PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Concursul de schi Text postat de Suzana Deac Motto: Te trezeşti la gândul că toată viaţa ai alergat după cineva să-l ajungi, să-l iubeşti, să-i împărtăşeşti, să-l depăşeşti, depăşindu-te pe tine însuţi, ca în final să ajungi tot un om depăşit. Concursul de schi cu săritură de pe trambulină, din Alpii austrieci, abia începea. Toată lumea avea costum de schi indiferent dacă era concurent sau spectator. Frigul nu-i apăsa de loc. Nişte pictori suprarealişti, veniţi de la Paris, au agăţat un puck galben pe bolta cerului, îmblânzind astfel, curenţii reci, încolăciţi în jurul spectatorilor. Febra aşteptării creştea pe măsură ce timpul se îngrămădea. Primul la start a fost Cristian, un tânăr vânjos, încercat de vicisitudinile sorţii. Înainte de pornire, s-a aplecat şi şi-a verificat legăturile, apoi s-a concentrat la start. Gândul îi fugea la taică său care s-a aşezat beat la volan, să pescuiască la râul cel mai apropiat, a mai fost acolo de multe ori, chiar şi băut, cunoştea locul, parcă şi peştii îl cunoşteau. La mijlocul podului a scăpat volanul şi a zburat... a zburat şi tânărul deasupra trambulinei într-o poziţie de statuetă albastră, peste inundaţia albă a zăpezii, îşi făcea ochi pentru taică său, vroia să zărească perimetrul apei care l-a înghiţit, cu maşină cu tot, fără niciun peşte prins. La mijlocul podului a scăpat volanul şi a zburat peste bordură, botul maşinii îngropându-se în mâlul de pe fundul râului tulburat. Când să meargă şi el, Cristian, în America, să-l cunoască personal că până acum autorităţile române nu vroiau să-i elibereze un paşaport. Când în sfârşit s-a ivit şi ocazia, şi maturitatea lui a depăşit fazele de reproşuri la adresa părintelui, care a plecat departe de familie, lăsând uitarea să facă rădăcini, nu mai avea la cine pleca. În atâţia zeci de ani, tatăl nu a cerut niciodată divorţul de la maică sa. Enigme în lanţ. Lanuri de grâu înceţoşate. Acolo sus, Cristian, agăţat de colţul cerului, conştientiza dorul ireversibil faţă de omul care nu l-a aşteptat niciodată la intersecţia de drumuri sau în uşa casei, timpul i-l furau peştii şi băutura. Groapa din piept şi din munte îi înteţea forţa în planare cât mai fermă, apropiindu-se, propulsat de trambulină, de o bucată întinsă de cer, în care se reflecta ochiul de apă, vinovat pentru tragedia înghiţirii lacome. Nici nu-l interesa timpul realizat, el ştia precis că a reuşit, a reuşit să planeze în aer lângă sufletul tatălui, cât era necesar... Al doilea la rând, a fost Thomas, un zăpăcit şi jumătate. În timpul liceului era destul de zeflemist, dar avea sprijinul necontenit al Joannei, cea mai bună la studiu, dar şi prietenii îi erau alături, chiar şi după actele sale nesăbuite care au muşcat din legile statului până la sângerare. Faţa părinţilor, de durere, s-a lungit atunci până jos şi mai departe, până la apa neagră şi murdară. Privirile din ochi s-au tulburat, lumina era năpădită de o penumbră îndoliată. Umbra, fără să dea nimic în schimb, îi va înghiţi anii adolescenţei, că a încercat să fie dumnezeul său propriu şi a spus: iau prafuri! şi a luat prafuri să violeze ziua cu vise contrafăcute. Nu ştia că ani grei de puşcărie îl aşteaptă cu canini de vampir şi gheare de sânge, în care adolescentul va reproduce şi azi, şi mâine, pierzania clipelor, va rula din nou şi din nou, până când umbra din celulă se mută de pe un perete pe celălalt, a nu ştiu câta oară, secvenţele stigmatizate din viaţa lui, care l-au îmbătrânit peste noapte. A încercat să fie dumnezeul său şi al altora, şi a spus copiilor: luaţi, cumpăraţi vise, vi le dau la preţul pieţei foarte negre, serviţi-vă măi băieţi şi fete, cu legănări tandre, ireale, cu beţii cereşti fără comparaţie că viaţa este tristă şi monotonă şi goală şi fără culoare. Haideţi şi cumpăraţi senzaţii de categoria grea, să devii cool, şmecher, megabeton. Dar buldozerul l-a nimerit drept în faţă şi l-a înhăţat fără cuvinte, dovezile îi atârnau de gât, de creier, cândva senin şi raţional. I-a spart parbrizul din ochi, dar i-a lăsat ştergătorul de lacrimi să-şi plângă toţi anii tinereţii, expuşi la pericole cu nonşalanţă. Doi ofiţeri îmbrăcaţi regulamentar, i-au pus cătuşe pe mâini, pe ochi, pe suflet şi i-au spus: atenţie copilărie candidă, adolescenţă efervescentă, drogurile înainte de toate, vă omoară sufletul! Acum zboară şi el în văzduh ca şi amintirile râncede, era să păţească rău de tot, el care credea că nu va păţi niciodată nimic, putea sta mulţi ani în închisoare fără bacul luat, fără drept de înscriere la facultate, fără Joanna şi prietenii buni, cu inima încătuşată de întunericul pervers. A avut noroc, i s-a mai dat o şansă, fiind la prima infracţiune pentru deţinere şi comercializare de drog. Măi băiete, i-a zis sergentul, dacă eşti dispus să mergi cu echipa noastră din şcoală în şcoală şi să povesteşti copiilor şi adolescenţilor, ca tine, tot ce ai păţit şi ce ai fi putut păţi, mai o scăpare! Dar trebuie să vorbeşti din inimă, să fii convingător, nu o ieftină paiaţă de la teatrul de stradă! Fac orice, striga cu putere, fac orice! ... şi lua elanul necesar pentru un zbor cu aripile schiurilor care prelungeau organic corpul lui şi îl înălţau până la statuia libertăţii, să-şi vadă eul său trecut, mic şi infect, să-l dezbrace de un rând de piele de şarpe veninos. Era liber, pătat, dar liber. Libertatea i se părea o comoară scotocită cu dinţii şi unghiile din cotloanele pământului, atunci când la ieşirea din arest s-au schimbat anotimpurile şi timpurile, şi greu mai găsea un loc între oameni. După un zbor zvelt şi hotărât, Thomas a aterizat calm, cu obrajii pişcaţi de frig, aplaudat de prieteni şi de oamenii care s-au încrezut în reabilitarea lui. A aplicat un plug scurt şi s-a oprit brusc cu cea mai mare siguranţă, exact cum s-a oprit şi atunci... Al treilea, a urmat Peter. Era ca un zeu în costumul lui de azur, deasupra timpului care se scurgea în clepsidră. După ce a inspirat distanţele şi a luat elan, s-a pierdut în soare… care îşi înclină capul pe mare, închidea un ochi ca să se scalde genele în apă, degetele bărbatului se strecoarau prin părul răsfirat al femeii, apa le atingea gleznele şi muta căldura nisipului mai sus pe picioarele ei netede, sculptate de mâini sensibile, se întindea o manta roşie peste grânele galbene, arzătoare ale soarelui, reflecţii roşii pe genunchii ei, apa inundă coapsele, iar el căută iluziile de apartenenţă, în care fiecare respiră prin celălalt. Culorile calde ale soarelui în apus s-au suprapus peste faţa rece şi albastră a mării într-o mângâiere, el îi prindea mijlocul într-o simfonie de Brahms şi o umplea cu sunete dulci, care se urcă pe vârful sânilor albi, cu picăţele de nisip. Soarele mai râdea cu ultimele forţe, îi învăluia în mantale grele, roşii-portocalii, el apucă gâtul femeii cu atingeri răscolitoare, ca buzele să se deschidă într-o chemare nestăpânită, apa le ajungea peste coapse, le mângâia şira spinării, curgea în priviri să împrăştie dragostea fluidă şi amorţită. Când soarele îşi închidea şi ochiul celălalt şi desena ultimele şuviţe pe mare, ca pe o pânză expresionistă, îmbrăţişarea lor se întindea pe luciul apei, ca să-i cuprindă într-un aliaj, respiraţia se pierdea în clipocit de ape, lovind ritmic trupurile amestecate. Temperatura nisipului creştea căldura acumulată intracelular, soarele cu ultimele unduiri de trup, le înălţa mişcarea într-o zvârcolire galbenă, apa se ciocnea de braţele lor împletite într-un singur colac de salvare, briza le frunzărea privirea şi pielea, sarea de pe ochi şi gât părea dulce, în timp ce, coroana soarelui se agăţă de părul lor învălmăşit şi ud. Dansul pe nisip era felin, căutarea de sine dura până soarele topea oglinda apei, până când apa le inunda clipa, până când trupurile se regăseau la intrări în febra elementelor din natură. Peter a ţâşnit cu schiurile în picioare, într-o încremenire proiectată deasupra tuturor, ducând cu el gustul nisipului cald, urmele mângâierilor lăsate pe piele, vroia căldura pătrunderii în coroana coapselor, unde se unea aerul cu apa din amintiri, iar el prelungea cât se poate de mult, plăcerea decupată din unirea timpurilor … şi doar peste această dimensiune ateriza pe pământ… Al patrulea concurent strălucea într-un costum purpuriu, se chema Steven, curajosul. A vrut să zboare mai mult decât ceilalţi, care au luat startul înaintea lui, a vrut faimă pentru zilele negre, dar şi pentru cele însorite, a visat nemurirea care nu s-a împărţit încă din monopolul cel sfânt. A riscat viaţa şi când spera că a reuşit să atingă strălucirea, expunând schiurile luminii peste puterile omului, a clacat. S-a prăbuşit într-un viraj haotic, amestecându-se oasele cu lemnele, picioarele cu corpul şi cu schiurile de cea mai bună calitate. S-a împiedicat de propria mărime, de propriile limite, de propria neşansă. Proverbul Încercarea- moarte- n-are, poate fi fatală. Nu s-a mai putut ridica. Pe targă l-au dus cu viteza vântului, la spitalul cel mai apropiat, iar medicii l-au salvat de la o paralizie care putea anihila libertatea de mişcare, cruţându-i libertatea de simţire şi gândire. Azi se uită din cărucior la concursurile de schi şi se gândeşte cu tristeţe la visele frânte în aripi. Dar trăieşte şi îmblânzeşte vise mai accesibile… Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23931 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE