FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Amintiri din facultate
Text postat de Carmen Zaniciuc
Începe cursul, încã unul, mai e puțin și gata.
Le aud pe colegele mele:
- Mie mi-a plãcut la medicinã. Dacã ar fi, aș lua-o de la capãt, dar sã mã duc la fiecare curs, sã învãț.
Le ascultam și îmi aminteam cum spuneam și eu, de fiecare datã, la anul învãț mai bine, nu o sã mai chiulesc. Și de-ar fi fost așa.
M-am trezit pe bãncile facultãții, boboc. Nu știam ce mã așteaptã, normal.
În mare, a fost cum ne-a spus profesoara: Știți cum învațã studenții? Înainte cu o sãptãmânã se pregãtesc, citesc câteva pagini în urmãtoarele zile, iar în ultima noapte, restul materiei. Așa a fost la unele examene, recunosc, dar au fost și dãți când nu ieșeam din casã. Aveam sentimentul cã dacã aș mai fi avut o zi, aș fi reușit sã învãț totul. Sau, îmi mai rãmâneau câteva subiecte necitite și îmi pica din ele.
Când am intrat în sala de anatomie mã gândeam: oare o sã-mi fie fricã? Prima senzație a fost cã sunt în fața unor mumii. Doar mâinile și picioarele îmi aminteau cã au fost vii.
Erau deja disecați, înveliți în cearceafuri. De asta se ocupa tanti Jeni. O femeie scundã, bine fãcutã, cu un șorț mereu murdar și cu nelipsitele mânuși chirurgicale. Mi-o imaginam singurã, având grijã de fiecare, dupã ce plecam noi.
La examen nu mai conta nimic. Umblam prin ei de parcã ar fi fost pãpuși. Aveam la dispoziție 15 minute sã notãm pe foaie ce e la capãtul sârmei cu numãrul cutare ( între 1 și 20). De emoții scriam repede ce știam, ce nu, la nimerealã, ori ce-mi mai șoptea domnul studiat. Trebuia sã te împrietenești cu el dinainte, sã îți sufle și sã nu te bântuie noaptea.
Ascultam cu groazã când ni se povestea cã unii studenți sãpau morminte sã facã rost de oase și cã le țineau în casã.
- Îți dai seama? Sã dezgropi un bunic, sã-l ții de studiu...
Atunci îi credeam. Nu știu dacã se dãdeau la sãpat, însã cranii se cumpãrau.
Și mirosul, un miros înțepãtor, de formol, care ne ținea treji, mai ales cã stãteam pe scaune reci, de fier, la mese de marmurã.
Abia în spitale, dupã anul trei, am început sã vedem ce înseamnã sã fii doctor.
Erai pus fațã în fațã cu pacientul. Și ne sfiam sã vorbim cu ei. Trebuia sã le luãm anamneza, adica sã-i intrebam cine sunt, de unde vin, de ce au venit, etc, tot istoricul bolii și examenul clinic. Le lãsam pe celelalte colege, pânã când își dãdeau seama cã nu am vorbit și mã trimiteau și pe mine.
Ne spunea un profesor chirurg, în timp ce-l ascultam fascinați de ce ne povestea: "Sã vorbiți mereu cu pacientul, așa vã formați și puteți cunoaște bine boala. Doar în practicã învãțați. Veți cãpãta încredere în voi, veți privi și veți pãși altfel."
Apoi teama a trecut, mai ales cã unii se bucurau cã vorbim cu ei. Ne îndemnau sã nu fim distanți, așa ca și cutare, ori sã luãm exemplu de la alții.
Am trecut prin mai multe stagii, care mi-au lãsat amintiri frumoase, dar și triste. Sper ca odatã sã le pot așterne pe o foaie, iar de nu, le voi purta cu mine, ca un dar neprețuit.



Am sã mai spun povestea unui accident.
Eram la recuperare medicalã, acum o lunã. Profesorul ne-a prezentat un bãiat în scaun cu rotile. Avea vreo 20 și ceva de ani, frumușel și rezervat. L-a lãsat pe el sã intre, noi nu prea eram atenți, își fãcea singur loc printre scaune sã treacã.
Dupã un moment de melancolie, cã stagiul s-a terminat, doctorul l-a rugat pe tânãr sã ne povesteascã ce s-a întâmplat.
Cu vorbe lente și întrerupte:
-Pãi, totul a început dintr-o prostie, a zis încercând sã ne zâmbeascã. Eram cu prietenii și m-au provocat sã sar. Nu era prima datã și nici înãlțime mare. Fãcusem eu tâmpenii mai mari ca asta. Am intrat cu mașina în opt stâlpi și nu am pãțit nimic. Însã acum...
- Și ce ai simțit?
- Așa ca o furnicãturã, în tot corpul. În momentul ãla mi-am dat seama ce s-a întâmplat. Nu mã mai puteam mișca sã înot. Am simțit cum sunt luat așa ca de o mânã și tras la suprafațã. Am strigat prietenii sã vinã și sã mã ajute și ei nu mã credeau, ziceau cã fac mișto.
- Nu te-au crezut?
- Nu, apoi când au vãzut cã e serioasã treaba, m-au scos. Au avut grijã sã nu mã miște și au chemat salvarea. Privea în gol, gânditor și noi priveam la el, fãrã cuvinte.
- A fost ceasul rãu. Și pe ambulanțã am avut probleme, nu le mergea oxigenul, au ajuns greu. Bine cã nu respiram așa greu, era panica mai mult.
- Apoi te-au operat.
- Da, dar m-au operat târziu, dupã șapte zile, dacã mã operau mai devreme, poate nu era așa.
Doctorul nu a rãspuns pe moment, însã avea dreptate.
- Și cum te-ai recuperat?
- La început a fost greu, eram dependent de ceilalți, nu puteam sã mã mișc deloc, apoi, cu timpul, am început sã mã obișnuiesc.
- Da, vãd cã acum ești în putere. Spune doctorul, în timp ce încerca un exercițiu de rezistențã al brațului.
Zâmbește.
- Da, acum mã descurc, pot sã mã plimb singur în scaunul cu rotile…
Îl ascultam și mã minunam câtã putere are. Nu pot sã descriu fiorii care m-au trecut când l-am ascultat, ori lacrimile ascunse ale unor colege, ori felul în care îl priveau. L-am admirat pentru tãria lui și hotãrârea de a lupta pânã la capãt.
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23932
Comentarii: 120163
Useri: 1424
 
 
  ADMINISTRARE