|
|
|
|
|
|
|
|
|
Viața
pe role |
|
|
Text
postat de
Carmen Zaniciuc |
|
|
Mi-a fost dor de vitezã. Instantaneu am pus ochii pe rolele uitate în debara, le-am pus în rucsac și am pornit în cãutarea unui parc. Am ajuns în parcul de amintiri.
Aici am învãțat sã merg pe role. În doi. Trebuie neapãrat sã ai un sprijin, cel puțin, ca sã poți sã pornești. Cel care te susține, sã fie cu picioarele pe pãmânt. Dacã ai suport din ambele pãrți, e și mai bine.
Cel mai mult conteazã încrederea în sine și concentrarea pe echilibru. Dacã înveți sã te coordonezi, apoi îți intrã în reflex și devine mai ușor ca mersul pe jos. Și mai plãcut. Însã nu trebuie sã uiți cã în vitezã, poți mai ușor sã cazi. E nevoie de mai multã atenție la drum, mai ales dacã nu cunoști traseul. Poți avea o mulțime de surprize.
Mi-am pus rolele, de data asta singurã, fãrã suport, era timpul sã mã descurc eu. De un an nu le mai folosisem și-mi era teamã cã nu voi putea merge. Dar de ce sã-mi fie teamã? Mai întâi sã încerc și apoi sã vãd cum mã descurc. Dacã mã mai gândeam mult, riscam sã mã întorc. Mi-am fãcut curaj și mi-am spus: fie ce-o fi!
Mã ridic. Încã mai știam sã-mi țin echilibrul. Am pornit cu un pas în fațã, apoi cu celãlalt, încet. Nu puteam merge mai repede și mã îngrijoram cã ceilalți îmi vãd stângãcia. �ȚDar ce te intereseazã? Nu te cunosc, nu-i cunoști, și chiar dacã ar fi așa, ei s-ar amuza și tu ai învãța din nou sã mergi. Așa cã tot înainte!"
Mergeam, domol, mai ales cã era frumos afarã.
Aveam douã probleme. Nu știam sã mã întorc decât dacã mã opream și nici sã pun frânã. Trebuia sã anticipez și sã-mi reglez viteza la fiecare curbã, denivelare de traseu, pantã sau vale.
Erau oameni de toate vârstele pe role. În orașele mari, oamenii nu au prejudecãți. Nu conteazã nimic, atât timp cât se simt bine. Când vii dintr-un oraș mai mic îți trebuie un timp sã te acomodezi, sã nu te mai surprindã nimic și sã-i ajungi din urmã.
În parcul de amintiri am început prima turã, încercând sã nu fiu intimidatã de puștii ce sãreau la trambulinã și fãceau rotații în aer. "Lasã cã ei au învãțat de mici, e normal sã ți-o ia înainte. Mai ales cã sunt mult mai curajoși și dornici de aventurã. E nevoie de perseverențã și pasiune."
Mi-am deschis inima. Am eliberat momentele de poezie în care am întâlnit lebedele albe și lebedele negre, veșmântul nimfei și fetița cu umbrelã sub un felinar. Însã pe atunci eram de mânã. Chiar și pãunii și-au desfãcut evantaiul lor, exact când treceam pe acolo. Un moment unic, ce mi-a distras atenția și a fost cât pe ce sã mã ciocnesc de o bicicletã, la fel de derutatã. Am ajuns în iarbã, fãrã sã mã dezechilibrez și mi-am reluat drumul. Mi-am propus sã fiu mai atentã. Sã nu mã mai uit dupã copilași, plete sau alte role
sã nu cad.
M-am oprit însã în fața unui aparat de fotografiat. M-a chemat sã-mi arate floarea pe care a surprins-o într-o primãvarã. Încã mai pãstra roua, ca o iubire mutã. Am ascultat-o cum cânta în mângâierea blândã a soarelui.
Timpul a stat în loc și am uitat de vitezã, ori cã mai eram pe role. Zâmbeam.
|
|
|
Parcurge cronologic textele acestui autor
|
|
|
Text anterior
Text urmator
|
|
|
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE
AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT! |
|
|
|
|
| |
Comentariile
userilor |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Texte:
23931 |
|
|
Comentarii:
120070 |
|
|
Useri:
1425 |
|
|
|
|
|
|