PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Duminici cu Nicolae (2) Text postat de nicolae tudor ZDREANŢĂ In sfârşit ninge şi oamenii au alt curaj. « E mai niţel acuma! îşi zic. Totul e să nu-nceapă sărăciu-ăla de vânt!» Fulguiala i-a pus pe toţi cu c...rul pe gânduri. Şi adevăr grăiesc duminicalii, aceasta a fost « Iarna săracilor » - nu le-au trebuit multe lemne de foc, s-au luptat doar cu foamea. Unul dintre ei este poreclit Zdreanţă. Curg petecele de pe el, da’…-i «domn!» Nevastă-sa vinde prezervative şi vin toate cucoanele să cumpere. Iar ea le-nţeapă: “Na, uite-aşa, să rămâniţi gravidi, fir-aţi ali draculi! Na, Na, Na!” Îl recunoşti de departe, este singurul care poartă bască. Observ că azi i s-a lăsat buricu’ băştii-ntr-o parte, i s-a lăsat rău, ce-o fi păţit? Strânge buzele uscate (parcă-s răni ce-au prins coajă) şi trage din ţigară - « să se sature pe beregată » - înclinând capul, cu multă-multă mirare. Pe stânga înseamnă: «Treaba ta ce faci, da’ io cred că... nu-i bine! » Iar pe dreapta: « I-oti ce face ăsta, brava lui! A-ha! » Din când în când privirile noastre se-ntâlnesc, mă recunoaşte şi-i bucurie mare pe chipul său. Nici nu vede prea bine, se uită cam aşa. O voce decretează: « Se măreşte ziua! » da’ toţi se fac că n-aud. Ziua-lumină, în ziua de azi, înseamnă zi de muncă. Zdreanţă e prins de groaza că va deveni în curând nefiinţă, şi-n fiecare clipă pipăie lucrurile înconjurătoare. « Nu vezi ce s-a schimbat lumea la faţă? îmi zice - nu mai recunosc pe nimenia şi nimica! I-oti ce străluceşte, ce-o fi, că n-am mai văzut? se miră, şi mângâie spătarul spoit cu inox al unui scaun. Cine-o fi cel care a zis că se măreşte ziua?! Şi-i ia la scăpărat scrutând obscurul încăperii printre sprincenele-i stufoase şi încruntate. Ăsta-i Omu, cred că e Omu. Da, e Omu. Cel de lângă el este Alemo. Ăl’latu’? – îşi răsuceşte lent privirea, ca un aparat de filmat, spre cel care urmează. P-ăla... nu-l cunosc, cine-o fi?! Dar ce-are la gât, parcă străluceşte? (Privirea îi rămâne un timp aţintită spre Desculţ.) Mă rog... (Ia chibritul de pe masă şi-l apropie de ochi): I-oti, băiete: chibrit! Ce fel de chibrit e ăsta, -i făcut la noi în ţară?! Beţele mele nu iau deloc foc, zici că-s jurate! - Nevastă-mea are o papiţăă...! se destăinuie Omu. Da’ nu are şi ea două vorbe la un loc! A zis să mă duc draculi, să nu stau pe capu’ ei, să se buginească. A băgat pe foc nişte cocopăgării de pe câmp, să fie căldură la flori şi la căţea, şi a intrat în scutece. Am o căţea, n-am văzut alta mai proastă: orice căţeluş care vine, îl lasă s-o sugă! Îi plac... ham-siile! Io sînt om, nu sînt câine! Cine vrea un căţel? - Ce să fac?! sare Alemo, am doi cotoi şi se bat încontinuu. Miau, miau, toată ziua. Stau numa cu reteveiu-n mână! Zdreanţă se miră înclinat spre... stânga. - M-a lăsat un gând şi-am luat pantofii de moarte la târşogeală! Să vezi ce-o mint, de-ngheaţă apa şi treci pe ea! E geloasă pe seminţăreasa de la colţ, că: “de ce mă lasă toată ziua să-i bag mâna la... seminţe?” Îi spun c-am fost în obor şi-am căscat gura p-acolu… Măi, fraţilor, au ieşit acuma nişte chiuvete!! Pui mâna, curge apa. Singură! O iei, s-opreşte. Am observat că şi cu femeile-i la fel! Zdreanţă se miră înclinat spre... dreapta. Desculţu schimbă subiectu’: - Când ieşi la pensie, ce mai aştepţi? Moartea… Mulţi au mai murit pe stradă, acu văz că s-au oprit! Am mai făcut o cameră, s-aveţi unde să mă plângeţi. Da’ nu mor, încă nu mi s-arată... Mă bucur că nu mi-a mâncat Dumnezeu mintea... Cât trăieşti trebuie să munceşti, iar dacă nu mai poţi... fă bine şi... mori! Zdreanţă înclină capul spre stânga şi se miră încontinuu. (Omu): Auziţi? Să nu vă pună dracu’ să mergeţi la doctor, că vă găseşte cu toate alea... Fieru’ se face, omu’ nu se mai face! - Sîntem nişte boi, continuă Desculţu. Unde ne mână, acolo ne ducem! Doar... ne fac cu mâna! Trebuie să vând patru saci cu porumb să iau o pereche de ghete... Cât dracu-o să mai durăm?! Am colindat oraşu’ şi am tras concluzia că nu merge nimic în ţară. (Omu): Ba da! Ceasur’le! Priviţi ceasu’ de pe perete, bate-n spre masă! (Desculţul):- Mai lucrezi? (Omu):- Stă mâna mea? (Desculţul):- Ce meserie ai? (Omu):- Ia-mai! Ia mai du-te-n piaţă, ia mai bate covoru’, ia mai... Venind încoace...(mie): Bre, eşti plasat prea după ciori! Îmi zic to’ma’ din oraş: ”Nu beau nicăiri, las că beau la Nicolae!” Şi, dacă te nimeresc închis, nu mai am unde să mă duc decât acasă! Cum spuneam, venind încoace întâlnesc doi ţânci cu ghiozdanele-n spate, şi-o fată,-naintea lor, care... fuma de zor! Băieţii beau dintr-o sticlă de doi litri şi unu-i zicea lu’ ăl’latu’: « Ce proşti sînt profesorii, mi-au dat cărţile de anu’ trecut!» « Unde mergeţi voi? » i-am luat la-ntrebări. « La... şcoală! » cică. « Şi io care credeam că la... nuntă!» Unii părinţi au ajuns să nu mai lase fetele pe stradă, să nu rămână gravide! Zdreanţă înclină capul spre dreapta şi-mi zice şoptit: - Îţi spun tot, întreabă-mă, da’, dacă nu-ţi ţine gura, nu mă–ntreba. Io vorbesc două cuvinte şi restu’ tac. - Ce-nseamnă pentru dumneavoastră Dumnezeu? - Nu ştiu. Sigur e că El nu mă vrea. Mă hotărâsem în puterea unei nopţi să fug la călugărie. Era o ceaţă de nu vedeai cu ochii. Drumu’ pân la gară e numa drept, n-ai cum să n-ajungi. Cam pe la jumate, opresc s-aprind chibritu’, mă feresc de vânt să nu-l stingă, apoi iau traista lasată jos şi... zor nevoie la tren. După un timp mă trezesc... în faţa porţii mele! Dumnezeu m-a întors din drum, băiete! Ceaţă, ceaţă… - Măcar mergeţi la biserică? - Nu, fi’n’că mă păcăleşte cu vorbele… Cine are aripi, zboară, cine nu, cu burta pe pământ… - Eşti Faţă-ntoarsă de la Dumnezeu! intervine Desculţu. Şi-ţi place cu târâşu’! Ascultă la mine, dacă vrei să afli: degeaba ne chinuim cu Crucea spre Rai. N-am fost în stare când eram doar doi inşi, cum să fim acuma, când sîntem o groază de credincioşi p-acolu? Cred că Dumnezeu dă zilnic afară pe câte unu’! - Mi-e teamă să nu-mi spună la judecată: sărac ai fost, sărac să rămâi în veci... Şi se-ntristează. Dar ochii săi Îl descoperă pe Iisus în icoană, îl recunoaşte şi pleacă, brusc, fără să mai încline capul. Tălpi obosite calcă zăpada abia căzută, lasă urme înspre biserică. Şi... nu bate vântu’. OMUL FĂRĂ COPILĂRIE Mişună oamenii pe străzi – e sărbătoare: se cheltuiesc pensile. Unii se grăbesc să plătească "morţii". Casierul stă lângă Ion... Viaţă!- (cum le potriveşte Dumnezeu!) E zece. Semn rău: femeile bătrâne au venit după pâine, deci au început să lipsească de la biserică. Luau pâinea mai târziu "să n-o mănânce dracii ăia di copchii pânî vini mă-sa!" Eugen a’ lu’ Şaişcincidibani (atât costa o Eugenie!) are o cameră şi-o treaptă. Stă lângă Paracliseru’ care merge cu registru’ după contribuţie. Ieri ţaica Anica-l certa-n fundu' grădinii: "Nu fi prost, trage şi tu din bani, că doar nu i-oi duce pă toţi!" Aşa a fost toată familia ei: şi tac-su mare, şi tac-su – nişte… jigodii! Eugen are o pălărie mare ca a lu' Gio Oain. Îi şade „frromos”. Ce de frromos! Vine cu mâna la inimă şi ochii ca broaştele - n-a dormit trei nopţi de-a rându'. Se gândeşte să presare câţiva baloţi de paie peste noroiu’ străzii şi să–l facă... chirpici. Căţelul său alb cu o ureche neagră îl însoţeşte, ca de obicei, să-l ducă acasă - cum vede că a terminat paharu’, începe să latre şi-l împinge cu lăbuţele. Dar, la colţ l-au tăbărât alţi câini. Ai dracu', la colţ se strâng toţi. Îu! L-a luat în braţe să-l apere. Pe el nu l-a apărat şi nu-l apără nimenea. Câinele îi face hau-hau pe la urechi. -De-abia l-am scăpat! zice cu sufletul gata să-i iasă. Am dat cu mâinile, cu picioarele, cu pălăria… Stă sfiit într-o margine şi-i tremură ţigara-n gură. - Ce stai singur parc-ai fi desculţ? îl invită Tăunu la masa lui. -Ce om eşti, nea Taoane, esenţă! M-au decălit astă vară căldurile şi–acu răcesc ca prostu’… - O să vie primăvara cât de curând… Avem iarnă-adevarată, taie toţi microbii, o s-avem an bun. A dat niţel dogorelu’, s-a dijgheţat, da’ n-a avut putere să răbunească pământu', că-i strâns. Am luat treij de arii de câmp, să am mălaiu' asigurat. Nevasta s-a subţiat de tot - şi servici, şi grădină, e moarte curată... -Aseară am visat că eram într-un basm. Ningea tare fromos. Am işit afară şi… chiar ningea. Ca-n vis! Şi nu mai ştiam de mine! Dacă noi, noi nu... sîntem, adică sîntem visul cuiva? Mi-a venit viaţa la loc cu o poftă de murături: Mi-a venit aşa, aiurea… Doamne, ce fac io, mănânc noaptea? - Ai mâncat brânză friptă? Mori mâncândă! Îţi aduc? - Ai atâta suflet? Mie-mi place ciorba de oase. Să bat cu lingura şi să iasă măduva! - Te-ating c-un pahar?Azi vă cinstesc pe toţi, vreau să fiu om-blazon. - Dă-mi o ţuică şi pe ormă stau să mă-mpuşti! - Să moară ăla care-o mai vrea să moară! Eugen deschide uşa şi lăcrămează câteva picături: "Las să bea şi ăilalţii de-afară, săracii!" Se-aude clopotu’ şi se vede Calae cum se-apropie în două bastoane, în unul se sprijină şi cu altul se apără de câini. O mănuşă de lână îi ascunde mâna stângă, dreapta o ţine liberă să dea noroc cu oamenii. După ce c-a îngheţat să apuce agheazmă, a fost nevoit s-asculte şi slujba. - Şi ce-a zis, mă, popa acolu? îl întreabă Al lu' Puştiu. - A zis că-i… bine! Calae nu fumează, dar stă cu gura pe toţi. Are separeu pentru nefumatori, dar… cum să stea singur? Se-nghesuie cu noi, stă în picioare, iar... dincolo, scaunele stau goale. Camera aia-i pentru… Băsescu, o ţin pentru el. Ştiu că şi el o să fumeze la nefumatori, însă n-o să se supere nimeni. - Îţi mai dau un pahar, dacă-i dai un fum în nas lu'… Calae! instigă Tăunu la glume. Fără să gândească, Al lu' Puştiu fuge şi-i dă un puf. Calaie-l aleargă să-i rupă ţigara; toţi râd, iar eu observ că oamenii abandonează cu uşurinţă orice principiu pentru un pahar cu băutură... (Tăunu):- Grijania mă-sii! (se face linişte, toate feţele sunt atente la el.) Spre dimineaţă pusesem mâncare de cartofi în canţarolă şi mă-nvârteam pân casă. Visasem că îmi dăduse o maşină de-aia care omorâse. Era blestemată, aşa că am refuzat-o: aia va omorî iar! Lazara: (de când a murit tac-su, asta a mea stă mai mult supărată) "Măi, amărâtule… Stai, măi… tu nu ştii că eşti la pensie? Ai muncit destul, ţi-ai făcut datoria, acuma... stai şi tu." Sînt chiaun, îmi trebuie o injecţie de încurajare să pot să stau… (Eugen):- După 18 ani sîntem la sfertu’ lu’, vor trebui să treacă probabil v’o 50 de ani să-l ajungem. Da’ o să ne ajungă iar cuţitu' la os şi–o s-o luăm iar de la cap, şi-o să dureze tot aşa, cam 50 de ani… (Calae):- Mă, nu scrie-n Biblie? "Te uiţi, le vezi, da' n-ajungi la ele"? Şi Dumnezeu ce-a zis lu' Sf. Petru?: "Se-nşeală unu' pe altu' şi trăiesc!" (Tăunu):- "Viaţa-i o clipă din marea trecere", ai ocazia nici să nu-ţi dai seama că trăieşti. Ce se mai mănâncă la puşcărie, c-aş merge şi io? (Al lu' Puştiu):- Mama, săraca, a venit la mine cu pachet şi m-a-ntrebat cum o duc? Şi i-am zis că am mâncare, dormitu-asigurat… Iar ea: "Ai grijă, mamă, să nu te dea afară şi de-acia!" Legea nu mai e ce ştii matale, acu, prin lege, nu mai reuşeşti nimica. Ai dreptate, n-ai dreptate, la poliţie, oricum te bate… Io sînt mâncat de lupi, Visez s-ajung paznic la cazanu' cu smoală: n-o să las afară pe nici unu dacă nu vine cu ţuica! (Eugen):- Mă simt închis. Observ că tot mai mulţi mă râd şi se răstesc la mine că nu sînt destul de civilizat. Fibra mea şi-a găsit echilibrul pe treapta întunericului. Supraoamenii, dacă mă vor altfel, să nu mai mă trateze ca pe animal. Şi este posibil să urc, chiar să le semăn într-o zi. Treapta următoare nu este a mea, ei au nevoie de mine acolo. Aci, unde sînt, gust bucurii simple oferite de femeia mea, de o mâncare şi băutură oarecare, de copii când mă-nconjoară şi suferă când pic jos de greutate… Doar uneori mă simt puternic: un popic ce susţine deasupra lumii. Ştiţi, dacă stau şi mă gândesc, io nici n-am avut copilărie… Mi-au trebuit întotdeauna un om căruia să mă supun şi un altul care să mă încurajeze tot timpu’. Vreau să mi se pună mai puţin pe umeri, iar, cu rasplata muncii, să pot cumpăra şi altceva decât o pungă cu pufuleţi! Am auzit că „a lenevi” este suprema fericire, da’ n-am io parte de aşa ceva. Poate… poate că aş putea urca, da’… pentru ce? A VENIT PRIMĂVARA ! În iarna asta n-am avut zăpadă, unii spun că s-ar fi stricat ciuru’ lu’ Dumnezeu. Dar au început să fie căutaţi oamenii pentru munci la unghie: la baros, târnacop, sapă, lopată, la targă, la omorât bolovani. Se oferă 10 lei, 10 ţigări şi o juma de alcool încincit cu apă, de multe ori înjumătăţit şi ăla de coana de la bar. Şi nu se-ngrămădeşte nimeni, aşa cum îngrămădeală n-a fost nici la cumpărarea barăcilor din tablă din zonele industriale - rămăşiţele colivei ceauşiste mâncate pân’ la refuz de rugină. Crăcănel are o julitură zdravănă la nas, de când a căzut cu umbrela când l-a luat vântu’. De-un timp se joacă zilnic de-a pitita cu Lisăndrina: el se piteşte şi ea...-l găseşte! - Aicea eşti? Măi, ce bei acolu? - Fă,-i sirop de tuse! Lisăndrina avea cândva bani albaştri-n pod. Se băga-n ei ca-n paie. Şi l-a simpatizat pe Crăcănel, că-i trecea prin poartă. L-a pus aghiotant, s-o ţie de vorbă, apoi... s-a lipit de el. Îi aducea câte o târnă (mamă, ce de bani aducea!) şi ea...-i cheltuia! Azi nu mai are. Dar e fericită că “nu s-a mai văzut” şi-adineaori a dat fuga să se uite la televizor. - Am pierdut mult în viaţă, că n-am avut îndrăzneală! zice Desculţu, prezent şi el la duminicalia acestui început de martie. Să vi-l spui: aseară, Crăcănel se ţinea de brâu’ casei s-ajungă, pâş-pâş, la pat. Şi-apare Lisandra: « Ce faci? » « Mă ţiu de casă, nu mi-ai spus tu să mă ţiu de casă !?» - Nici n-am dormit cu faţa-n sus, de teamă să nu se urce pe mine! glumeşte acesta. - Când o pupi, ai văzut ce bună e? Haideţi, deseară, să punem toţi mâna, că, de mâine, intrăm în post şi nu-se-mai-pune-mâna-pe-ni-mic! (Crăcănel): - Am ceas din Uniune! A vinit fi-mea cu bărbac-su. Ce să vorbeşti cu ăla? « Ochei, ochei!» Dis de dimineaţă mi-am făcut cale la găini să văz dacă-i ceva mişcat. Am coteţu’ mare, se lăfăie găinile! Mi-au căzut cloşti v’o trei. Îu, repede, le-am băgat cu c...ru-n apă rece, să le dau înapoi, că n-aveam ouă! Şi m-apuc să le-nnumăr. « Măi, parc-aveam 7? » Le păstrez că trebuie să merg la doctor şi, ce mă fac, că mă mănâncă doctoru’, mă jupoaie de viu? - Când te-o vedea, îţi spune de scândură: « Pregăteşte-te!» Oricum, dacă mori, tot te jecmăneşte popa când îţi face cântarea aia de... “Drum bun!” - Îmi ia şi la-nmormântare! « Mă, p’i nu ţi-am dat la nuntă? » Ieri m-am pricopsit c-o amendă cât bicicleta de mare! Mi-a ieşit miliţianu-n faţă: “Oprea!” Aveam vesta fosforescentă îmbrăcată pe dos. Gata să-mi confişte bicicleta! « Domle, o-ntorc, fir-aş al draculi!» « Ni-mic!» El a-nceput să scrie, io să mă văicăresc la el… Privesc câteva clipe cum se reazemă de garduri, leşinaţi, câţiva căţei. Cred că Primăvara încearcă să vină, mi-e să n-o fi oprit-o vreun poliţist la colţ! Iată, vine cineva, înseamnă că... intersecţia-i goală! Toţi ştiu că Pricopsitu e situat, că are zăcăminte de bani şi o pivniţă cu sute de vedre-pline cu etichete frumos aranjate, scrise de calculator. Şi nu-i spălăcanie-n ele (adică băutură să te speli pe mâini), bei o ceaşcă, te cunoşti! A avut oferte de îmbogăţire de peste tot, nu trebuia decât... să-nchidă ochii. Ciup de colu, ciup-ciup de dincolu… până i-a căzut propteaua. - Ulcioru’ nu merge de multe ori la apă ! filozofează Crăcănel. (Desculţu): - Ei, nu! În aceste timpuri merge de... prea multe ori! Privesc cămaşa scrobită, pielea masată, căpăţâna impunătoare. Cred că-şi dă cu alifii scumpe de-arată aşa. De treburile casei s-a ocupat întotdeauna o menajeră. (Sau... două?) Dacă vede un singur ţânţar, socru-su dă un tub întreg de spray. Spune că-i place să se uite mereu în oglindă şi să stea liniştit în oceanul verde de sub pruni. Se uită pe stradă, din şezlong, după femei. Dacă tuşeşte vreuna, îi strigă: « Ţigările! Ţigările! » Toţi stau liniştiţi în local precum cloşca pe ouă. - Barim ai făcut şi tu o burtă de femeie? îl întreabă Desculţu, singurul care nu ştie că e lăsat. - Măi, ce ştii tu să faci? este-ntrebat pe-un ton zeflemitor. (Desculţu): - Omor arici cu pumnu’! Şi-ncepe, brusc, să bată sălbatic cu pumnul în blatul barului scoţând sunete pe tonalităţi. Rapid, bătăile încep să capete ritmul uşor al unei melodii de el ştiute: « Ram-ctam, câtî-tam, câtî-tam! » Bate cu pumnii şi coatele, cu degetele şi podul palmelor. Pricopsitu intră în muţenie de spaimă. - Dac-ai aruncat lemnu-n foc, îmi şopteşte Desculţu, mai poţi să-l scoţi? Îl laşi draculi să ardă! Ies până afară să-mi văd florile. De anul acesta voi avea roşu. Simt cum clocoteşte seva în plante, pe ritmul Desculţului, ca apa-n ibricul de cafea. Şi… crapă mugurii făcând loc unui verde sângeriu. - Desculţule, strig, opreşte-te! Opreşte-te - a venit... Primăvara! MAMA FLORII Azi am văzut un fluture. Zbura ilegal, cu viteză ilegală, în lungu’ străzii. Mi-a plăcut la el că s-a oprit la trecere, s-a uitat în stânga, s-a uitat în dreapta şi s-a uitat şi-nspre mine. Cam… pieziş! L-am salutat prin înclinarea capului. În josu’ străzii am mai văzut doi poliţai jucând şotron. Au izgonit bieţii copchilaşi şi s-au ambiţionat ei să sară într-un picior peste o pătrăţică. Amândoi deodată, că poliţaii umblă de mână. “E numa bine-aşa!” le-am strigat. În curând va fi “Paştele blajinilor”. Aş merge la cimitir să înţeleg de ce i se zice şi “Paştele cailor”, dar mi-e frică să nu mă-mbete mulţimea. C-aşa se face: ”Ia şi de la mine”, ” Ia şi de la mine” ... Basmuciu a cam păţit-o anu’ trecut. Au băgat unii mâna-n el şi l-au aşezat la masă: “aripi” de miel fripte pe jar“. ‘Te-n c...r, Doamne, s-a speriat, ce mă fac io, că nu mai pot să mănânc!?” Basmuciu, slab ca un şiret, este ciuca mahalalei - primeşte palme de la oricine şi el nu zice nimica. Este aşteptat, zici că-i cireaşă. După propriile spuse n-a cărat dintotdeauna bagaje la Piaţa Săracă, a cărat torpile şi efecte mi-li-tare! Când a fost el “soldat cu funcţie de colonel”. Tot după propriile-i spuse, a fost “cel mai mare din armată”, pe- atunci “nici un colonel nu avea funcţie de colonel!” Între timp o fi altfel? întreb şi io! De câteva zile Basmuciu strânge semnături pentru o lege de basm: ”Legea clopotarilor”. Ca oamenii să înţeleagă, le explică: “Unii dau leu’ să li se bată clopotu’ pentru… toţi morţii. Nu este drept! Dacă dai un leu, îţi bat pentru mă-ta. Pentru tac-tu mai dai unu, ce, ai vinit tu la cimitir şi vrei să iasă toţi de-acolo, de unde sînt, şi să-ţi stea de-a stânga şi de-a dreapta cu… un singur leu? Nu te gândeşti cât de adânc trebuie să sune clopotu-ăla să se audă până-n fundu’ cerului? (că-n atâta amar de ani doar s-au ocupat locurile de la intrare!) Zgârcitule, se trage de o funie, se trage din răsputeri, de atâtea ori! Semnează!” Luna viitoare vrea să strângă semnături pentru “Legea… nevestelor”, că prea şi-au luat-o-n cap! A luat el, brusc, initiaţiva, “nu vedeţi că Preşedintele are putere cât frunza aia din pom?” - Ce ’ce ăsta, mă? nu-nţelege nepotu’ lu Mamisanda. A, de femii!? A draculi femia: numa di ea-i vorba! Tata murea şi mama-l certa, cum făcuse o viaţă: ”Ai văzut ce-a zis docturu să nu mai pui pă limbă!?” Nepotu-ăsta, zis Cearceafosu, e mai ceva ca tac-su: bea de stinge. Când se-mbată ia un stâlp de telegraf în braţe şi nu-i mai dă drumu’ toată noaptea! Ooo, câte nopţi a pierdut el cu felinaru’… când urmărea apa să nu rupă şanţu’! Avea o săpăligă şi astupa ghidicu’. Bârfitorii zic că el îşi închipuie stâlpu’ că e… ghidicu’ lu nevastă-sa care… ţine în braţe ghidicu lu unu şi lu altu. Nu mă-ntrebaţi ce e ăla ghidic, ştiu doar că el se bucură de ce-i face muierea: ”De-abia nu mai mă obosesc! a mărturisit. Şi-aşa mă cam supără stânga!” Câţi oameni, atâtea idei despre iubire. Cum, despre mama florii n-am zis? E primăvară!! SUSAI ŞI ÎNTUNERIC LA FEREASTRĂ (Petrache - i se zice aşa de ieri, de când a devenit bătrân): - Merg să-l ajut pe unu care nu mai poate. Fi-su, ca şi al meu, nu pune mâna pe nimic. S-a-nşurubat bine vânzând băuturi înfundate. Are o fată şi voia cândva să mi-o dea. Că avea bemveu. "Bre, nu ţi-o iau. S-o ţiu... poză?!" (Petrică): - Am clocitoare de şaijdouă de ouă, da' n-am mai pus-o, că nu se merită. Cu ce să-i cresc? Le-am dat tărâţă cu pumnu' şi m-au secat. Anu-ăsta stau pe loc. Iau un borcan cu fasole, pun o gâlgâială de ulei, două cepe şi-n loc de sare, „Secretu' gustului”… Şi-nting în ea! Au işit castraveţii, chiar s-au mai lăsat! (Petrache): - Io sînt ciorbar mare. Dacă n-am ciorbă…! Oare de ce ne gândim numa' la mâncare şi culcare? Azi am obosit mâncândă. "Măi să fiu al draculi!?" Şi-am dat cu apă rece. Mi-am… revenit! Când eram mic, dimineaţa, îmi dădea buna un codru cu mămăligă şi altu' cu brânză. Luam repede un mănunchi de frunze de ceapă, mărar şi leuştean din grădina şi muşcam din toate. Pe urmă intram în cămară, la olcica cu lapte: dădeam de doua ori roata-n ea cu făcăleţu' şi-o beam. Pe toată. Nu mai aveam nevoie până se însera, şi nu mă-mbolnăveam, nu se mai îmbolnăvea lumea! De la un timp mi-e teamă să-L rog pe Dumnezeu să mă apere de ceva. Am observat că aia păţesc! Răscolesc durerile, nu ştiu... Mai bine le las acolo, să zacă. Mă simt ameninţat şi nu ştiu de ce să mă feresc mai întâi. Parcă vin din cer fel de fel de fărămături şi am scăpare doar în somn. Dar nu mi-e teamă de eternitatea rătăcirii prin întunericul cosmic, aceea este absoluta libertate. Doamne, numai foame să nu-mi mai fie! Aşa trăiesc meduzele în marile adâncuri. Am, însă, spaima că Dumnezeu nu este Perfecţiunea. Că va trebui să mă lupt şi cu El pe-acolo… Mă-nchipui, în aceste clipe, în veşnicul întuneric. Şi caut viaţa, o gânganie cât de mică, pe care s-o iubesc, căreia să-i vorbesc, ori să mă înţeleagă. Şi mă-ntorc la fereastra Pământului şi privesc de-afară duminicalii, pe Petrache şi Petrică, şi pe mine cum îi privesc la nesfârşit de după o tejghea printr-o fereastră de aer prin care îi pot atinge cu degetu’. Ce voi face în nefiinţă: voi freca doua cremene, de unul singur, până se va face lumină? Te voi căuta, Doamne, Te voi căuta dorind să nu te găsesc, având în suflet spaima nedesăvârşirii Tale, ori mă voi călăuzi după semne şi, fie ce-o fi, mă voi supune? Un om c-un braţ de susai mă prinde mângâiecios de mână şi mă fixează-n realul bătătorit de tălpi mai gata desculţe. Cât bea ţuica, duminicalii se-apropie şi... ciup, ciup, rup vârfurile crude şi le-afundă-n guri. "Ia, face bine!" Rup şi io, uaahh, ce-amar e! Mestecăm cu toţii... Curios, după amăreală, ni se dulcesc, brusc, limbile. Mai luăm. Da’ suntem văzuţi, se-nhaţă susaiu' şi se fuge. "Aştia sînt în stare să mi-l mănânce pe tot!" Paharu’ îi rămâne nebăut, îl las acolo, sub razele soarelui, apă chioară va deveni şi va hrăni vegetaţia stearpă de pe lângă bordura străzii. Chiar, de ce ne gândim încontinuu la ale trupului? Fiindcă n-avem bucata aia de mămăliga cu brânză? Mi se strigă să nu mă preocupe foamea, dar aceasta ne-a cucerit, este o prezenţă în burţi. Ghiorăie! Blestemaţi fie aceia care pot dărui şi n-o fac! Care au linişte mai multă decât le trebuie, şi-o pun la păstrare, ca pe bulion, şi nu deschid ferestrele, ca liniştea să se răspândească în tot cuprinsu’. Ca oricare om să poată linişti zvârcolirile maţelor cu fărâmiţe de gânduri aducătoare de Dumnezeu. Cu preţul disperării şi îngenuncherii, Omul SUPRA/vieţuieşte… Şi nu cu firescu’ normalităţii. - Niculaie, mă ceartă Petrache, să nu scrii ceva necurat acolu… Şi nu ştiu. Să mă conving, iarăşi şi iarăşi privesc. Cel în putere, Petrică, mestecă susai amar şi i se pare tare dulce, Petrache va pleca să ajute un suferind. Io mai rămân până se face întuneric. PAPURICĂ - E din neam de pricopsiţi! îmi şopteşte Moş Târziu, cu ochii aţintiţi spre un individ căruia-i bâlbâie mâinile şi se vaită de foale. Vezi, Niculaie, cum se-ntoarce timpu’? Nu ne băga pe noi în seamă, era cu… cravată şi-avea buzunar’le mari, nu puteai să stai de vorbă cu el! Chiar dacă are gâtu’ prea gros şi nu–i stă bine, spaima lui Papurică este să nu-l prindă moartea fără cravată la gât. Şi-i suportă gura lu mă-sa numa şi numa că-i face nodu, - el poat’ să se uite cât s-ar uita, nu pricepe cum se bagă limba aia pe… dedesubt. Dedesubturile nu le-a-nţeles niciodată, când e vorba de-un dedesubt i se-ntunecă mintea şi se blochează. De vede vreo femeie cu dedesubtu’ pe dinafară şi-acoperă ochii şi drăcuie. Ca atunci când a lăsat ţigările la un parẻ. Trei zile numa a bufnit. Că: “De ce latră câinii?” Îi bătea, se-nvăţase chiar să arunce cu pietre. Noi, cum scoteam gura, poc! “Ce-ai, bre?” “Soar’li mă-si’, am lăsat ţigăr’li!” Când n-a mai putut şi n-a mai putut a alergat să-şi facă o ţigară, el, care n-a mai fugit de când l-a târat tac-su după o raţă! Dacă-i ia foc casa şi nu dă fuga! Ştie că ce-i al lui, al lui e. Oricum, dintre lucrurile moştenite, nu mai are decât un ceaun: în el face ştevia, în el se spală pe picioare… Pe mine s-a supărat, ca niciodată: de ce nu i-am mai dat să bea oleacă de vodculeacă? După ce i-am arătat lungul gardului, că “e …obosit” şi el s-a supus ca un prost, mă boscorodeşte: l-am minţit, nu era băut! Se chinuise-atâta să bea, cheltuise şi, când s-ajungă la paharu cu pricina, acela care-i făcea tot binele, l-am oprit io!? -De ce porţi cravată? am dat în altă vorbă. - Cravata te dă că eşti. Nodu’ ei, nenorocitu-ăsta de nod obligă privirea să se ridice, da’, opa! să stea acolu. Şi face un gest de ţinere la distanţă cu palma, i-a rămas de pe timpuri. Ah, ce timpuri, ce vieţi a trăit! Când tac-su, om de toată isprava, avea armă şi pândea toată ziua raţele sălbatice prin papură, iar el se lăuda prin “locale” că puşca are ţeava-ndoită şi-mpuşcă şi după colţ... “Ad-o!“ îi cerea câte unu. “Nu, că–i tata cu ea pân papurică!” Papurică azi, papurică mâine, aşa i-a rămas numele. Ăla bătrânu a plecat de mult, da’ puşca i-a rămas. “Eti-o draculi colu-, n perete!” ţi-o arată, dacă –ntrebi de ea. Dac-ar avea bani să cumpere gloanţe, zău că s-ar duce şi el după raţe! Chiar dacă nu mai are dinţii să tragă de carne. Mănâncă ştevie… presară sare de lămâie pân-o face acrişoară şi-i o bunătate! După ce se termină ştevia mănâncă ciorbă: “Dacă mănânci o ciorbă de ştevie făcută de babă, ştii cum te arde? O face numa din ardei usturat, cartofi şi ceapă!” Cu toate că are moştenire şi-un loc de se duce scânteie apa pe el, n-a pus niciodată vreun bob în pământ, zice că n-are cu ce ronţăi. Nici el, nici mă-sa. Aşa că, de la un capăt la celălalt creşte… ştevia. Primăvara asta am primit toţi câte o sacoşă cu trufandale. Atunci când nu se plimbă prin ştevie, cu mâinile la spate, ca Vodă prin lobodă, Papurică stă pe un scaun roşu şi fumează frunză uscată. O pune la soare de vineri, să stea şi sâmbătă, iar duminică o freacă-ntre degete şi o-nfăşură-n ziar. Mamă, face câte una! I-am dat eu nişte scaune care nu mai aveau picioare sau spetează. (Am mai avut unul, da’m-am enervat rău când a căzut Lighioane mangă, a treia oară, şi l-am pocnit pe spinare până n-am mai avut cu ce. Că unii-nţeleg numa de bâtă şi e musai s-ajungem la un fel.) Papurică a pus un scaun peste altu’ şi stăă-n grădină, să-l uite Dumnezeu. M-a invitat să-l trag în poză. Şi-o să mă duc într-o zi, da’ nu să-l fotografiez pe scaun, că-i lumea plină cu-mpăraţi, vreau să-l prind când se plimbă el cu mâinile la spate prin ştevie. Se laudă că i-a mers mintea, băiete, nu mi-a dat secretu’: a făcut, singur, din două scaune, unu’! De când cu puşca-ndoită, nu-l mai crede nimenea, însă i se zice “da-da…” că nu doare gura să zici. Ieri a fumat cam mult pe scaun, c-a avut linişte - a fost mă-sa prin vecine. Altfel era cu gura mare: ”Să sape şi el măcar o groapă pentru closet!” Papurică nu-şi mai bate capu’ cu nimeni, o suportă pe babă doar să-i facă nodu’, şi-i distige vorbele ca pe cântec: babababa ba ba. “Măi, şi-i aşa de naşpa când te sâcâie cineva tot timpu’, cerându-ţi!” mi se plânge. De ea şi de Dumnezeu, de ăştia doi n-a avut el loc s-ajungă mai mare ca tac-su, au umblat numa cu dedesubturi. Ah, dacă ajungea, purta la gât două cravate! Ştiam că mi-a venit rându’ la trufandale şi l-am rugat să-mi aducă mai…din fundu’ grădinii. În liniştea lui mi-a făcut planificarea de unde şi cum să rupă, a ochit un pâlc de frunze mai cruzişoare. Mi-a adus şi-un gând, să-l scriu în carte: “Ştii care-i cel mai bun somn? Când te-apucă,-acolu să dormi!” Ce n-a-nţeles: de ce-am vrut io toma de la dracu, ce, ştevia nu-i tot ştevie? Mţţţ! Aia de pe lângă casă e cam… sărată! COPILIREA GÂNDULUI Cea mai frumoasă floare mi se pare « vorba omului », a celui mai de demult! Deşi ştiu: ai luat pământ - ai luat osândă, încă îngrop literele culese de pe limba mâinilor multe. Şi nu vor găsi pământul să se înfrăţească. Am, însă, o puturoşenie (oamenii mari o numesc astenie) - mi-e silă şi de mine! E din cauză că de ani şi ani cer scuze duminicalilor în numele primarului, premierului, preşedintelui şi uniunilor de tot felu’, în numele mamei, Tatălui şi Sfântului Duh, al meu personal, nici nu ştiu în numele cui să mai cer (încă mai am putere să cer!) pentru că sunt nevoiţi să calce iar, şi iar, şi iar şi iar prin băltoace pe stradă. Şi se năclăiesc, şi-i boscorodesc femeile că trebuie toată ziua să-i spele. De la un timp simplii mei s-au făcut cam… trecăcioşi. Au trecut de la jumate-din-jumate la paharu’ ras. Unul dintre ei a luat leafa şi, toţi care n-au de-o chiftea, l-au aşteptat cu mâinile-ntinse. Nu pot să stea acasă, fug de… turbare. “Hai că v-am cinstit, le zice Zarzaulea, v-a işit nodu’ din gât?” Acum parcă e mai bine cu mâncarea, se găsesc sâmburi - e vremea să se-ngroape sâmburii! - cu pâine… merge! Naivii visează că vor fi la vară atât de fericiţi că n-or să aibă nici timp să se-ntrebe de ce! Un paradox: cei care ţipă de foame mor din cauza băuturii! - M-ai lăsat cu necazu-n buzunar! Dacă nu-mi dai o cimitiroză, o să-mi fie necaz. Că mi-l ia!! De când mă numesc io “Zarzaulea” nu l-am văzut pe Vasile cu flori în mână! Să fi intrat el în… mersulumii? Îu, mergea la mort, că erau cu soţ! Haideţi, că pleacă! - Mai stai, plecar-ai! Nici nu s-a sculat preotu’. Pân-o târăşte pe preoteasă la marginea patului… mai e! - Ce-aud ochii mei, Doamnee!? Cine eşti, mâncaţi-aş gura? - Un… creştin. Care-a fost băgat acolu,-n ceaun - (bine că m-a băgat!) - şi poartă numele lu’ Cristos. Mi-am pus chiori negri să nu mai văd pe nimeni. Mi s-au rupt toate-ntăriturile! P’i bine, mă, io vreau să te scot la lumină şi tu nu vrei?! Oameni, cel mai credincios e câinele care… n-are nici o religie! - Ăsta-i nebun! - Ţin la tine… - Nu mai ţine, lasă-mă, nu mai mă ţine! Mai bine fă un miracol: să vină o căldură, să fie ca-n mai! - Să ieşim cu toţii-n stradă în pieile goale! Ridic mâna, cel mult fac o incantaţie… Haideţi!? - Las’… că-i marţi… şi marţea-i ziua draculi, cea mai nenorocită. (Gifi) (de la “Girafă” - nota mea): - Cele mai mari ceasuri rele! (Zarzaulea):- Am dat fuga după o ceapă, că am ciorbă. Şi-am luat numa una. Dacă iau două, aia bătrână o duce lu’ sor-mea. Am o fărâmiţă de ciorbă de păstârnac. (Gifi): - Să n-aud, mănânc numa sfârâite! C-a pus amea păstârnac şi, să-l scot, trebuia să sap mai bine de-o juma de metru. “Fă, dacă mai pui păstârnac, te blestem la toate bisericile!” (Zarzaulea):- Ieri am dărâmat gardu’, să vad dacă pot sta fără gard. Fără femeie pot, m-am dizvăţat - seara mă lasă-n praştie şi fuge la capu-ăllaltu! Parcă aş rupe carnea de pe ea! "De ham-ham, toată ziua, nu te doare gura?" Să mă salte dracii dacă n-a luat-o anapoda! Mai rău!! Şi-i o mândreţe, dac-o vezi, o mănânci goală. Chiar dacă are ţâţele cam… mici… da’ poţi să te joci cu ele. Am luat-o să placă şi altora. C-o sacoşă-n mână-am luat-o. (Cristel): - Iarba bună ştiţi unde se găseşte? În mărăcini. -…Da’-l are pe „du-te-n colo” - când e vorba să mângâie, uită! Fără ea mă simt ca iarna fără izmene. “Haide, fă, că mai am niţel!” Am dezvelit-o, am tras-o de picioare. Nimic, m-a dat dricului. ”Nu, că mă duc la slujbă!” Am işit în puterea nopţii pe stradă, poate găsesc vo urâtanie. Ni-mic! M-am gândit: ori îi dau bătaie, ca la măgari în pantă, ori n-o mai las la biserică. Da’ te pomeneşti că-mi pune-n ciorbă numa… urâciuni!? (Cristel): - Când ai femeie, eşti mai limpezit la faţă! Păcat că se prefac toate că-s bolnave… (Gifi): - Aia-i femeie, mă, care se vaită! (Cristel): - Da’ pe moment, atuncea! N-au crezământ. Auziţi, hârâie ceva sau mi se pare mie? E vecinu: “Haide, mă, bagă-te-n cadă!” “Anafura mă-tii!” Nu, el vrea la… lighean, de când lucrează cu ziua la… Hai-dăi. Cel căruia, dacă-i mai ceri apă, nu-ţi dă, cică… “Prea multă apă bei!” La câmpu’ lui trebuie să te duci cu mâncarea de-acasă dar, după ce te-ntorci cu spatele, ţi-o haleşte. Duu-te, omule, du-te! Peste o lună o s-ajungi la spital. După aceea,-n scurt timp, în Parcu-rece! În ziua de azi nu te saturi mâncând din farfurie, lingându-i-le lu ăla… nici atâta! Boieri mari, calu-i cal şi când i-e sete! Pun opritoare realului. Trebuie să ascult şi de gândul pus la încolţit, doar e bucăţică ruptă. Când o să crească, va trebui, ca pe roşii, să-l copilesc. Va mai trebui să… Şi totuşi… hârâie. Aha, pleacă mortu’ cu tirifleaşca. Privesc din stradă. Stă. Stăă singur în tot cosciugu’. Ce bine i-o fi! SIMPLIFICĂRI Acu ani ce guiţătură era pe timpu-ăsta! M-apucă teama să nu fi murit porcii în somn, c-aşa se moare: visezi că-ţi bagă cineva cuţitu-n inimă şi, cum toţi suferim...! Ce linişte-i pe strada Umbrelor, se aude cum se-nvârte pământul - nu mai face “ţac », face... « ţâc» ! Trece vecina cu tocurile metalice, apoi căricioru’ cu butelia, un căţeluş aleargă pisicul Desculţului. În fiecare scursură de clipă duminicalii trăiesc ne/bucuriile simple ale cărnii. De la un timp mă simt o momâie într-un lan cu bulimaci aplecaţi toţi într-o parte. Sunt simplificările mele la doi, parc-ar fi şuviţe de ploaie trasate cu creta în aerul negru al supravieţuirii. Pe trepte de umbră, în lumea din ce în ce în ce mai flămândă, doi pisicuţi se-nghesuie unul într-altul. Cineva mă sfătuieşte să schimb lumea cu... animalele! Altcineva îi bagă-n p-da mă-sii, bagă toatele câte sunt. « Voi scăpa şi de noaptea asta? » - se întreabă Nimănuiul. Şi eu prind viaţa, dimineaţa, de subsuori, când sare peste gard, şi-i dau drumu’, pe sub poartă, înainte de culcare. De la o vârstă soarele devine număr câştigător, după ce, inconştienţi, străbatem ghilotine printre care orbecăim. Fix la 12 noaptea, atunci când se deschid cerurile, unii aprind o lumânare şi se roagă de TatălNostru să ne lase mai încet. Ne rugăm de câte ori putem să ne rugăm. Face bine ierbii. De ceva vreme a apărut o nouă unitate de măsură a timpului: parastasu’. Ieri s-au împlinit 6 săptămâni de la moartea unui sărman, astăzi i s-a făcut altuia de 6 luni, de mâine o să-nceapă să se scoată. După aia... gata! Nimanuiul plânge. « Nu mai plânge, mă, că Dumnezeu plânge! » - Aseară am băgat pisicile-n casă, zice. Că vecinii şi-au închis toţi, de-ai naibii, porţile! La noapte o să bag şi câinele. Am adormit cu banii de pâine sub pernă şi, toată noaptea, am pus mâna să văz dacă mai sînt. I-am fâşcâit să nu-ngheţe. Are o şubă, roasă, cu guler lat ce îi acoperă umerii, reverele parcă-s umeriere. Tălpile nu le bagă-n importanţă, ştie că după un parastas-două o să-nceapă să-i putrezească; şi nici nu va simţi până va cădea, ca orişicare desculţ, şi–l vom dezgoli curioşi să vedem până unde s-a întins vineţeala. Nu se poate, Pocinete bea acasă! De ce vine el... vesel? Măi, omu’ mai are şi gânduri!? - Am băut frecţia! C-a adus sor-mea nişte ţuică să facă frecţie copilului. « Ce-ai făcut, ai băut frecţia?» “Frecţie era!? Înseamnă c-am băut… frecţia!” Am luat aseară o sticluţă şi nu ştiu unde-am pus-o! Da’ pân diseară o găsesc io, trebuie s-o găsesc! Fraţilor, de dragu' ninsorii am păşit şi cu dreptu' şi cu stângu', pe jos, pââână-n centru şi mi-am luat... gonflabilă! E bună că nu trebuie s-aştepţi să-şi dea ochii peste cap, să nu rămână nereuşită, ori s-o mai fereşti! (Nimănuiul): - În casa mea nu intră nici o gonflabilă! Femeia este acidu’ şi baza familiei. Ea este cea care ne iubeşte! (Pocinete)- Ha, ha, ne iubeşte pân ne părăseşte! Amea a plecat la bătrâneţe, a plecat în Italia la nişte moşi de-ăia periculoşi să facă bluziţe unui club cu oameni care nu se pârăsc. Dac-aş vedea-o pe stradă îmbrăcată cu panaramă de-aia, aş lua-o la bătaie. Cică să viu acolu să mă ducă-ntr-...un parc! Marea-i cam departe, nu mă duce! Să văz o răţuşcă ce vine după tine să-i dai! « Nu viu, fă, nu viu! Mă f...t în marea lor, viu toma la iarnă să fac economie de lemne! » Şi... stau între două gânduri, ca oiştea-ntre cai: să mă duc din pătrătura mea, să nu mă duc!? (Apâpî)- Ţi s-a gărgănit mintea? Du-te! -Aş merge să m-aşez pe-o pătură, c-acolu cică ai voie, şi să mă prefac că dorm. Să vină să mă ciugulească... răţuşca. Pe furişa! Iau o pâine şi-o fac fărmiţele. «Fă, viu, da’ dacă pleacă... răţuşca? » « Nu, pleacă, mă, vino! Viaţa are frumuseţe, vino să intrăm în vraja ei!» (Apâpî): -Vră-jea-lă!! Ştii cum se face-n casă? Se face o majoritate: Nevasta + copilu’: «Noi sîntem... majoritatea! De azi nu mai ai voie să... bei, să aia, să aia! Doar aduci bani şi ni-i laşi pe masă!» M-am îmbolnăvit de neiubire. Când viu acasă vreau să găsesc şi io o mânuţă şi să iau în braţe cât mai merge cucurigu. Cumpăr gonflabilă! (Nimănuiul): - Am auzit că străinii încălzesc iarna câte 2 camere, băiete, că-n una fuge ea. Şi p-acolu fuge muierea... noaptea! De ce-ai muncit o viaţă şi de ce-ai luat femeie, să dormi singur? Vreau o nevastă, una care să bage deştele-n gură şi să fluiere de două ori. (Pocinete): - Dacă-ţi spune: « Mai hai odată! » ce te faci? Nicolae, te caut pe o scara a valorii şi nu te găsesc! -M-am pitit după… zero. Ia strigă-mă! - Du-te şi tu pe-afară, plimbă-te să te linişteşti. Io am fost pân la zid pe motivu’ tău, du-te şi fă-te bine! - Mă liniştesc doar simplificându-mă. Cu privirea întoarsă către Iisus. *** Ajuns aci cu scrisul, ar trebui să mă crestez pe trup. Inconştientul îmi spune că Dumnezeu stă ascuns după ultimul om şi priveşte spre păcătoşi şi spre cei care urcă în numele «evoluţiei spirituale» (sintagmă la modă!) încălcând drepturi la viaţă înălţând mâinile pentru a se agăţa de o rădăcină a mărului din poveşti. Am auzit că un doctor vindecă nebunii făcându-se egal cu ei, înţelegându-i şi convingându-i, unul cate unul, de frumuseţea altei realităţi, reglând astfel potenţiometrul normalului, dat la refuz din varii motive. Vreau să ajung jos de tot, unde omul a suferit din cauza preaîntunericului deviaţii grave ale structurii încât se face de râs în faţa oricărui patruped. Pocinete, Nimănuiul şi Apâpî sunt oameni normali, pot singuri să facă ceva pentru ei. Dar există oameni care au probleme cu înţelegerea. Dacă-i cheamă Nicolae, şi le spui că Nicolae te numeşti, nu înţeleg. Trebuie să le repeţi de câteva ori şi de-abia şi-amintesc acest cuvânt, deci nu au discernământ pentru a alege. Acestora li l-a întâmplat ceva grav de-a lungul veacurilor, fiindcă nu cred că prostia este o boală. Iar dacă este, înseamnă că sunt grav bolnavi şi formează o societate bolnavă. După aceştia mă afund. Aducerea statutului de om pe coordonatele fireşti nu poate fi posibilă decât de jos în sus, printr-o acţiune salvatoare. Trebuie schimbat macazul comparaţiei, astfel încât să nu mai existe un om exagerat de înapoiat (mental şi social) pentru a nu se mai declanşa în cel evoluat dezinteres pentru condiţia sa umană. Chiar dacă, oricum, moartea pune capac tuturor zbaterilor personale - modelul negativ s-a transmis mediului în care s-a lăsat o amprentă. Ştiu că este imposibil să-l cuprind cu braţele pe cel fără nici o şansă, poate-i şi prea târziu, simt că nu am aer pentru întoarcere. Fac scufundări după ultimul, ştiu doar că, dacă-mi doresc cu ardoare, întâlnirea se va produce. Vreau să stăm faţă în faţă, să-şi descarce lăuntrul în întregime, ca unui frate-seamăn, şi, dacă-mi dă voie, voi încerca să-i spun în aceeaşi limbă câteva cuvinte despre libertatea inimii. Apoi l-aş lua de mână şi l-aş călăuzi până la răspântia de unde poate apuca drumul asemănării cu Dumnezeu devenind mic-creator. În afara creaţiei conştiente şi asumate, în afara trăirii complexe a acestei condiţii, omul nici nu este. Mă simplific trăind bucuria secretă a apropierii de Marele Creator, întâlnind fiinţe de a căror libertate nici că le pasă, dar cu frumuseţi demne de a figura într-o galerie a sufletului. RĂTĂCIRI Mărginaşii au început să prefere terasa. Numai Cipcirică stă înăuntru, să nu-l vadă careva şi să-l pârască muierii. Azi nu bea coniac, bea, mai amical, o bere. Se scarpină, -i vin neamurile! Alături, Nebunul a revenit după o absenţă îndelungată şi pare destul de liniştit. Mi-era dor de el şi l-am privit insistent. A ieşit afară şi se roagă de oameni: « Uită-te! Uită-te în ochii mei! Uită-te-e-e!!? » Acum trei săptămâni a murit un duminical la 15 paşi de poartă, iar aseară era gata-gata şi-al doilea. Tot la 15 paşi, în partea cealaltă a străzii. Câţiva au declarat solemn că vor să moară aici. La mine. Şi asta fiindcă am pus la treabă cuvântul cel dulce şi nevinovat, cinstitul, iubitorul, mângâietorul şi înţelegătorul cuvânt. Cel care se mulţumeşte cu foarte puţin, care aşteaptă şi nu cere nimic, ba chiar se taie-n felioare şi se-mparte, unu câte una, la lume. Cuvântul care e Dumnezeu - (Pus la păstrare pentru vremuri grele, precum frunzele de vie în sticla de plastic, rămâne crud şi neatins.) Cuvântul care, în ultimă instanţă, este capabil să ucidă. Am apropiat oamenii cu disperare, m-am agăţat să trăiesc, iar ei, venind, au încercat să zboare cu aripile din hârtia criponată cu care i-am gătit. Mă întreb dacă nu trebuie să abandonez acest univers şi să-l las să înflorească sălbatic, ca atunci când ne-am întâlnit. Dar cum s-ar putea când se-ntăreşte pe zi ce trece şi se ţine carne de mine? Iată, omul care intră acum pe uşă, o ciudăţenie cu un singur ochi, m-atrage ca un magnet. - Hei, ’tu-i mazărea mă-sii dar... – oftează. Nu mai pot, sînt încălţat de la cinci şi-o litră… Nu ştiu dacă-l ştiţi pe Costel. A murit. Cu ăla mai stăteam şi io de vorbă. Cu cinstea am dat-o numa-n genuche şi-am ajuns să am numa petece... Măi, şi doar l-am avut tot timpu’ pe Dumnezeu în faţă! Păi... ăsta mai e trai? Nu mă-ntorc în pat fără să zic « Au! » Da’ nu ştiu de unde!? Şi nu mai mă-ncălzesc deloc! Când or fi trecut anii? Dă-mi nişte ţigărui de urât. Am o vorbă: “coane”. Mă strigă lumea : « Să trăiţi, domnu… Con!» Am şi-un stres. Omule, gândurile sînt încrăcite! I-am spus lu’ Dumnezeu să m-ajute, că El poate: « Doamne,-ajută la toţi şi... dă-mi şi mie! » asta-i închinarea. Am observat că toată lumea are probleme cu inima şi cu… omenia. Nu se mai ştie cum să se facă să se tragă pe om! Pân n-or muri două serii, nu se face nimenea bine. Că a rămas sângele ăla stricat! Io am fost copil de oropsie, de muncă. Acum sînt un simplu pion şi mă lovesc toţi. Nevastă-mea, săraca, are putere şi mai trăieşte. Aduce iarbă şi m-aşteaptă până-n murgu’ serii la geam, ca pe postaş. Cică… aşteaptă ploaia! Ea ţine minte, io uit - cred că am oarba după mine! Zice: te duci acolo, faci aia... Azi noapte am adormit într-o maşină de ocazie şi m-am rătăcit. M-a lăsat la capu’ unui pod: ”Nene, te las acia, mă!” Am trecut de bojdeuca asta, am avut ambiţie să nu intru. Pe la zidu-ăla mi-am zis: « Eti c-am putut! » Şi m-am întors să-ntreb: cum se ajunge la gară? M-aşteapă în curte un căţel şi un pisoi să mă mângâie… - O luaţi la stânga, apoi... tot înainte. - Azi e e Sfânta Vineri şi n-ar trebui băut să se pună şi-n cap... - Staţi că v-am prins de cuvânt! – zice Moş Viteză intrând săgeată pe uşă. Pune-mi o puleaşcă de-aia, da’ repede, că mă opreşti din viteză! Ooo, ce le pui pline de zici că dă laptele-n foc? E vineri azi? Mai e până luni-marţi-miercuri... « Scrie-mă, Doamne, pe caietu’ Tău cu încă... un păcat! » Caietu’ Lui, ca şi al matale, este un fel de cordon ombilical! Vod că vrea să se-ncălzească vremea, ieri a trecut o vijelie şi mi-a luat şapca. Am fost repede pân piaţă de-am luat nişte alea. Fac o ciorbiţă de puşcărie: dreaptă-dreaptă! - şi taie aerul cu mâna. Mâncarea lu’ Dumnezeu - urzicile! (...) Vine bărbatu’ obosit de muncă şi miroase şi el, ca omu, de, a... ţigări... alcool... mă rog... Şi se suie pe femeie să facă hâţ-hâţ. Iar ea: « Du-te draculi de-acia! » « Fă, laşi să-mi iasă inim-afară? E, atunci să fii de liter-a treia! » Atunci se fac crimele, bre! Nu ştiu dacă mai are v’unu muiere mai înţepăcioasă ca a mea! ”Ai văzut, fă, când te manancă, ce bine e? » - Să nu-mi spui, că io-s trecut pân pielea asta! intervine Cipcirică. Am văzut una la televizor care a-ntors douşpe monede pe burtă! Dacă-i băgai o lumânare, scoteai numa’ aţa! Îţi dai seama ce-ţi face asta când te prinde-n pat? Te-aruncă-n slăvi! Nu-i aşa, bre? Jură-te matale! Mai bine mă-nsuram c-o oaie, aia-mi zicea tot timpu’: ”Bea... bea!” Plec la Rio, la carnaval, să mă mulţumesc. V-aduc şi vouă câte-o gură. Da’ să nu uit să vă spui: m-am dus la Bombatu, nu’ş’ce să-i cer. « Unde eşti, măi, Bombatule? » « Aici, aici, vino şi ia-l p-ăsta de pe mine! » Tot strigam după el : « Unde eşti? Unde eşti? » « Vino draculi-ncoace, că nu mai poci să m-aridic! » Şi-l văz căzut pe spate, între noptieră şi masă, cu televizoru’ pe burtă. Nu-şt’ ce-a vrut să-i facă şi-a căzut peste el când s-a ferit de unii care se bateau! Televizoru’… mergea. Era un film şi Bombatu se uita la film! I-am zis şi io: « Acum mai stai oleacă pân la... « Publicitate » ! Da’ n-am scăpat de gura lui... - Cică: să munceşti la tinereţe, să ai la bătrâneţe - îşi varsă năduful Omul rătăcitor. Înainte se făceau mulţi copii, să ai cu cine munci pământu’... Io n-am decât unu, că n-am avut pământ. M-am luptat să-l fac om, să nu fie chiştocar sau cămaşă jegoasă… Altfel, ce om te mai numeşti? Are noroc c-a fost mă-sa frumoasă... Nu mă suferă, oi fi avândă v’o privire nasoală! De la el viu. S-a-nsurat c-un ghiorţoi de fată, o golaşă cercelată. Nu a mai fost măritată, da’ a avut gaura gata făcută. A mai avut una şi-a a stat cu ea cât un câine-n c...r la poartă. Dac-a apucat să pună duşmănia pe tine, e cam greu s-o scoţi din copil! Nu-i place... munca! Mammarea, săraca, la 90 de ani, merge-n două beţe, face snopu’ cu crăci, le leagă rotund şi le-aduce de-a dura pân-acasă. Facem mămăliga cu ele! Mereu îl blesteamă pe rege, c-avea două pogoane lângă pădure şi el venea la vânătoare, da’ nu se uita unde călca. Treceau câte cinzeci de cai prin grădina ei... Ce să mai împletesc limba, Îl iau de mână pe Dumnezeu şi merg să bat cărările. Cu ochii-nchişi! I-oti ce bate piatra-ncolo! Cred c-a făcut multă distrugere. Gata, ăia nu mai au cartofi! Ne-am înrăit, oamenii, şi s-a-nrăit şi natura… Unii au pus cartofii din... fevruarie! Măi, şi mi-a adus aminte Dumnezeu să nu mă iau după ei. Cum am învăţat de la strămoşi, aşa fac! Da’ nu mai sînt în vână pentru câmp. Agricultura-i muncă de nebun. Până nu iese abur din pământ, nu creşte nimic. Să ne fie de colo până colo la toţi! Omul rătăcitor îmi prinde-ntre degete obrazul, apoi le duce la buze şi le sărută uşor. Se-apropie legănat de Zidul căruia i-am pus de gând şi... în loc s-o ia stânga, spre gară, o ia la dreapta, spre strada curţilor înguste. Înspre... rătăcire! Pe-afară Nebunu a-nceput să răcnească: « Am rămas singur! Băăă, am rămas singur, băă!” Peste puţin timp o să vrea să se urce pe casă şi să strige: “Cucurigu!” Parcă bate clopotu’. Deschid uşa şi-ascult chemarea. Şi-aşa-mi vine să mă du-uc! Las dangătele să intre, poate se înţelege ceva! Clopotul îmi sfâşie inima, iar ea se lasă cu bucurie sfâşiată. Oamenii-ncep să-l înjure pe preot că « de ce nu taie chitanţă când vine cu cerşitu’? » Cineva, foarte stresat, îl înjură şi pe drăguţul Iisus: « Cine l-a pus să fie Mântuitor? » Tocmai acum când sângele I se scurge pe lângă cuie. Iar clopotu’ bate să ne-adunăm şi să ştim. Iau icoana sfinţită din perete şi m-aşez în faţa păcătosului: - Cere iertare pentru suduială! Puţin speriat, face cruce şi sărută icoana bâiguind ceva. Spre surprinderea mea, ceilalţi mă cheamă cu icoana s-o sărute. Dar nu ştiu ce să fac. Aleg să o reaşez pe perete. -Mergeţi şi rugaţi-vă! Dar nimeni nu se ridică. Şi nici închinăciune nu se face. După închidere trec pe la biserica mea cu gând să stau în genunchi la picioarele lui Iisus, dar totul este zăvorât şi-i un întuneric să-ţi bagi degetele-n ochi. Clopotul atârnă liniştit în spânzurătoare. Înăuntru sângele Lui se scurge pe lângă cuie şi-mi înroşeşte cuvintele. Cititorule, vin la tine cu cele ale mele. Rătăcitoare. Binecuvântează! Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23931 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE