să se opună, au fost nevoiţi să renunţe repede, pentru a nu devni batjocura celorlalţi. O nouă încercare de dialog vine tot din spate: - Marcule, ce zici, mergem la mare în vacanţa asta forţată? - Mergem! Ce altceva să facem? Adunăm scoici, facem mărgele… şi le vindem la tarabă... - Chiar! Şi cu banii câştigaţi ne destrăbălăm la munte! - Asta nu merge, bă, Tudore, suntem la munte! Putem sări peste faza cu marea şi facem bani aici. Eu culeg ciuperci şi tu le vinzi la italieni sau le faci direct pizza… - Ai dreptate, aşa facem! Maşina opreşte în faţa unor clădiri afumate de timp şi care, pentru toţi, reprezentau “baza”, adică sediul. Câţiva bărbaţi coboară fără grabă. Cei mai mulţi, însă, rămân în aşteptare, dar nu prea mult. O parte din cei coborâţi se întorc şi maşina îşi continuă traseul. Printre cei rămaşi la bază, Marcu. Are de văzut nişte hârtii cu sarcinile pentru zilele rămase. Pierde cu ele nişte ceasuri. Şefii cei mari nu-s. Iese în curte. Trebuie să ajungă la galerie, la punctul de lucru şi nu ştie cu ce. Maşinile de teren nu se văd. Probabil sunt cu ştabii. Nu-i rămâne decât să foloseas¬că şenileta, o vechitură de pe vremea ruşilor, pe care cineva uitase că trebuie casată. Numai să nu întâlnească vreun poliţist pe cei câţiva kilometri de asfalt. Strigă spre ateliere după tractorist şi omul apare din întunericul halei. Are aceleaşi temeri: - Ce facem pe drumul mare, şefu’? - Mergi pe margine şi speră. Pornesc. Vechea maşinărie tăvălită atâţia zeci de ani stârneşte şi acum curiozitatea şi mirarea celor din trafic. Chiar şi Marcu se întreabă de unde mai face mecanicul rost de piese de schimb. În sfârşit, ies de pe asfalt şi o cotesc la deal pe un drum de pădure. După alţi câţiva kilometri tractoristul întreabă: - Ce facem, şefu’, ţinem drumul forestier sau o scurtăm la stânga, pe pârâu în sus? - Ar fi bine să scurtăm, dar crezi că rezistâ rabla asta? Să nu se desfacă în bucăţi pe şleaurile astea. - Nici o grijă. Lucrurile vechi sunt mai solide decât cele noi. Fiţi atent! Coteşte la stânga şi, cu motorul duduind, droaga urcă voi¬niceşte pe grohotiş în sus. Nu durează mult şi ies iar la drumul forestier. Imediat în faţă le apare o haldă de steril şi o rampă de încărcare a minereului. Odată motorul oprit, îşi fac vânt jos şi se dezmorţesc, scuturându-şi picioarele. Marcu se pregăteşte să-şi continue drumul, când, celălalt, scoţând o găleată, îi zice: - Eu aş aştepta aici, trebuie să bag apă la căruţă. Şefu’ dă din cap în semn de aprobare şi porneşte spre rampă. Sus, pe haldă, găseşte doi flăcăi jucând cărţi şi un al treilea meste¬când cu nădejde dintr-un pachet cu mâncare ţinut pe genunchi. Apropiindu-se, Marcu le face socoteala: - Salut băieţi! Văd că aţi terminat treaba! Fără a se opri din mâncat, unul dintre ei răspunde: - Glumeşti, şefu'! Am făcut noi ce-am făcut, dar a trebuit să ne oprim. Cercetând cu ochii în jur, sefu’ întreabă: - De ce? - A venit silvicul şi ne-a spus că, dacă mai împingem halda câţiva metri, ajunge în plantaţie şi-o să avem necazuri. A mai spus că şi aşa am depăşit marcajele făcute de ei. - Şi voi ce-aţi zis? - Am zis: “Lasă, nene, că oricum scapi de noi în câteva zile”. Da', el de colo: "Atunci de ce vă mai omorâţi cu firea?" - M-am lămurit! Dar cei din galerie ce fac? - Habar n-am! Dimineaţă spuneau că or să bage forajul pe orizon¬tală, că în jos n-au găsit nimica. Nu ştiu de ce-şi mai bat capul... - Las’ că-i bine ce fac. Geologul e cu ei? - Da. Şi topograful. - În regulă! Acuma, că tot staţi degeaba, băgaţi lama şi împingeţi ce-a mai rămas până în buza haldei, da’ fără să da-ţi peste margine, la vale. Faceţi un dig. Până vine maşina după voi, numa’ bine terminaţi. Cei trei îşi adună lucrurile şi pornesc către utilaje. Marcu revine la şeniletă şi-i spune omului ce-1 aştepta rezemat de un tub de beton rătăcit pe acolo: - Trage droaga pe rampă şi închide-o, dacă poţi! O luăm cu trailerul odată cu celelalte utilaje. Noi ne întoarcem pe jos, ne aerisim plămânii şi, dacă avem noroc, prindem o remorcă mai la vale, la parchet, e timpul lor. Omul se execută şi-acum păşesc agale pe drum în jos pufă¬ind "fără filtru" în plămânii aerisiţi şi poluând aerul limpede al pădurii. Tractoristul rupe tăcerea: - Ce rost are să venim la lucru, şefu’, când…? - Trebuie să lăsăm ordine în urmă, poate ne întoarcem cândva. Cine ştie? Tu ţi-ai aranjat ceva? Cu meseria ta, dacă ai putut ţine în viaţă vechitura aia cu şenile, ai putea să te reprofilezi pe reparat rable la mâna a doua. Sunt pline drumurile de ele. - Mi-a trecut prin cap, da’, ce am acasă? Un polizor, o menghină şi o grămadă de şuruburi ruginite... - Mda! E o boală generală. Nu prea avem de ales. Ei! Nevoia o să ne înveţe! Tăcerea se aşterne jenantă. Ca să facă ceva, îşi aprind alte ţigări. În faţă le apare o remorcă trasă pe margine. Un om trăge de cablul troliului spre buştenii stivuiţi alături, iar doi ţapinari se opintesc să faeă loc între trunchiuri pentru a le putea lega. Alţi câţiva stau grup mai încolo şi mânâncă. Dintre aceştia unul strigă spre ei: - Veniţi încoace, mă’, căutători de pietre! Nu pleacă lemnul fără hârtie de la mine! E limpede că nu-i prima oară când se întâlnesc. Se întâmpla destul de des să iasă la şosea cu o remorcă. Ridicând spre ei o sticlă cu lichid incolor, aceiaşi voce îi îndeamnă: - Hai, luaţi un întăritor! Şi lăsaţi mutrele alea de înmormântare! Or veni şi vremuri mai bune, nu-i sfârşitul lumii! Îşi permite să le vorbească aşa pentru că toţi sunt din zonă şi nimic nu se poate întâmpla fără ca toată lumea să afle. Marcu răspunde banal: - Hai noroc! Sunteţi bine dispuşi azi! V-a fătat vaca? - Ce vacă, mă’, Marcule. Ştii bine că noi suntem mereu aşa! N-avem nimic de pierdut. - Oare ? Şi noi ziceam la fel. - Lasă, luaţi de-aici! Omul se ridică şi-i plantează sticla în mâna întinsă. - Mă duc să văd ce-i cu remorca, staţi şi voi pe undeva! Cei doi se aşează alături pe un buştean. Gâlgăiesc pe rând câteva înghiţituri şi pun sticla în mijlocul grupului care, acum, îşi adună în traistă ce-a mai rămas nemâncat. - Mulţam fain de cinste! - Să vă fie de bine! răspund câţiva în acelaşi timp. Apoi, unul continuă: - Noi o luăm pe coastă, aşa că... Sănătate că-i mai bună decât toate! - Sănătate şi spor la treabă! Cel plecat se apropie de ei: - Puteţi merge la maşină. Sunt gata într-un minut. - Numai bine! salută cei doi trecând peste buşteni spre remorcă. - Să ne vedem sănătoşi! vine răspunsul. Ce să-şi spună mai mult? Viaţa curge înainte cu sau fără ei. Se urcă în maşină şi dă-i drumul. - Mergeţi la oraş sau rămâneţi în sat? întreabă şoferul din obişnuinţă şi pentru a rupe tăcerea. Marcu: - Rămânem. Mai avem ceva treabă. O să plecăm cu autobuzul. A câta cursă o faci? Şoferul, scurt: - A doua! - Mai merge una până-n seară? - Musai, că altfel e bai pentru toţi! Nu ne facem salariul. Tac o vreme. Şoferul e atent la intrarea pe şoseaua naţională. - Ştii unde să ne laşi, da? - Ei asta-i! exclamă şoferul. Maşina opreşte unde trebuie. Cei doi coboară cu mişcări precise, rezultate dintr-o îndelungată repetare a gesturilor. Mulţumesc şoferului şi se despart plecând fiecare la treburile lui, unul la ateliere, celălalt la birouri. Cei pe care Marcu îi căută nu sunt prezenţi nici acum, dar nu se miră prea tare. În ultima vreme a devenit un fapt obişnuit ca şefii să fie plecaţi prin toate părţile, în încercarea lor, chipurile, de a rezolva situaţia şi a continua activitatea. Geologii unităţii sunt convinşi că această zonă, care este exploatată de zeci de ani, nu este, încă, epuizată. Cea mai mare minune ar fi să găsească un front cu minereu suficient de bogat, care să rupă gura cui trebuie şi să le justifice existenţa. E o mică speranţă, dar nu o imposibilitate. Trebuie numai timp şi bani. O şansă ar fi chiar galeria de la care tocmai a venit, dar oamenii şi-au cam pierdut elanul în ultima vreme. Apatia şi resemnarea au pus stăpânire pe ei. Se gândesc doar la zilele sumbre care îi aşteaptă. Vin la muncă numai pentru că aşa trebuie şi pentru a respecta preavizele. În birouri, Marcu află că şefii au trecut pe acolo împreună cu nişte persoane necunoscute şi că, probabil, se află pe undeva prin apropiere, la ceva „negocieri”. Pricepând aluzia, iese în curte. Se scarpină în cap şi porneşte spre crâşmă. Ideea se dovedeşte bună, găsind aici mai mulţi colegi, mai puţin şefii şi “persoanele străine”, care, dacă nu au plecat încă, “discută intens” pe la vreun gospodar din sat. Cei prezenţi în local trag evident chiulul şi acum sunt antrenaţi într-o discuţie foarte încinsă. Despre ce? Nu-i greu de ghicit. Marcu salută şi se aşează lângă ei pe un scaun scorojit luat de la o masă vecină, fără să ceară încuviinţare. Cei de la masa păgubită nici nu se sinchisesc. Bunele maniere sunt pentru ocazii speciale şi nu-şi găsesc locul printre ei, oricum, scaunul era liber. Toţi consideră că fac parte dintr-un fel de familie, în care îşi petrec o mare parte din existenţă. Marcu ascultă câteva minute disputa celor prezenţi fără să intervină, apoi se ridică şi porneşte spre bufet. Ca-n orice crâşmă rurală, trebuie să-ţi iei singur comanda. Revine la masă cu o vodcă dublă, ca să nu fie nevoit să se ridice pentru altă porţie. Ia câteva înghiţituri. Fierbinţeala din trup îl face să se simtă mai bine şi limba i se dezleagă, aşa că, se amestecă în discuţie: - Mai băieţi, vă agitaţi degeaba! Nu mai avem nici o şansă. Timpul e împotriva noastră şi ar fi de-a dreptul o bombă să găsim ceva acum, după ce atâta amar de vreme am scos numai minereu prost, spun ei. L-ar fi scos, dacă era aşa? Aiurea! Aici sunt alte treburi pe care noi nu le ştim sau nu trebuie să le ştim. Nici noi, nici cei de la exploatare nu pot face nimic. Poate, doar, să dăm vina unii pe alţii. E adevărat că trebuiau schimbate nişte chestii, tehnologii, bla, bla, bla. O fi, da’ nu chiar aşa. Acum sunt toţi în impas pentru că nu au bani. Chiar, oare unde or fi banii?. Situaţia nu e roză deloc şi, până se vor îmbunătăţii lucrurile, dacă se vor îmbunătăţii, va trebui să ne reprofilăm. Asta e problema momentului, nu greve şi proteste. Ce vă trece prin cap? Mai uitaţi-vă la televizor, mai urmăriţi ştirile şi veţi vedea ce se întâmplă prin alte părţi. Veţi afla că-n aste vremuri nu se poate altfel. Cineva: - Pe dracu’, nu se poate! Suntem noi nişte proşti. Habar n-avem de nimic şi de câte cele. Ştim doar să tragem la cârcă până plesnim şi gândindu-ne cum să adunăm nişte amărâţi de gologani, ca să ne cumpărăm o rablă de maşină… pe care o pornim din când în când ca să nu ruginească de tot. Altul: - Eu mă întreb: de ce nu sunt bani? Unde dracu' s-au dus şi se duc banii munciţi de noi, dacă salariile sunt atât de nasoale? - Acum nu mai contează. Hai noroc! rosteşte Marcu. Întrebările şi pro¬blemele voastre nu-şi au răspuns acum şi poate nicicând. Spargeţi-vă capetele cu ziua de mâine. Aici, lăsaţi-o baltă, s-a terminat! - Tu? - Mă tot gândesc şi mă frământ ca frunza-n vânt! - Şi? - Şi nimic! Nu m-am gândit destul. Mi-am dat seama că am pier¬dut nişte ani, că am făcut o şcoală de care nu mai are nimeni nevoie şi că am îmbătrânit fără să mă bucur prea mult de viaţă. Am fost ca un ocnaş pe galere. silit să fac la nesfârşit acelaşi lucru, zi de zi, mai puţin Duminica. Acum mă simt ca un bebeluş părăsit într-un tomberon, fără nici o şansă, fără cele mai elementare cunoştiinţe de supravieţuire. Tac toţi privind în pahare ca într-un glob de sticlă magic în care fiecare îşi vede imaginea întru nimic deosebită de cea descrisă de Marcu. În scurtul moment de meditaţie, cei prezenţi îşi simt sufletul la fel de zbuciumat precum a lui Marcu în cele două nopţi de chin şi nesomn. - Copiii mei nici n-au văzut marea! se trezeşte unul spunând. - Nici ai mei! şopteşte altul. - Parcă aş fi în pielea goală! mormăie un al treilea. Vodca şi cele spuse de Marcu i-a adus pe toţi într-o stare jalnică. Pe chipuri li se poate citi dezorientare şi deznădejde. Realitatea îi izbeşte pe neaşteptate şi fără milă. Până acum, niciunul n-ar fi crezut că viaţa poate fi, şi chiar este, altfel decât şi-o închipuiau ei. O bombă le-a explodat în cap şi i-a năucit. Marcu îi aduce cu picioarele pe pământ: - Amărâţilor, haideţi să mergem, că trebuie să vină avionu’! O să aveţi timp berechet să vă trageţi cu mâinile de păr. Oricum, lumea va exista în continuare. După un timp ne vom obişnui cu ideea şi vom vedea lucrurile altfel. Acum sunteţi vraişte. Hai, mişcaţi-vă fundul! Vă aşteaptă nevestele şi copiii. Îşi golesc paharele, se ridică greoi şi leneşi, îşi trag pantalonii de centură şi ies la şosea. O căruţă trece prin dreptul lor şi îi ţine pe loc permiţându-le să se adune şi apoi să ocupe jumătate din şosea. Pornesc spre sediu, unde s-au adunat, déjà, navetiştii în aşteptarea autobuzului ce are să-i ducă acasă, acolo unde, în mod sigur, nu-i aşteaptă nimic nou, poate, doar, noi griji şi nevoi. Oricum, s-a sfârşit încă o zi de muncă, una din cele puţine şi lungi rămase, dar care se vor sfârşi şi ele aducându-le sau nu un nou început. Un început chinuit, unul pentru fiecare sau acelaşi pentru unii. Poate pentru toţi? *** După ce adună muncitorii de la punctele de lucru, şoferul culege de pe traseu şi alţi navetişti: medici, profesori, funcţionari. Astfel, autobuzul, deşi convenţie, este plin ochi de călători ocazionali. Aceşti amărâţi sunt defavorizaţii navetei, neavând cu ce pleca la sfârşitul programului şi nici răbdare până la cursa de călători, mult prea târzie, spre seară. Obiceiul şoferului îi nemulţumeşte pe muncitori, mai ales în zilele de salariu, când au creierul aburit. Acum însă, nu se face auzit nici un protest, ba chiar, navetiştii de drept ai cursei sunt excesiv de amabili, oferimdu-şi locul doamnelor, gest total întâmplător înainte. Ostilitatea declarată făţiş de-a lun¬gul anilor faţă de aceşti „intelectuali încrezuţi, care i-au bani stând pe scaun şi învârtind hârtii”, nu se manifestă acum în nici un fel. O linişte neînţeleasă stăpâneşte maşina. Se aude doar murmurul motorului, continuu şi monoton. Somnolenţa pare să-i cuprindă pe toţi. Însuşi şoferul pare că moţăie. Jucătorii de cărţi au uitat de ele. Cei mai mulţi privesc pe geam aiurea, peisajul fiind prea bine cunoscut. Pe drum, şoferul continuă să oprească în staţiile de călători şi ştie toată lumea de ce. Unii coboară, alţii urcă, astfel, numărul oamenilor din maşină rămâne aproape neschimbat. Cei ce urcă întind banii către şofer, dar el întoarce capul prefăcându-se atent la oglinda retrovizoare. Nedumeriţi, oamenii lasă banii pe bordul maşinii şi trec mai departe în căutarea unui loc sau a unei poziţii convenabile. Atmosfera e stranie şi aparent inexplicabilă, dar, în sinea lui, fiecare ştie cauza reală. La un moment dat o voce puternică răsună din spatele autobuzului, agresînd urechile aflate în repaus ale celor din jur: - Băă! Ce naiba! Aţi murit toţi sau am înnebunit eu? Daţi-vă la o parte, vreau să cobor, nu mai suport autobuzul ăsta! Se ridică şi, făcându-şi loc cu umerii şi coatele, se apropie de şofer: - Nea soferu', opreşte la dracu’, la prima crâşmă, vreau să mă îmbăt! Lumea asta s-a prostit de tot! S-o ia dracu’ de treabă! Gata, opreşte aici! Şoferul execută comanda fără nici un comentariu şi cel în cauză coboară în viteză. Traversează prin faţa maşinii fără să privească altundeva decât înainte, spre uşa deschisă a crâşmei. În urma lui se întâmplă un lucru ciudat. Dezertorul este urmat de încă vreo şapte-opt bărbaţi. Maşina pleacă. *** Micuţa cameră transformată în bar are şi patru mese înghesuite, repede ocupate de cei ce au abandonat convenţia. Printre ei şi Marcu. Nici nu se poate altfel. Marcu se adaptează cu uşurinţă oricărei situaţii de acest fel. Slujbaşul crâşmuliţei rătăcite în marginea drumului, departe de casele răsfirate pe fâneţele din jur, aude aproape un singur glas: - O vodcă dublă! „Vodcă”, un cuvânt magic şi obsedant pentru vânzătorii de alcool, care se întreabă de fiecare dată dacă aceşti oameni ştiu că există şi alte băuturi. Evident că ştiu, dar pentru ei vodca e un medicament şi este cea mai ieftină. În plus, ei nu sunt interesaţi de gustul licorii. Important e ca cea ce beau să îmbete. Pentru ei starea de beţie este profilactică, relaxantă, antistres, permite uitarea şi odihna fără vise şi coşmaruri cauzatoare de traspiraţie şi insomnie. Este chiar un vaccin împotriva diverselor boli ce sâcâie pe cei mai mulţi muritori. Şi nu în ultimul rând, beţia constituie un refugiu pentru orice vremuri. Patronul onorează comanzile şi se retrage în spatele tejghelei, făcăndu-şi de lucru cu paharele, dar cu urechile ciulite şi ochii mişcători cercetând continuu zona. Marcu îl ia în primire pe prietenul său cel mai bun şi princi¬palul vinovat de această debarcare, dar cu care nu a avut încă ocazia să schimbe două vorbe: - Ce naiba ţi-a venit, bă, Tudore, să strigi ca un apucat de diaree cu atâta lume în jur? - Lasă-mă dracului! N-ai văzut? Parcă eram o adunătură de bocitoare în drum spre înmormăntarea nu ştiu cui, fără popă şi fără prapuri. - Chiar aşa! Şi mie îmi venea să trag nişte înjurături, dar mi-am zis că: şi aşa suntem văzuţi ca nişte mârlani, care nu ştiu decât să bea şi să înjure. De-aia am tăcut. - Şi acum ce facem? Ne îmbătăm! Adică exact ceea ce cred ceilalţi. Hai să vedem cine şi ce suntem, acum, că tot avem de aşteptat. Cei prezenţi au diverse pregătiri, iar viaţa i-a obligat să muncească şi să vieţuiască împreună. Au înotat în aceleaşi ape, limpezi sau tulburi, se cunosc foarte bine, îşi ştiu defectele şi limitele şi nu fac caz de ele. Fiecare este aşa cum este. Toate problemele au fost rezolvate împreună. Acum, însă, au una care îi depăşeşte, îi derutează. Nu ştiu de nici un fel ce trebuie să facă. Şi, mai ales, dacă are vreun rost să facă ceva. În sinea lui fiecare întelege că se află la un capăt de drum şi că, de-aici încolo, trebuie să-şi găsească singuri măcar o urmă de cărare care să-i ducă mai departe. Acum stau şi înghit poşircă şi nu ştiu ce să spună. Mulţi dintre angajaţii unităţii sunt săteni de prin împrejurimi. Pentru ei nu-i aşa grav că devin şomeri. Toţi au o gospodărie, mai mare sau mai mică, cu un porc-doi, cu o vacă-două şi cu o bucată de pământ şi altele. Ei se vor putea descurca, cât de cât. Marcu, Tudor şi alţi câţiva sunt orăşeni de când se ştiu. Sunt prie¬teni din copilărie, au făcut şcoală împreună din clasa întâi, apoi s-au specializat care pe unde a putut. Pe urmă au ajuns, cu chiu cu vai, la aceiaşi unitate, unde au rămas până în clipa de faţă. Cunosc toate chichiţe¬le exploatărilor din zonă, dar nu înţeleg de ce treburile au mers şnur până acum şi dintr-o dată toată munca lor a devenit inutilă. La fel de bine ştiu că sunt mulţi care nu-şi merită salariul şi că sunt plătiţi din munca celorlalţi. Asta a produs, uneori, conflicte, dar se stingeau repede, fără să ducă la situaţii limită. Cu voie sau fără le-au acceptat toţi. Nu poate fi asta cauza. Ceea ce li se întâmplă acum e altceva, e un dezastru. Cei de la oraş nu au nici un punct de plecare, nu au nimic de care să se agaţe. Au în faţă un deşert, un viitor total necunoscut. - Băieţi, situaţia e oablă! spune Tudor cu glas stins. Eu nu cred că-i cel mai bun lucru să ne îmbătăm, deşi eu am fost cu ideea. Mai avem de aşteptat vreo jumate de oră. Hai să bem domol ce mai avem prin pahare şi să ieşim. Dacă îl pierdem şi pe ăsta va trebui să aşteptăm până la noap¬te când iese schimbul doi. Marcu îl linişteşte: - Las’ că nu ne îmbătăm, ştii prea bine ce ne poate pielea. Da’, sunt şi eu de părere că-i mai bine să plecăm acum. Până la urmă, vom vedea dacă-i ceva de făcut şi dacă se poate face ceva. Golesc paharele şi, unul câte unul, ies îndreptându-se către staţia aflată la câţiva paşi mai încolo. Se rânduiesc pe iarbă în marginea drumului şi dă-i cu nelipsitele ţigări. Curând, din curbă, apare maşina aşteptată. Uşa se deschide, dar nu coboară nimeni. Urcă gaşca. În maşină: - Noroc! şi-atât. Nu bani, nu abonament, nimeni nimic. Şoferul cursei interjudeţene le răspunde cu acelaşi "noroc" şi porneşte. Curajul nu-i permite altceva, cunoaşte specia. De cum au urcat, impresia lor este că au făcut un popas şi au revenit în autobuzul din care au coborât cu două ore în urmă. În maşină se află mai ales călători, dar şi oameni de-ai lor, care ar fi trebuit să fie la schimbul doi. Este limpede. Ori nu au avut de lucru, ori trag chiulul, neavând cine să-i controleze. Feţele împietrite şi liniştea fără sens face atmosfera de nesuportat. Se înghesuiesc în spate, unde bancheta şi două scaune erau libere. Tăcere. Tudor murmură mai mult pentru sine, dar este auzit şi de ceilalţi: - Să fiu al naibi! Chestia aia cu "zona crepusculară" pare că-i adevărată! Am o senzaţie ciudată de irealitate. Oi fi beat? Mareu îl consolează: - Nu, dar nici mult n-ai! Cred că suntem prea obosiţi, ne-au slăbit simţurile. Seamănă cu ceva ce unii numesc ”stresul intelectualilor”, ăia pe care noi nu-i înghiţim. - I-auzi, noi, intelectuali!? refuză Tudor argumentaţia. - Aşa-i! aprobă Nicu a cărui soţie este profesoară de biolo¬gie la liceu. Ştiu de la nevastă-mea că, uneori, din cauza stresului profesional ajungi să ai halucinaţii şi faci tot felul de tâmpenii. Cât despre noi, dacă mai punem la socoteală şi spirtul înghiţit, cred că nu suntem departe… - Uită-te la ăla, cred că e deja dus. Tace ca Bulă la examen! Mă, Traiane, ce dracu’ faci, ai murit sau ai văzut vreunun extraterestru!? - Mi-e foame! bâiguie cel strigat. - Şi nouă, da’ nu guiţăm! - Încă puţin, băieţi, suntem la intrarea în oraş. Voi ce faceţi, megeţi până la autogară sau coborâţi cu mine aici? îi ispiteşte o voce pe care nu o mai pot identifica. - Hai să coborâm toţi! hotărăşte vocea. Zece minute de mers pe jos nu-i mare scofală. Tragem o bere, să stingem arşiţa, care, mie, a început să-mi sece gura. Pe urmă... către neveste şi copii! Poate acasă ne refacem moralul, disperaţilor! Pentru a doua oară autobuzul este abandonat înainte de a-şi încheia cursa. Îşi fac intrarea la o veche berărie, acum prprietate a unui ţigan, despre care se spune că ar fi milionar. Fiecare îşi ia câte o bere şi fac cerc în jurul a două mese lipite, înalte şi fără scaune. Tot Marcu, vocea, deschide gura: - Mie îmi place mai mult berea decât şpârla aia incoloră? Îmi umple stomacul şi îmi ţine de foame. Nevastă-mea se miră cum de nu am fă¬cut ulcer până acum. - După cât de pământii suntem, n-ar fi exclus să fim bolnavi şi să n-avem habar. Se zice că berea îngraşă, dar eu nu cred. - Ca şomeri, precis devenim obezi. - Bateţi câmpii! O să vă îngrăşaţi păscând iarbă şi mâncând surcele! - Vedeţi voi pe dracu’ în curând, când o să bateţi drumurile în căutare de lucru! - Mai lasă-ne, Tudore! revine Marcu. Vreau să-mi tihnească berea asta, că degrabă nu cred că o să mai pun gura pe ea. - De ce? - Pentru că am să fiu foarte ocupat! - Zău? Cu ce? - O să afli curând, pentru că şi tu o să fii. Ce zici? - Că te dai rotund. Ştiu despre ce rahat vorbeşti. Marcu, pacifist: - Băieţi, sunteţi pe cale de a vă îmbăta sau chiar sunteţi. S-o ştergem acasă! După alte nu ştiu câte sticle, se hotărăsc să încheie baia în bere şi să plece spre casă. Pe drum grupul se mic¬şorează treptat, unul câte unul dispar pe vreo străduţă sau după vreun colţ. Şi Marcu se apropie de casă. Se simte obosit şi ar vrea să se odihnească, dar ştie că soţia lui este de mai multă vreme acasă şi întârzierea are să-1 oblige la nişte explicaţii. Chestia e că nu ştie ce să-i spună. El singur nu-şi poate răspunde la propriile întrebări. Deeschide poarta şi, încet, încet, se apropie de uşă. Intră în hol. Nu e nimeni. „Sigur sunt la televizor! îşi spune în timp ce se dezbracă. Dacă am noroc şi e vreun serial bun, s-ar putea să fiu scutit de interogatoriu”. Intră în bucătărie şi începe să cociobăie după mâncare mişcându-se ca o pisică hoaţă, chiar dacă ştie bine că strădaniile lui sunt zadarnice. Câtă vreme nevastă-sa nu doarme, este imposibil să se mişte ceva în casă fără ca ea să simtă. Îşi pune de mâncare, se aşează pe scaun şi începe să mestece încet, aşa cum îi este obiceiul şi secretul rezistenţei la absenţa meselor regulate. Inevitabil, apare şi soţia, dar ceva mai târziu decât anticipase şi, culmea, nu se repede la el ca de obicei. Îl intreabă, doar aşa: - Ai venit, uliţă caldă? - Îhâ. - Ai găsit tot ce-ţi trebuie? - Da. Mă laşi să-mi tihnească? - Grijă am! Chiar crezi că sunt incapabilă să înţeleg anumite lucruri? Să cred că încă nu mă cunoşti, după atâţia ani în care ne-am suportat reciproc? - Uite un cui pe jos, se face el că plouă. - Păi da, că n-are cine le bate unde trebuie! - Nevastă, pur şi simplu nu mă simt în stare să fac faţă chestionarului pe care mi l-ai pregătit. Sunt într-o stare jalnică de mai mult timp şi cine ştie ce poate ieşi din asta şi ce tâmpenii spun, iar apoi să-mi pară rău. Nu am avut până acum astfel de experienţe. Frumos din partea ta ar fi să mă laşi în apele mele. Am nevoie de acest răgaz ca să mă pot aduna. Ce fac copiii ? - Bine! se stinge ea pe moment Cu inconştienţa vârstei nu realizează pericole de nici un fel, dară-mi-te un moment de cumpănă ca al tău. Ei ştiu că au un tată şi o mamă care au grijă să nu ducă lipsă de cele necesare. Încă nu percep viitorul ca pe o problemă a lor. - Aşa sunt toţi copiii, aşa am fost şi noi! Nu ai de ce să-ţi faci griji. Lasă-i să-şi trăiască vârsta, altfel îmbătrânesc înainte de vreme. - Ce profund ai devenit! Ai, cumva, experienţe metafizice? - Încă ai chef de băşcălie? - Eşti un prost! - Te-am enervat? - Dacă nu poţi să fii serios, nu mai discut cu tine! Bagă sub nas şi du-te la tine să meditezi la cât de frumoasă-i viaţa când ai ţeasta goală! - Fără să vrei, le nimereşti, Mărie! Nici nu-ţi închipui câte ţeste goale sunt în acest moment prin împrejurimi. - Trebuiesc luate măsuri. - Şi, cine crezi că poate face asta? Nu cumva, voi, femeile? Maricica se întoace şi-l priveşte încruntată, apoi iese din bucătărie. Bărbatul fixează un timp uşa prin care ieşise femeia şi continuă să mănânce. Jumătate de oră i-a trebuit ca să-şi umple burta şi să adune masa. Intră în camera în care copiii privesc ceva la televizor, iar soţia chinuie o revistă cu integrame. - Salutări voinicilor! Sănătoşi? Cea mică îi răspunde: - Bună, tati! Să nu schimbi canalul, te rog, mai este puţin şi se termină! - Da, păpuşo! Până la ştiri poţi fi liniştită. Băiatul, mai mare decât fetiţa cu vreo opt ani, îşi arată nemulţumirea: - Tată, spune-i lu' soră-mea să mă lase şi pe mine să văd topul săptămânii. De când a venit în casă numai ea se uită. - Las-o în pace! se împotriveşte tatăl. Pune-ţi căştile şi ascultă ce vrei până îţi intră capul în vibraţie. Mă zăpăceşti destul sâmbăta şi duminica. Nu te deranjează la urechi? Am băgat de seamă că trebuie să ţip la tine ca să mă auzi când îţi vorbesc. - Sigur, tot cu ea ţii! miorlăie flăcăul. Ce, dacă vouă nu vă place muzica asta, înseamnă că trebuie să nu-mi placă nici mie? - Nu, dar tu le pui prea des şi prea tare. Am şi eu nevoie de linişte. Şi-aşa visez noaptea numai tobe, Chiar şi ziua îmi sună în urechi, după concer¬tele tale şi ale prietenilor tăi de duminică. Nedreptăţit, băiatul pufneşte: - Niciodată nu vă convine ce fac eu! Parcă voi aţi fost mai buni? - Nu am fost nicicum, dar nici ca tine, toată ziua cu zdrăngăneala în urechi. Mă mir că nu te apucă damblaua. Ce învăţat e ăla, cu muzica în cap? - Pe mine mă relaxează şi mă concentrez mai bine. - I-auzi metodă!? - Ai văzut la mine în carnet note rele? Aici intervine mama: - În carnet, nu, dar s-a întâmplat să mă întâlnesc cu diriginta şi să-mi spună că, tu şi câţiva colegi de-ai tăi aţi tras chiulul la câteva ore. Ba, ai luat şi-un doi, despre care n-ai pomenit nimic. - M-a întrebat profesoara, de ce la engleză am zece şi la franceză şapte... - Chiar aşa, de ce? - I-am răspuns că nu-mi place franceza şi că învăţ doar ca să nu rămân corigent. - Şi pentru atât ţi-a pus doi? - Nu, mi-a pus o întrebare pe care n-am ştiut-o. - Ei vezi? Aşa-ţi trebuie, dacă ai gura mare! Ţi-am spus de atâtea ori că-i bine să ştii limbi străine. - Îmi ajunge engleza, vorbesc mai bine decât profesoara şi dânsa ştie asta. - Măi nesimţitule, chiar dacă ar fi aşa, cine te-a învăţat până acum? - Am învăţat mai mult din filme şi ascultând muzica pe care voi n-o suportaţi. - Maricico, ia-1 pe ăsta de-aici că îl plesnesc! Uite la el, măgarul, s-a şmecherit de numa’-numa’! Cine dracu’ îi bagă ches¬tiile astea în cap? Nu cumva are vreun prieten nou, vreo haimana? - Nu cred, îl apără mama. Băiatul e cuminte, dar se pare că a crescut şi noi, mai ales tu, nu am observat. Spiritul de independenţă e foarte dezvoltat în fami¬lia voastră. - Bineînţeles că-i ţii partea, doar e băiatu’ lu’ mama! - Şi ce dacă, tu nu ţii parte lu' fiică-ta? - Ea-i mică şi trebuie protejată! Fii-tu e cal mare şi nu are nevoie de dădacă, trebuie numai controlat şi îndrumat. Pentru că tot le ştii pe toate, ia zi, nu cumva fii-tu cel frumos şi cu nasul mare s-a apucat de fumat? - Vorbeşti prostii! Nu vezi cum strâmbă din nas când aprinzi tu ţigara? - Strâmbă pentru că eu fumez jafuri, da’, ia, să am din cele finuţe, s-ar mai strâmba sau ar da cu jula prin buzunare? - Măi omule, tu n-ai ce vorbi? Ce te legi de băiat? Lasă-1 în pace şi găseşte-ţi alt cal de bătaie. Marcu se gândeşte puţin şi abandonează: - Mă duc să-mi iau ţigări pe mâine. Se ridică şi dă să plece, când, vocea femeii îl atinge: - Vezi să nu te pierzi prin oraş. - O să am cea mai mare grijă, o linişteşte el făcându-se că nu pricepe aluzia. Iese pe uşă, apoi pe poartă şi se opreşte neştiind încotro s-o apuce. Prin intersecţia din dreapta zăreşte un autobuz trecând şi-şi aminteşte de anii grei de navetă. Furnicături reci îi străbat şira spinării, dar simte pe undeva şi o undă de bucurie că va scăpa în curând. O ia grăbit la stânga, încercând, parcă, să fugă de ceva. Găseşte repede ţigări, dar nu are chef să se întoarcă acasă. Hoinăreşte pe străzi, holbându-se la vitrine şi mirându-se de diver¬sitatea şi înghesuiala de mărfuri. “Când dracu’ au apărut astea!? Am trecut de atâtea ori pe aici şi nu le-am văzut”. Răspunsul e simplu şi-i vine repede în minte. Viaţa lui se desfăşoară şi se scurge între două repere: acasă şi la muncă. În afara acestora există un vid de care nu şi-a dat seama. Îl cuprinde disperarea: “Idiot nenorocit ce sunt! Unde am fost eu până acum? Ce am făcut până acum? Cum am putut să fiu atât de prost? Are dreptate nevastă-mea, că trăiesc în altă lume!” Răvăşit, rătăceşte prin locuri bine cunoscute cu ani în urmă şi care, acum, i se par străine. În cele din urmă se trezeşte în faţa casei pe care o percepe la fel de străină ca şi restul oraşului. Cu ochii umezi, intră în casă şi se trânteşte pe pat. Soţia simte imediat că ceva nu este ca înainte, că ceva s-a schimbat pe chipul bărbatului ei. Se apropie şi se aşează pe marginea patului privindu-1 cu întelegere. El tace. Încearcă să-1 aducă la realitate: - Pun pariu că ai descoperit ceva ce n-ai crezut că se va întâmpla vreodată! Am dreptate? - Ai ştiut dintotdeauna ceea ce eu am aflat abia acum despre mine. De ce nu mi-ai atras atenţia când trebuia? De ce m-ai lăsat să lâncezesc în ceaţă şi ignoranţă? - Am încercat, dar de fiecare dată îmi spuneai să nu te bat la cap, să nu-ţi toc nervii. Te-am lăsat în voia ta. Ce era să fac? Asta-i boala navetiştilor, se rup de realităţi şi dormitează între două trenuri sau autobuze. Se trezesc doar în concedii, după care adorm din nou. Ştiu asta pentru că am fost şi eu navetistă. Ai uitat? Nu iţi aminteşti când erau copiii mici şi îi lăsam cu cine puteam, iar singura noastră grijă era să ne întoarcem cât mai repede acasă de la serviciu? Din fericire şi spre binele nostru, dar mai ales al copiilor, eu am scăpat de coşmarul ăsta. Bărbatul se uită la femeie uimit. Nu şi-a închipuit niciodată că soţia sa a trecut prin astfel de momente. El credea că duc o viaţă normală şi-acum descoperă singur, iar soţia îi confirmă, că a trecut prin ani ca printr-o pâclă nedefinită. Dacă cineva l-ar întreba acum, ce a făcut în toţi aceşti ani, nu ar şti ce să spună. Ba da: - Maricico, avem doi copii frumoşi şi deştepţi şi cu aşa ceva nu se pot lăuda prea mulţi. Mie îmi ajunge. Dacă alţii vor mai mult, treaba lor. Tu ce vrei? Vrei bani cu găleata sau ce? - Nu! Îmi ajunge ce am! Credeam că tu vrei mai mult. - Vreau mai mult, ca orice om, dar nu imposibilul. Puţin mai mult decât acum şi o viaţă tihnită, care să-mi prmită să fac şi eu ceva din ceea ce am visat de când eram un puşti amărât. Crezi că e prea mult? - Nu, dar va fi greu! Acum odihneşte-te, că mâine o iei de coadă. Să lăsăm chestiile astea pe altă dată. ÎI lasă singur şi nemişcat în pat şi trece în camera alăturată, la copii. Marcu adoarme fără să ştie când. Ceva mai târziu, soţia revine şi îl înveleşte aşa îmbrăcat cum este şi cum se îmtâmplă de vreo câteva zile încoace. Ştie că, odată trezit din primul somn, nu mai poate dormi toată noaptea. *** În dimineaţa următoare, dezertorii din ziua precedentă se regăsesc în acelaşi autobuz nesuferit. Atmosfera, însă, este ceva mai veselă. Somnul de peste noapte le-a priit şi organizat oarecum mintea. Lucrurile sunt aproape de normal şi “zona crepusculară” pare mult mai clară. Ajunşi la sediu, îşi primesc sarcinile şi se împrăştie pe la punctele de lucru. Marcu reface drumul de ieri, dar de data asta cu un ARO, mult mai comod şi mai rapid, deşi, tot o vechitură. Găseşte halda aranjată şi oamenii la treabă. Intră în galerie până la frontul de lucru, unde sonda sfredelea cu sârg. Ce va scoate, naiba ştie! Probabil ce a scos şi până acum, adică minereu nu prea grozav pentru tehnologiile pe care le au. Marcu simte că se face o mare greşeală prin abandonarea lucrărilor. După capul său, ar trebui cheltuiţi nişte bani pentru tehnologii noi, pentru detecţie satelitară, pentru metode de îmbogăţire a minereului şi nu pentru conservare şi salarii compensatorii. Nu se pricepe la economie, dar este convins că măsura luată de cei în drept, nu este cea bună. Până una alta, asta e situaţia şi nu are ce face. Timpul va arăta dacă soluţia aleasă acum e cea bună sau nu. Numai că, atunci s-ar putea să fie prea târziu. Iese din galerie lăsând oamenii să-şi vadă de treabă şi să-şi macine nemulţumirea şi durerea nestingheriţi. - Spor la treabă, băieţi! îi încurajează el pe cei de afară înainte de a se urca în maşină. Dă~i drumul, nene! Aici nu mai avem ce face! - Unde, sefu'? - La dracu-n praznic! Nicăieri... sau unde vrei tu! - Hai şefule, nu mă bulversa! - Uite-al dracului! De unde scoţi tu, mă, cuvinte aşa savante? Te pomeneşti că foloseşti dicţionare! - Aţi ghicit, domn’ şef. - Da’, cum se face că ai devenit aşa de deştept? - Mă uit la televizor, la tot felul de ziarişti, parlamentari, miniştri, analişti şi de-alde-astea! - Şi cei cu asta? Şi eu fac la fel. - Păi, acolo se folosesc o groază de cuvinte pe care eu nu le pricep şi-atunci mi-am făcut rost de un DEX. Mai exact, l-am împrumutat de la fiică-mea cea mare, care face liceul la clasa de filologie. - Aha! Şi urmblând prin dicţionar după cuvintele “încrucişate” de la televizor ţi se agaţă de neuroni şi unele care sună într-un fel. - Asta e! încheie şoferul. - Mda! aprobă Marcu bălăngănind din cap. Cuvintele sunt cel mai bun mijloc de a zăpăci lumea de cap. Să tot trăieşti la noi! Ajung la şosea. Şoferul opreşte: - Acu’, încotro? La dreapta, la stânga? - Nicuşor, băiatule, uite cum devine treaba... La dreapta nu putem merge, e prea devreme şi cineva ar putea să ne găsească ceva de lucru. Cum nu mai avem elan muncitoresc, o s-o luăm la stânga. Mergem la stâna aia, pe care mătăluţă o ştii prea bine. Ai fost de nenumărate ori acolo, din dorinţa ştii tu cui. Mă gândesc să ne lipim şi noi la o bucată de brânză. - Ne lipim sigur, numai să fie cineva la colibă. Dacă toţi îs plecaţi prin cine ştie ce coclauri, n-am făcut nici o brânză! - Puşchea pe limbă! Şi? Dacă nu-i nimeni, intrăm, luăm o halcă babană, cât să ne ajungă la amândoi şi lăsăm bani în loc, să nu zică baciul că l-au jefuit ciobanii. Ce spui, nu-i cinstit şi civilizat aşa? Sigur că e! Dă-i bătaie amice! Şoferul zâmbeşte şi-o ia din loc. Totdeauna i-a plăcut Marcu. Nu se plictiseşte niciodată cu el. Este sincer, direct şi are un umor aparte, care te face să te simţi bine şi, ciudat, în siguranţă. De când îl ştie, nu a făcut greutăţi nimănui. Mai sunt şi alţii ca dânsul, dar sunt şi din aceia care îţi fac greaţă. Şi înainte şi acum, „greţoşii” au rămas aeeiaşi. Oamenii se schimbă greu, ăştia deloc. Maşina intră pe un drum forestier ce duce până în păşunile de pe munte şi coboară de cealaltă parte a masivului. - Nicule, ce-ai amorţit aşa? Te-au îngrămădit gândurile sau ce? - Mă gândeam şi eu... - Nu te gândi prea mult, faci riduri şi ţi se încălzeşte creierul. Hei! Vezi cum faci şi mai ocoleşte gropile, altfel s-ar putea să ne întoarcem pe jos. - Nu păţesc eu treburi de-astea! - Nu-i târziu nici acum. Stai, uite stâna! Nu se vede nici o mişcare. Ce părere ai? - Dacă nu-i nimeni, facem cum aţi spus? - Aşa facem, opreşte şi hai să vedem! Coboară amândoi. - Tiptil, tiptil, să nu ne-agaţe vreun ciobănesc. - Nu stau câinii singuri la stână. - Dumnezeu te-audă! Hai înăuntru, să vedem care-i treaba. În colibă: - Ohoho! Ia priveşte ce frumos stau aliniaţi caşii. Să mai zici că-i nasol să fii cioban! - Ce luăm! întreabă şoferul. - Cum ce? Luăm o roată nu prea mare, lăsăm biştarii şi plecăm. Da’ cât naiba să lăsăm? Nu mi-ar plăcea să mă fraieresc. - După cât îmi amintesc eu preţurile din piaţă, ar trebui vreo patru, cinci sute... - Ce? Cinci sute? Bună glumă?! Cinci sute de mii de lei. Când ai mâncat ultima oară brânză? - Păi, cam de... cam de nu ştiu când, recunoaşte şoferul. - Aha! Asta înseamnă cam de mult. Na, pune valuta asta naţională în locul caşului şi s-o roim! - Nu lăsăm nici un bilet? - Pentru ce? Baciul ar trebui să ne mulţumească, l-am scutit de o târguială, iar dacă nu-i place afacerea, să aibă grijă altă dată, să nu mai lase stâna fără câini! Instalat în maşină, Marcu se şi înfinge în brânză. - Ia, Nicuşor, muşcă din bucatele strămoşeşti! Grăsimi, proteine, calciu, vitamine, toate la un loc fac vâna bună. Ce zici? - Bună! - Ai vreo traistă să camuflăm materialul? - În torpedo’ sunt nişte pungi de plastic. - Împăţim acasă, tot mergem împreună. Acum trebuie să aterizăm la sediu, ne-am pierdut destul timpul făcându-ne că muncim. *** Au parcat greu maşina, curtea fiind plină de oameni. Prezenţa acestora în curtea unităţii este total nefirească. - Ce-o fi cu ăştia, Nicule, ai idee? - Habar n-am! - Aflăm îndată. Uite-1 pe Tudor! Mă duc la el. Ne vedem mai târziu. Îşi croieşte drum spre cel indicat: - Ştii, cumva, ce se întâmplă, Tudore? - Nu. Abia am picat şi eu. Cred că înăuntru vom putea afla ceva. În birouri lumea îşi vede de treabă. Toţi cred că oamenii au fost chemaţi pentru vreo comunicare, dar şeful cel mare lipseşte. Nedumeriţi, se hotărăsc să lămurească lucrurile, aşa că, ies afară. Tudor strigă chinuindu-şi vocea pentru a se face auzit: - Măi, frumoşilor! Ce naiba faceţi voi aici, când trebuia să fiţi în altă parte, că, zău dacă noi ştim ceva, dară-mi-te să price¬pem! Din gloată se fac auzite mai multe voci dezorganizate: - Păi, nu ştiu care a spus că trebuie să venim aici şi am venit. Acum aşteptăm şi noi... Tudor strigă iar: - Măăă! Care ştii ceva, impinge-te-ncoa’! Nimic. Nimeni nu se înghesuie să mişte. Se uită unii la alţii ca proştii. După o aşteptare de câteva minute se aude iarăşi ţipătul lui Tudor: - Cine şi-a bătut joc de voi, măă, tălălăilor? - Mare scofală! zice cineva. - Mai tragem şi noi chiulul, că tot se apropie scadenţa! Comentariile se înmulţesc: - Unde-s şefii? - Să vină sefu’ ăl’ mare! - Ce au în cap să facă cu noi? - Ne lasă pe drumuri! - Ne scuipă ca pe-un rahat! - Facem grevă, că tot suntem aici! Hai mă, huooo! - Huooo, huooo! - Vă mâncăm, măă! Marcu, Tudor, Iliuţă şi toţi cei aflaţi în faţa uşii o cam sfecliseră. Nu le vine în cap nici o idee constructivă. Mai rău de gură, Iliuţă strigă: - Pe cine mâncaţi, mă? Nu vedeţi că suntem în aceiaşi oală cu voi? Vă bateţi cu morile de vânt. Gata, hai, căraţi-vă de-aici! Nici sefu’ ăl mare, nici ăl mic, nu-s aici, iar cei amărâţi ca noi n-avem căderea şi nici altceva ca să vă belim. Hai plimbaţi-vă, că-i mai sănătos! Mulţimea se dumireşte parţial şi începe să se mişte, dar tot se mai aud voci: - Ăştia ne trimit la plimbare... - Sunt nevinovaţi... N-au nicio treabă... - Cine dracu’ se ţine de poante? - Mă, cineva ne manipulează! - Te-ai prostit. Cine îţi are grija? - Careva n-a avut de lucru şi v-a băgat strâmbe! Cum dracu’ de-am putut să mă prostesc şi eu? Încet, încet, se risipesc prin împrejurimi. Cei mai mulţi pot fi regăsiţi la crâşmă. Important e că nu s-au prostit de tot. Peste puţin timp o să apară şi autobuzul şi treaba-i bună. În birouri, discuţiile continuă anemic, fără a se lega. Marcu: - Ce dracu’ a fost asta? O cacialma care a dat greş din lipsă de şefi mari? - O idee a fost aici, dar n-a ieşit fiindcă au băgat de seamă că n-au nimerit-o bine şi n-au scos capul din cuşcă, ori s-au roit. - Dacă-i aşa cum zici, s-ar putea repeta treaba. - Nu cred, ştiţi povestea cu lupu’ la stână... - Haideţi afară, că-i timpul! Ies. Apare şi nesuferitul de autobuz. Cineva mai glumeţ strigă: - Hopa sus şi-acasă! Haidaaa! Coşmarul drumului reîncepe. Până nu demult, ceea ce făceau zi de zi, nu li s-a părut a fi un chin. De-un timp însă... Gândul că are de suportat o oră întreagă de înţepeneală îl înnebuneşte pe Marcu şi pe mulţi alţii, desigur. Astăzi nu e dispus la nici un fel de discuţii sau destrăbălări. Se îngrămădeşte lângă geam şi închide ochii în speranţa că va adormi, chit că acest lucru nu i-a reuşit niciodată. Poate, totuşi, acum îl vor neglija, crezând că doarme. Ochii închişi, murmurul vocilor din jur şi torsul monoton al motorului îi induc, încet, încet, o stare de somnolenţă. Aude voci şi alte chestii care par a se integra în viziunile sale semiconştiente, desfăşăurate într-o succesiune de imagini şi acompaniate de sunetele ambiante. Ştie că amestecă realitatea cu imaginarul, dar nu are nici un chef să renunţe până la sosirea în oraş. Strategia îi reuşeşte, astfel că, până să ajungă, aproape că adoarme. Zarva stârnită la coborârea celorlalţi îl desmeticeşte de-a binelea. Se grăbeşte şi el să coboare. Către băieţii: - Salut! - Ne vedem mâine. Atât. În drum spre casă, nici o oprire. Vrea, iarăşi, să fie singur. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23931 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE