PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Dreptul la exprimare, între necesitate şi manipulare Text postat de Marian Tudorel Lazar Ce este dreptul la exprimare? Încercând o definiţie simplă, este dreptul cuiva de a spune ceea ce doreşte sau ceea ce voieşte doar, să spună. Este, oare, acest drept nelimitat? Nu, din punct de vedere legal, nu este nelimitat. Ar trebui, însă, să fie nelimitat? Nu ştiu. Tocmai din cauza aceasta voi încerca să-i analizez limitele posibile şi imposibile. Să luăm cazul unui om aflat, singur, pe o insulă pustie. Teoretic, dreptul la exprimare al acestui om ar trebui să fie nelimitat. Cu toate acestea, chiar dacă nu există legi scrise sau nescrise care să îi limiteze dreptul la exprimare, acest om nu va rosti chiar orice cuvinte. El însuşi îşi va limita exprimarea, fie din motive raţionale (menţinerea moralului ridicat), fie emoţionale (nerostirea unor cuvinte cărora sentimentele prea puternice le interzic chiar şi gândirea), fie morale (dintr-un reflex educaţional). Iată că un singur om, aflat pe o insulă pustie, fără legi şi fără alţi oameni care să-i impună un anumit comportament, este silit să-şi cenzureze vorbele şi chiar gandurile, cu scopul de a supravieţui şi de a-i fi bine. Ce se întâmplă însă când, pe lângă Robinson Crusoe, apare şi Vineri? În mod evident, robinsonul nostru va trebui să-şi introducă un al doilea filtru al gândurilor şi vorbelor, dacă doreşte să menţină coeziunea „grupului”. Dacă nu doreşte, atunci va reveni la limitările iniţiale şi se va folosi de dreptul său la exprimare, va recurge chiar la forţă, pentru a îndepărta intrusul. Deci, dreptul la exprimare, pe lângă faptul că nu este niciodată nelimitat, este şi o armă cu două tăişuri, ce poate fi folosită atât pentru păstrarea coeziunii unui grup deja format cât şi pentru distrugerea lui. Cu cât va creşte grupul, cu atât se va micşora şi dreptul la exprimare al fiecărui membru în parte. Să presupunem, însă, că Robinson Crusoe al nostru este o persoană cu nervi de oţel, fără prejudecăţi morale, de nici un fel. Evident că, în acest caz, el chiar va spune orice, pe insula lui pustie, fiind limitat doar de propria capacitate de exprimare. Când îl va întâlni pe Vineri, dacă acest Vineri va fi o persoană uşor de dominat, fizic şi psihic, dreptul la exprimare al lui Robinson va fi aproape la fel de nelimitat ca şi cum Robinson ar fi tot singur. Dar nu va mai fi chiar la fel de mare, fiind limitat de modul cum Vineri însuşi percepe dreptul la exprimare. Cele două drepturi la exprimare, de care dispun amandoi, vor intra în conflict şi cel mai puternic va impune propriile limite sau nelimite. Libertatea de exprimare a unei comunităţi va fi, cu atât mai mare cu cât persoanele respective gândesc mai liber, dar nu va fi niciodată total nelimitată, chiar dacă toate persoanele comunităţii respective gândesc absolut liber şi fără limite. Astfel de comunităţi sunt, însă, destul de greu de găsit, dacă nu cumva imposibil. În mod normal tu, ca persoană inteligentă, trebuie să-ţi autocenzurezi exprimarea în funcţie de intelectul, sentimentele şi moralitatea persoanei sau persoanelor faţă de care te exprimi. Se pare, deci, că există o limită superioară a dreptului la exprimare, dată de interesul de coeziune al grupului din care faci parte. Există, însă, şi o limită inferioară, strict personala. Această limită ţine seama de interesul ficărei persoane din grup de a se încadra în acest grup într-un mod care să-i permită confort fizic şi psihic. Dacă limitele superioare ale dreptului la exprimare sunt sub limitele inferioare ale acestui drept, pentru o persoană anume, această persoană va trebui, fie să lupte să impună grupului propriile limite ale dreptului la exprimare, fie să părăsească grupul. Cu cât limitele superioare încalcă limitele inferioare, de confort psihic şi chiar fizic, ale mai multor persoane, cu atât mai mult va creşte presiunea din partea acelor persoane pentru impunerea limitelor propriului drept la exprimare. În cadrul grupului va exista un conflict ascuns, un război nevăzut care, în timp, dacă cel sau cei care conduc grupul nu vor fi destul de isteţi încât să-l detensioneze treptat, prin concesii mai mari sau mai mici, va răbufni. Comparând dreptul la exprimare al persoanelor grupului cu o lumină nepolarizată, dacă această lumină începe să se polarizeze într-o direcţie clară, precisă, ea va deveni asemenea unei raze laser ce va începe să „taie” dreptul la exprimare al celorlalţi membri ai grupului, impunându-şi propriile limite. Ei bine, această „polarizare” a dreptului la exprimare poate avea loc atât în mod natural, cât şi artificial, cu puţin ajutor din partea celor interesaţi. Nu există facultate politică, nu există facultate de management, care să nu predea elevilor noţiuni de psihologie a maselor, inclusiv tehnici de manipulare. Dar, chiar şi înainte ca aceste tehnici să fie predate în facultăţi, existau persoane care, printr-un fin spirit de observaţie, şi-au dat seama că pot polariza voinţa maselor şi să le determine să impună, în cadrul societăţii, nu neapărat limitele propriului drept la exprimare, cât mai ales limitele grupului manipulator. Până la urmă, atâta timp cât această mişcare duce la creşterea libertăţii de exprimare, eu nu văd nimic rău, chiar dacă această libertate de exprimare a fost obţinută prin manipulare. Ce te faci, însă, când nu se doreşte lărgirea libertăţii de exprimare, ci limitarea ei, impunerea forţată a unor noţiuni, a unor legi, a unui mod de viaţă, sau pur şi simplu acumularea puterii pentru obţinerea de avantaje materiale sau morale, pentru mulţumirea propriului orgoliu? Cum se procedează în acest caz? Se transformă, prin mijloace media, o problemă naţională cronică, dar oricum în curs de rezolvare naturală, lentă, într-o problemă acută şi care trebuie rezolvată imediat, se transformă o problemă obişnuită într-una de viaţă şi de moarte, o problemă gravă într-o catastrofă. Sub ameninţarea răului, ce poate surveni, chipurile, în orice moment, grupul este silit să facă uz de dreptul său de exprimare, înţeles, acum, ca un drept de impunere, şi să impună sieşi ceea ce de fapt nu voia, nu avea interes sau nu era pregătit să impună, dar avea interes grupul manipulator. Acest tip de manipulare s-a întâmplat, se întâmplă şi, probabil, se va întâmpla şi în viitor, mult timp de acum încolo. Hitler, de exemplu, profitând de dezastrul economic al ţării, dezastru survenit într-un moment de criză mondială, a polarizat voinţa maselor de aşa natură încât să impună o limitare drastică a dreptului la exprimare al aceloraşi mase, ce şi-au vândut dreptul de decizie pentru „un pumn de linte” şi şi-au vândut „mântuitorul”, adică liberul arbitru, conştiinţa, pentru „30 de arginţi sau preţul unei bucăţi de pământ prost”. De atunci, un alt Hitler nu s-a mai nascut, dar persoane care aplică metodele lui de hipnotizare a maselor, se nasc şi vedem frecvent. Din punctul meu de vedere, dreptul la liberă exprimare este motorul care împinge un grup spre victorie sau spre înfrângere. El este, de fapt, cel care duce la izbucnirea de revolte şi revoluţii şi nu sărăcia, pentru că orice om poate, în ultimă instanţă, să ducă un trai simplu, dar nu poate suporta să tacă atunci când , chiar bogat fiind, crede că i se face o nedreptate. Dar, dacă ţi se permite să te exprimi liber, cel care face nedreptatea va şti că există o forţă ce i se opune, o forţă de care trebuie să ţină cont şi va ţine cont. Ce poate fi mai rău decât existenţa unui grup capabil şi dornic să manipuleze dreptul de exprimare al maselor în favoarea sa? Existenţa a două grupuri de acest fel, când manipularea unui grup devine foarte greu de evidenţiat. Exact acest lucru cred că se întâmplă în România actuală. Criză mondială există, criză economică locală deasemeni există şi opoziţia arată, cu faţa schimonosită de frică, spre drobul de sare de pe soba guvernului, ce va cădea în capul copilului, poporul. Ca urmare, puterea se ceartă cu opoziţia şi opoziţia se ceartă cu puterea pentru luarea unor măsuri care, oricum trebuie luate şi vor fi luate. Nu ar fi nici o problemă dacă s-ar certa într-un moment de respiro dar, când doi şoferi de autobuz de cursă lungă, ştiind că, atunci când va obosi unul, celălalt va trebui să-i ia locul, se ceartă în timpul mersului pe un drum accidentat, în loc să coopereze, mie îmi pare că aceşti şoferi sunt oleacă nebuni, sau cel puţin unul dintre ei. Cum ar trebui, în cazul acesta, să procedeze călătorii? În primul rând, să nu-şi piardă cumpătul şi, în nici un caz să nu se lase atraşi în conflict, de partea vreunui şofer. Apoi, să impună şoferilor să tacă şi să conducă, fiind atenţi doar la drum, oricare dintre ei ar fi la volan. Nu ar trebui nici să permită schimbarea şoferilor, în timpul mersului, câtă vreme există pericol de accidente. Până la urmă, dacă unul din şoferi se va dovedi întratât de recalcitrant încât să uite definitiv că rostul lui este să conducă şi nu să se certe cu coechipierul, acest şofer ar trebui concediat definitiv şi locul lui să fie luat de un alt şofer, cu capul pe umeri. Iar acest lucru se va întâmpla până la urmă, în mod indubitabil, pentru că au mai fost cazuri de acest fel în istorie. Eu tot mai sper, însă, că şoferii actuali vor cădea la un consens, pe durată mai lungă sau mai scurtă, şi-şi vor continua cursa, aşa cum le stă bine unor şoferi profesionişti: când unul, când altul, adică împreună şi pe rand. Dacă nu, unul din ei va cădea nu numai în sondaje, dar şi în uitare! Aşa să le ajute Dumnezeu! Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23931 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE