FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Duminici cu Nicolae (1)
Text postat de nicolae tudor
NOTA:
Am trimis unei edituri volumul de proza scurta "Duminici cu Nicolae", volum ce contine lucrari retrase de pe Europeea poate mai mult din vina mea. Le voi republica dupa "Cuprins", in forma corectata, in 8 calupuri de 15 pagini A4.
Daca este cineva interesat de scrierea mea astept observatiile gramaticale si impresiile. Nu am vrut prefatator, dar promit ca voi publica in forma exacta criticile aduse pe 1-2 pagini la sfarsitul cartii, daca acestea vor fi exprimate inainte de a intra sub tipar.
Daca cele 8 postari deranjeaza, rog un editor sa-mi trimita 7 dintre ele la pagina de autor. Daca nu este posibil imi cer scuze autorilor care vor fi scosi din ecran. Daca ma sfatuiti sa le postez in timp le sterg si revin.
Daca sunt cumva noneco, ma supun stergerii si va asigur ca am facut tot ce am putut mai bine.
multumesc pentru intelegere.



O ZI DIN VIAȚA MEA

Nea Radu așteaptă mușteriii pe un scăunel la poartă. A scris mare, pe gard, cu creta: ”VÎND STRUGURIIII”. A pus mai mulți de I, că anu’ ăsta sunt mulți struguri, s-au făcut la toți puturoșii. Dar cine să-i ia tererezu’, că-i și chisălit!? Mă vede și-mi spune să se-audă:
- Știu, n-ai voie la struguri; cum nu mai am eu voie la pepeni! C-am tras-o! Știi cât m-au alergat!!?
Îl las aparent vesel sub soarele toamnei, soare ce va urca, va urca, va urca și va lumina în zadar strada Umbrei.
Mă grăbesc să fac prezența peștișorilor, apoi să presar rădăcini pe stradă pentru a fi călcate de mașini, și să arunc o mână de țărână pe gresia tocită de la baie, să se facă noroi până deseară când voi reveni să culeg semnele.
Înaintea mea vine un copilaș în fugă: „Nenea, le-ai găsit?” „Ce?!” „Ți-am lăsat la poartă niște pietricele frumoase să le... fotografiezi!” Și mi-o ia înainte, le culege de pe jos și vine cu ele-n căuș.Trebuie să-i dăruiesc și eu ceva și, ce mă fac, nu mai am putere să dau nimica?
Pe un pietroi mă așteaptă Ivan. OrganuDePază vine din sens opus și-l strigă:
- Aivan?
- Unde vrei să merg, mă?
- Nu ți-am zis "hai, Ivan!", te-am strigat pe americănește: Aivan?
- Te-ai dat draculi și tu!
Ivan se așează pe un scaun și stă aplecat cu coatele pe genunchi. Il aud:
-Pepeni mi-am pus... gogonele mi-am pus... C-așa-i românu’, să bage-n el… Oare ce trebuia să mai pun?
Îi vad doar arătătorul dreptei înțepenit pe degetele îndoite la doi.
-Prune ai pus? îl întreb.
-Pus!
-Castraveți?
-Pus!
Hai că mișcă degetele, mai are unul și gata.
-Varză?
-Da, măi, varză, mai am de pus varză!
Și-și îndreaptă spatele, ușurat.
Dar alte gânduri, imediat, nu-i dau pace. Așa că-și reia poziția de tras în concluzii. Începe să se-ntrebe: „Analfabeții ajung, oare, la Dumnezeu? Dacă tot fată mintea celor deștepți, de ce nu dau și ei puii, domle? Eminescu avea o minte bună, dar a făcut cea mai mare greșeală c-a... murit! Noi ce să ne facem dacă suntem atâtica?”
Și-arată cu degetele, alea îndoite la doi, o înalțime oarecare. După care revin cuminți în poziția de așteptare. Dacă ar gândi cu gura, l-aș ajuta să sară.
Fie ce-o fi, trage concluzia: „Doar în mănăstire e traiul adevărat: fiecare face ce poate, mănâncă toți la fel, nu se pleacă de-acolo...”

Organu’ e la... putere! “Nu te feri, bre, de paznici, zice celor pe care-i păzește, că și matale trebuie să trăiești, și io. Alo-lo, Nicolae, nu scrie!... Că nu furați de la mine… Dacă vă descurcați prin hale…” Ivane, vrei pui? Dacă te juri pe sfântu’ tău, vii deseară. Nu mai trebuie călcat terenu’, e arat de noi! (mie, șoptit): Eu sînt optimist, n-am gânduri ca sudoru’ ăsta care scăpa mereu electrodu’ din mână: “Ce-oi face mâine?"
Ivan pune doi lei pe tejghea.
-Un pahar pentru mine și unu pentru pești. Pune-l bine pentru vremuri grele.
Adică pentru mâine?
Iau leul și-l așez în cutiuță. Oricum îl cinstea pe cizmar. Că i-a lipit niște troașe și-l cinstește de câte ori îl vede. Și-i ajunge de când îi tot dă. A avut pretenție la plată, „Prenadezu’!” cică. I-am făcut oleacă de roșeață: ”De ce profiți de bunătatea omului?” Nu mi-era, da-l și înjură, iar omul, când te mușcă pe la spate, înseamnă că-i pe jumătate câine.
Ivan nu se mai așează pe scaun, privește la acvariu:
- Era un bagabont negru care-o alerga p-aia roșa. Acu s-a pitit, unde-o fi? Bine că face bolboace și au colțuri, ca altfel se deranjau la cap. Nu mai lua pești, nu-i presa! Măi, da’ n–ai nici un avantaj, îți fac numa satisfacție? Am presimțu’ că trebuie să-ți aduc o pietrică să-și frece ei burta de ea, altfel... cum iese icrele-afară!?

„Ooo! se aude un glas din stradă. Ptru!” E moș Tăgârță, unul dintre pământeni. Trece cu căruța vârf. A pus o folie peste ceapă, să se simtă ea bine. Se dă jos și-mi aduce două legături.
-Ia, Nicolae! Dacă-l prind pe-ntuneric pe Paișpe-din-cărți îi iau lumina. Mi-am zis anu’ trecut: “Mă, să nu mă bucur la banii popii, că mă bate Dumnezeu!” Și i-am dat ceapă la juma de preț. I-am dat… munca mea și tot s-a uitat urât! Ăsta… numa să ai bani și să-i dai! Vrea să moară sătul.
Moșul s-a întors cu fața din ziua când i-am fotografiat mâinile. Are cele mai chinuite mâini, nici nevasta n-o mai mângâie de teamă să n-o rănească. Se uita la mine c-un ochi a mirare, dar era și nervos că stă cu mâinile-ntinse, el care n-a-ntins niciodată la nimeni. Dac-ar ști că poza n-a ieșit...! Atunci mi-a fost rușine să-l mut în alt loc, mi se părea deja mult că se supune. Da-l prind la iarnă, nu mă las până nu-l prind. Ochesc dinainte locu’, fac o probă și-l iau prin surprindere: ”Vino, vino repede! Stai așa!” Și–i dau clic, că nu-i mare lucru să dai clic! Ce poză o să faac!
Îi pun în pahar altceva - băutura cea mai fină pe care-o am. Știu că nu se prinde, dar vreau să dorm liniștit. Și să-i rămână lui așa sufletul, că... mi-a dat, că mi-a dat de la el... Vrea și cafea, și-o vrea afară să nu scape calu’ din ochi. Dar, cum iese pe ușă, îi și smulge vântu’ caimacul. Îi lasă doar gustu’ de cafea.
- Ce faci acolo singur? îi strig.
- Nu mă-ntreba ce fac, că fac! Vino repede că norilor li s-a făcut de fotografiat! Hai odată că nu pot să-i mai țiu!
Oamenii simpli sunt niște moace. Mi-a cerut unul, când era căldura mare, să țin băutura la frigider și i-am dat din greșeală... apă. Doar scrisesem pe sticlă ce e! A băut-o ca pe apă, așa cum fac ei când se grăbesc, și-a plecat liniștit la... munca lui forțată.
Comerțul cel mai rentabil îl face unu la țară. Fi-su-i de ocol silvic, nu-șt’ ce p-acolo. Are magazin și dă pe caiet, ca oricare comerciant. Dă... cu capu’ gol. Numai că el e... factor și oprește datoria când înmânează pensia.
Ajung târziu acasă cu buzunarele pline cu... pietricele. Și degetele îndoite la doi.

DUMINICĂ – ZI DE SCRIS

Rușețeanu are dreptate:" Scrisu' e o viață băgată-n p-da mă-sii!"
Aaa, vine Jan. Stai să vezi ce bagă ăsta acu!
- Ai draculi cu publicitatea lor. Măi, trebuie să stau o noapte să văz un film? Niculaie, vino să-ți plătesc. Tot, că mi-am pus de gând să mor. Trebuie să mai plătesc, număr'le: ligheanu' (antena parabolică, nota mea), telefonu', la apă trebui' să dau… Curent nu consum, că n-aprind lumina pân casă - fac economie de vedere. Se-nghesuie toți la pensioară, să mi-o ia!
Mâna începe să scrie fără mine. Mă vede:
- Îmi bag în scris! Prin scris te rupi, dă-mi hârtiile!
Mă smucesc și salvez... cuvintele!
- Zi-i, mă, "Cristos a-nviat!"- îl ceartă pe noul intrat, Ilie.
- Nu ești mulțumit că-ți zic "Bună dimineața"?
Ilie Cioranu e gătit ca niciodată. La-nmormântare nu cred că merge - spre-acolo totdeauna-i mangă (să prindă putere să ducă steagu'!), la vreun partid… cine să-l invite?
- Merg la… evangheliști, zice. Au întrunire și-am auzit că ajută pe toată lumea.
Ilie merge oriunde se dă. După ce se luptă să se scoale din pat, se-ntreabă: ce se întâmplă azi? Cele mai frecvente sunt înmormântările precedate de priveghere. Paradoxal, cu cât omul este mai sărac, cu atât e mai rost de pomana care-ngrașă. Orice amărât are un plecat afară și, la nenorocire, face pe dracu-n zece și vine. Vine cu bani străini, care, odată schimbați, au valoare, și nu se uită, aruncă în stânga și-n dreapta. Acu e momentu’ să se vadă că și sărăntocu’-i om. Da’ toți știm că hainele sunt împrumutate de la cei cu care se chinuie prin barăci sau corturi din nailoane, să nu se facă de rușine.
Ilie are urechile pâlnie și află unde. Și-i prezent. De-aia s-a și îmbrăcat frumos - cerșetorii nu mai impresionează. Va fi atent la ce se vorbește, va jumuli o buruienuță și va da pietricicelele la o parte. Astfel, poate va fi poftit la masă sau i se va dărui o sacoșă cu de-ale gurii, pe care o va refuza de formă, șoptit...
Ilie este peste tot - ascultă și zice "Da-daa!" și dă și din cap, ori ridică mâna să te susțină… Că doar nu dă cu barosu'! Are-ntotdeauna batistă curată la-ndemână și șterge parbrizu’, dacă va cădea din senin v’un găinaț de păsărică. Nu, el nu cere, e mai mare rușinea să ceri, da’-i e drag lui "să fie frromos!" “Minunăția asta roșioară merită să fie găinățată de vrăbii? Nenorocitele, cum de-și permit?” Dar ce grozav ar fi dacă ar cădea, fleoșc, găinațul (pe care, de sărăcie, mărginașii îl vor amesteca cu argilă și vor unge turtoiul, în loc de magiun) direct pe rochia cea pompoasă, ori pe buzele sulemenite ale acriturii blonde. Și... ce-are!? Pasărea cerului e cea mai curată, cea mai aproape de Dumnezeu!?
Data trecută a pățit-o. Trecea o doamnă cu-n dolofan în brațe, iar el, de colo, politicos: "Doamnă, să vă trăiască! Ptiu! Ptiu, să nu fie de deochi!" Iar ea: "Mi-ai murdărit copilu'! și dă-i, și dă-i cu geanta peste cap. Nenorocitule!" A tăcut, săracu’ – “e tot felu' de lume!”
Vine Săndel. Scoate ușurel un măr din buzunar și mi-l pune pe furiș sub priviri. Da’-ntâi se uită dacă nu cumva mai e vrunu'? Atât îi trebuie, s-aduca altcineva… măru'! Știu, nu trebuie să-l iau repede, trebuie să stea până-l vede toată suflarea. Se-ndreaptă spre masa lui, țanțoș, ca un boier, se-oprește la mijlocul distanței și face ochii roată. Aștept căutătura privirilor… indiferente, semn că pot lua fructul dumnezeiesc. Rostesc cuminte: "Săr'mâna!" și-i umplu inima. Dar face imediat pe supăratu' - cum să-i zic io, lui, săru-mana, doar nu-i așa bătrân?
Mărul a fost văzut de toată piața. Că Săndel merge special la piață după el. A verificat toți negustorii; când trece i se face loc, și-atâta zice: "Măru'!" Iar ei, să-i facă pe plac: "Măru' lu'... Niculaie?" "Nu se știe?!" Îl ia-n mână și-l rotește-n soare. "Oare, nu-i prea roșu? Vreau altu' mai verzișor, dulcegele au panarame de-alea care fac rău. Să aibă fix 150 de grame! C-așa se mănâcă-n ziua de azi, după... cântar!"
Cineva lipește o hîrtie pe fereastră. "Lasă-mă!" cică. Nu-mi mai pasă de căpățânosu’ din afiș. De la un timp mă simt la țărușu’ morții, legat cu oleacă de lanț. N-am cum fugi. Nici unde! Așa că mușc, mușc din măr. Și scriu toate nimicurile acestea – să nu... plâng.

BONJUR DE SEARĂ

Cum dă să se lase seara ne și-ntâlnim la un „bonjur de sear㔠- pentru bucuria de a ne găsi unii cu alții. Azi e și sărbătoare: „Înaintea lu’ Sfântu’ Neculai!” Adică stăm toți aliniați în fața lu’... Neculai, doar nu-i frumos, nu-i așa, să stai cu spatele?!
Privind pe geam se vede o toamnă blândă (musca încă bâzâie!) cu o ploaie de-aia de toată ziua.
Înainte de a intra, Ivan dă o fugă la piață făcând amenințător semne cu pumnul: „De ce nu vând și țigări?”
Aflu că Dumnezeu ar fi nins în țările calde și i-a nenorocit pe cei care merg numa-n picioarele goale. Mai aflu că fabrica de pâine se plânge că nu se mai caută covrigii, ca altădată. Stăteau șiruri în bodegi, rupeai - trosc!- și-aveai un dumicat în stomac. Pe oameni i-a ajuns o lehamite cauzată de neîncredere. Lehamite până și de moarte. Sunt ferm convinși că, după ce va bate gongu’, s-ar putea să nu primească nici măcar banalu’ covrig. Așa că-și dau singuri de pomană, își dau cu încrâncenare, să aibă pe lumea cealaltă; și-au făcut chiar rezerve considerabile de băutură în împărăția celor preasfinte!
În timp ce eu, singurul, nu i-am dat de cap, mă chinui, pe ruptelea, să înțeleg mersu’ lumii. Astăzi mi se pare cam așa: fiecare ins își risipește întreaga viață într-o luptă aiurea pentru a ieși victorios. Pentru aceasta identifică permanent victime și le atacă. Nu-mi iese din minte o copilă de 6 ani care cerșea aseară pe treptele alimentării și a sărit din senin cu gura pe o trecătoare bătrână amenințând c-o... bate! Oricât de involuată, orice ființă își asigură echilibrul cu o porție zilnică de eroism. Mai cred că omenirea și-a pierdut simțul normalității. Poate nici nu l-a avut vreodată sau normalitatea este chiar un ideal! Din fiecare metru pătrat de supraviețuire s-a instaurat o așa zisă normalitate, peste tot spațiul o alta, iar deasupra, mai mult dividendă decât evidentă, în numele spiritualității, tronează ierarhic supra-omul - cel care se lăfăie călare pe supraviețuitori, râvnind – paradoxal!- la metrul acestora de trăire (numită din când în când fericire). Omul de deasupra nu s-a retras în pustie să evolueze rupt de cele materiale, a preferat și preferă aglomerația unde face o politică subtilă prin care ține la distanță orice împotrivitor: în numele evoluției (lui) propovăduiește că nu ai voie să judeci sau să încerci să te opui, ci să te lași în voia Tătucului care are „planificați”: aleșii, cine trebuie să sufere ori să stea cu mâna-ntinsă, pe cei care mor, aleargă, strigă, zboară sau umblă desculți. Regulile sunt dictate de... Sus! (Chiar că de sus!) Tu, micule și simplule om, nu ai voie să deschizi gura, stai cu capul în jos și cu mâinile pe sapă, pe fiare, sau în dejecții. Superomul este cel care a ales să se instruiască, pe când tu, prostule, ai ales să bați mingea pe maidan, să chiulești de la școală, să te bagi tot timpu’ în vorba cu fetele riscând să ajungi cu așezământul sub scara blocului. Ți s-a dat „o încercare”! Dacă n-ai aflat, află! Uite cât de liniștit sforăi, râzi în somn, pare-mi-se ești al naibii de fericit, visezi cumva că stai la aceeași masă cu zeii? Du-ți crucea fără crâcnire, cum a dus-o Cel pur, du-o omule, du-o! Dumnezeu te încearcă, ne încearcă pe toți... “Numai prin suferință vom evolua”- (zic unii!) Suferă... tu! Ia de ici-șa un pahar cu poșircă, tulbură-te și...-adormi... Bravo, fericitule... animalule... băga-te-aș în mă-ta, poate nu ajungi mâine la hăi-rup!
Supra-omul este cel care are relațiile să aibă multe victime – în esență sclavi care să muncească pentru el, în timp ce dumnealui... mediteaaază cum să ajungă la cer și ce să facă după aceea. Sub-omul are voie să-și facă pe piept cruci cu nemiluita, iar dacă are mâinile ocupate să se-nchine cu limba. Dacă rămâne-n urmă cu rugatu’, să meargă neapărat la biserică în zilele cu cruce roșie (96-an!)- să recupereze acolo, în liniște deplină, într-un cadru frumos... organizat...
Azi m-a tulburat unu, plătit să citească, atunci când a întrebat câte cărți citește pe săptămână, și... râdea, râdea, râsul i se rotogolea peste mărginași, ca un potop, și reteza de la rădăcină tot ce îngrijisem pe dinlăuntru, râdea de cel ce dă cu sapa cât îi ziulica de lungă, iar seara, dacă ia o carte în mână, îl lasă repede ochii. Este o luptă dreaptă aicea, superomule, este dreaptă lupta aceasta?
Io, unu’, am lăsat-o mai moale cu cititu’. De teamă că citesc și nu se vede c-am citit. Aveam un coleg de bancă ce a împrumutat de la biblioteca școlii ” Winnetou”, de Karl May. Și-l întreb, după câteva zile: „Ai... citit?” Zice:”Da. Acum citesc a doua oară.” Mă uit la el și-mi vine să râd, nu-nțelegeam să citești o carte de două ori. După alt timp îl întreb dacă a terminat de citit „a... doua oară”? Și-mi răspunde că citește a... șasea oară. „Îmi place foarte mult. Vreau s-o citesc de 10 ori.” Măi să fie! Și m-am convins că citise fiindcă viața lui se schimba cu fiecare... „citire”: nu mai eram Nicolae, ci ”apaș”, școala era „trib”, dirigul- „Față-palidă”, ne-amenința că ne scalpează, fuma pipa păcii, bolborosea niște incantații ciudate... A–mbătrânit, săracu’, l-am întâlnit deunăzi, și-i tot așa: Winnetou cu tomahawku’ la brâu. Căuta fumuri înalțate spre cer, de la alte... triburi, semn că vine sfârșitu’ lumii...
Am preferat să dau ocol lucrurilor și oamenilor, și ... dunga-nainte! Culmea e că n-am gătat cu-nțelesu’! Am fost cu ochii pe niște cuvinte să pricep încotro bat. Și toate mă împing în aceeași... direcție.
Dar nu înțeleg să stau cu capul plecat și nici să-l țin în cârcă pe nemernicu’ de supraom. Chiar Dumnezeu numindu-se.

BALADĂ PENTRU MARIN

Este ușor să spui: « Dumnezeule, sunt suferind, ajută-mă să nu mai fiu ». Dacă ruga sinceră e, ți se va-ndeplini din clipa următoare sau alta. Rostește cuvântul, unul singur – șoptește-l adânc, din cel mai adânc. De-l meriți și e potrivit va avea forța să se ridice din carnea ce ești.
- Spune, Omule, un cuvânt...
Dar Marin nu-nțelege. Se-adaptează iernii pregătit s-o înfrunte gol și fără de ban, doar cu o sticlă ce nu se termină și-un borcan cu verzi zemuri dăruit de un milostiv. Visează o femeie la trupu-i, acolo, în tot văzu’ lumii, un trup pe care să-l poți atinge cu limba, un trup din cele ce trec prin pătrățica de noapte, spre noapte.
- Ah, ce bărbat am fost... și-amintește. Râzândo cu păr ineliu, strecoară-mă-n sân ca pe-un nebunatic pisic, doar un pic...
- Te-ai hâțâi, stârpitură? i-aruncă aceasta cuvinte din fugă.
-... Vino pe patul meu din cartoane și celofane, n-auzi? Să izgonim răutatea din trupuri, în încleștare și uzi să devenim două gânditoare statui...
Nu ne este, în ochi, o-ntâmplare Marin. Dumnezeu pare că spune: « Priviți, puteți fi la fel... fără cuib și făr’ de nimic... » Este nevoie de el să ne dea de gândit...
- Omule, sunt strigat, dă-mi din viața ta un minut pentru două sau trei dintr-a mea!
- Dar îl poți ține minutul, căra? Ți-ai risipit ultim leu, l-ai schimbat pe–un pahar puturos gâlgâit clipă de clipă pe gât. Și-ai ajuns în strigarul din bloc, nici măcar nu te-nchini. Nicicând om ca tine n-o avea de la om, fiindcă omul, știi bine: a luat, a cuprins, l-a lăsat fără gard pân’ și pe Dumnezeu.
Vânzătorul de pești, deunăzi, m-a-ntrebat: "De ce nu mai cumperi?" "Să văd cum se moare, suflete s-arunc la gunoi dimineața cu pumnul? Au murit, rând pe rând, douazeci și ceva, și știam c-or pieri. Mai aveam numai trei, cei puternici și vii. Un mascul arămiu cu o coadă prelungă și-un mustăcios fumuriu cu ochi tulburi-aprinși ce căuta să prindă la colț și nu da vreo scăpare, în stânga sau dreapta, țintuia o femelă, o obliga, și știa: negreșit se va preda lui, destinului. Era frig, un frig blând de-nceput de sfârșit, dar acid pentru–un băț de chibrit. Alerga auria printre alge și bule cu cei doi după ea. Alerga auria și într-una visa că va avea puișori cu prințisorul zglobiu ce dansa cum nici omul nu poate, chiar de s-ar antrena viețile toate-adunate.
- Viața ne e în acvariu, albastră ca cerul din noapte. Ți se pare că-i bine, că încă nu-i frigul din urmă? Dar cine ești tu, Marine?
- Am fost mai înalt, dar... am mers mult pe jos și m-am cam tocit. Îmi place s-adorm când plouă alături, s-aud “pic-pic pic”! Toate-or să-nghețe de prea multă minciună. Cine… sînt? Un claun în viață, cea de la urmă. Am făcut lu ăla pe plac, și lu ăla. La toți. Cu speranța că-n ei și în lume s-o-ntâmpla ceva bun. El și cu el, și cu ea, și cu tu, jucați împreună după cum întunericul vrea. Tăceți toleranți, abandonați sorții, așteptați să vi se facă dreptate. Dar știți voi, știți cine e Dumnezeu? E un creier încins, o… Grozăvie ce se lasă purtată pe brațe,-nadins. Care scoate gemete și hi-hi-ituri. Îi ies aripi și alge din trup, cozi, și coarne–n tot felu’, se transformă-ncontinuu, creează lumi după lumi articulând silabe numai de El înțelese. Sunetele par fluierăturile unui nebun în cămașă de forță ori ținut, strâns, într-un colț izolat. Undeva, capătul lumii, precum un vagin, se–alungește făcând loc atâtor și-atâtor forme perfecte și sensuri. Creaturi născute dintr-un cuvânt, ăla spus. Și toate-s abandonate să dăinuie-n voie și să se înmulțească, de vor. Te-ai gândit ce miracol e viața? - o bucată de lut primește, brusc, suflu și se… ridică, privește, gândește, se bucură de ce simte și face, poate cânta, visa ori crea? Ți-nchipui că Dumnezeu e ceva, o-ho-hoo!! măreț, probabil din aur, lumini și sofisticării? Nu, e- un simplu nebun cu puteri cum nici unul n-avem. I-ar putea semăna doar acei ce în vis își strămută cuibul, cățelul și pașii, acolo unde nu contează cine-ai fost, cine ești, doar că respiri liber și pur și simplu: trăiești. Ai văzut muribunzii cum vorbesc într-o zi la pereți, cum pe mă-sa o cheamă, cum se duc înspre ea? De lumea cealaltă ne desparte un fleac, o foiță de ceapă. Numai că între una și alta–s infinitele lumi aglomerate-ncontinuu de fel de fel de nebuni.
- Marine?
- Nu mă striga și nici milă nu-ți fi’. Și nici la Dumnezeu n-are rost să mai strigi. El există, desigur, dar e ca și când nici nu ar exista. Și-o să plângi, o să vrei viața-napoi, să trăiești ce n-ai îndrăznit sau n-ai apucat să visezi. Numai că, dragul meu, înapoi nu mai este posibil. Doar să stai lângă fiu sau prieten, s-aștepți să-i petreci disperat până-n mijloc de câmp, să vadă și ei
Grozăvia
care veșnicește
creând.


LITERATURĂ... VIE

(El): - La șapte fără un sfert trebuie să scol nepoata. Cu baiatu’ e ușor, atâta îi zic: "Hai!" Cu ea e jale mare! "Hai, că-i și cinci!" "Hai că-i și-un sfert..." Până nu vin cu sifonu', nu se ridică din pat! Și-obraznica, mi-a făcut o pomană de dojeneală că mă chioșpăneam la calculator. Da' io sînt ăla care-l ia la subsuoară și-l duc să-l devirusez. Și-l aduc și-napoi! Am înnemerit ca prostu' - erau amandoi, și fata și băiatu’: "Nu vă e rușine la ce vă uitați?" "Nu... stai, c-acuma... preluăm!" Era una care se trăgea de țâțe! Nu-nțeleg cum de li s-a stricat crescătura? Adineaori căutam cleștele de coame, șelainzeru', așa-i spune, că-i nemțesc. "Tataie! mă strigă, iar ai vorbit!" "Ce-am... vorbit!? Să mor aci dac-am vorbit!" "Ai vorbit, recunoaște c-ai vorbit!" "Ce dracu-oi fi vorbit?" mă întreb singur. Tinerilor le place de bătrâni doar să râdă de ei. "Ai fost la băut?" "Nuu!" Cum să spun c-am fost la băut? "Baa...da! Vino-ncoa!" Și deschide calculatoru'. Și-mi... citește! Da, io eram, m-a... dibăcit! "Să știi c-am vorbit și Nicolae m-a notat!" Apar bine-acolu, gata să nu mă recunosc. Mai întreabă-mă, că-mi place! Ia de coalea pix și... scrie-mă!
Care mai de care îmi lasă pix. "Scrie!" cică. Și s-au adunat pixurile, încep să m-acopere!
(El):- Să nu vorbim prostii cât e popa-n biserică.
Intră unu pe care nu l-am mai văzut. A greșit drumu’, în loc s-o ia încolo, a luat-o-ncoace. Cred că-i haramgiu.
(El):- Miroase a este! Să-i iubești pe-ai tăi, pe care știi că-s ai tăi...
- Cam... sosesc! zice noul venit. Azi e mâine? Io fug, nu mai mă duc acasă. Fug cu palmele deschise, să vadă toată lumea. M-au ridicat ce m-au ridicat și la urmă mi-au luat... treptele. Toți sînt la mine-n poartă - că o să ies io... cineva! Da' nu le-arăt cine ies. Dacă ies, ies pe banii mei, ce? Vreau să fug, să nu mai mă cunoască nimini, să nu mai dau nici un răspuns. Că, dacă răspund, te doare sufletu'. Mi-au dat telefon de-acasă: "Mă, nu mai veni acasă!" Io sînt de-al meu. Vorbim din mai-încolo, când oi iși, c-am dat de băut la toată lumea! O să bag numa alfabeți.
(El):- Bre?
- Domnu... bre! Antenă!(„Atenție” trad. mea.) Dă-i un pahar.
(El):- De la o vreme nu mai ți-aminte nici de tine. Da, trăim niște vremuri în care nu-ți mai este aminte. Merg să-mi depun candidatura!:)))
- Eee-atiti! Da'... io sînt! Bre, nu-i mai da!
(Eu):- Domnu’... Bre! Vrei să fii uriașu' meu? Vrei să fii Greuceanu?
- Di ce?
- Ești bun de pus la rană.
- Bea o gură și înclină-te pe dreapta, îți trece ficatu'; dacă mai bei una, îți vindeci și rinichii. La gară nu mă duc, că mă prinde. Și ce zice: "Ete-al draculi, n-a pus și el un gând!" Că io am gânduri, am mintea-ndulcită cu gânduri! Dacă taci, trăiești mai bine?
(El):- 'Te-ar vântu' de teleleu! Mai dă-mi una că plec și io. Plec la târg. C-am pățit-o. Vine ieri unu la gard să-l las în poiană. Și-mi zice: "Văd că ai o groază de porumbei, dă-mi și mie 2." "Ia câți vrei!" "Vreau 2, cât îmi ceri?" "Habar n-am! Dă-mi un leu, să fie plătit." "Îți bați joc? La târg costă 50 bucata!" Și-a plecat supărat, cică am făcut... farafastâcuri. Am o spujină de porumbei, s-au aciuit toți la mine. De ce? Ei știu! Au făcut ouă și, dacă au ișit puii, aloimis, nu mai pleacă. Turuie toată ziua. Mă uit cum își iau zboru', câte 20. Măi, și au o viteză! Merg să-i vând. Că, de mâncat, ce să mănânci, n-alegi nimica dintr-un pumnișor de carne. Și... să mănânci numa’ zeamă!?

ALCĂTUIRI

Sistemul care mă guvernează este un “rai” rupt de popor. Lupta se dă să intri și să urci acolo, dar nu pentru a-l determina să funcționeze mai bine, ci pentru a obține ceva personal.
Și vreau să ies din tunelul întunecos ca un maț grotesc îndesat cu tot felul de lucruri ce produc scârba de a mărșălui spre Absolut.
Inițial am crezut că nașterea este un început de drum, firesc, pe care, dacă mergi liniștit, pregătindu-te și muncind încontinuu, poți ajunge. Iar, dacă ai obosit, poți lenevi în voie, oriunde te afli. Doar ai o viață de străbătut, adică ani cu infinite clipiri, și nu te zorește nimeni. Fiindcă drumul este al tău și nu trebuie să dai socoteală, ai doar responsabilitatea nescrisă de a merge până la capăt unde, probabil, ești invitat să explici de ce ai ajuns doar atât. Am înțeles, însă, că nu pot să ajung decât dacă dau mâna cu răul. Și m-am ambiționat copilărește să nu. Chiar am simțit cum, în interior, refuzul de a face compromisuri mi-a devenit un organ vital. Paralel cu părerea de rău că am fost trimis într-o astfel de alcătuire.
Am încercat să salvez lumea aceasta, dar cei nedreptățiți nu mai au încredere. Preferă să scape, să se salveze într-o luptă solitară, vânzându-se ieftin, de cele mai multe ori pentru câteva clipe mai acătarii. Plus că nu au încredere nici în ei. Mulți, când au fost împinși cu forța-n liniile fronturilor, se dădeau loviți după câțiva pași. Și nu pot fi strânși azi la un loc pentru a se înrola într-o bătălie mai periculoasă decât glonțul. Când pot să refuze un front, o fac instinctual.
Nefiind chip cu ceilalți, mi-a rămas bariera cinstei absolute – copac solitar în voia crivățului în timp ce semenii pun alarme, grilaje și gardieni la porți, bâte și furcoaie după uși ținând slobozi câinii și asmuțindu-i! În timp ce inventăm ascunzători și încuietori sofisticate ori făcând infarct, când ți-ai dat seama că nu ai zăvorât ușa de la intrare! Casele ar trebui să ne apere de intemperii ori animale, nu de semeni. Dar sărăcia a împins ura la extreme, nu se poate supraviețui dacă nu jecmănești pe cineva!
Omului îi lipsește un organ vital: cel al binelui.

Iată bărbatul care-și plimbă cățelușa prin parc. Doar duminica dă roată, în rest programul e dus-întors. Întorsu' e pe la mine. Stă puțin, dă vodca peste cap (vodca nu miroase) și se-ncadrează la fix. De la un timp începe să-și fure pensia - cumpără ulei ieftin și-l toarnă în sticle cu etichete mai scumpe. Azi îi admir fragilitatea florii pe care o ține, aproape de inimă, mâna sa tremurândă. De fiecare dată o rupe din parc, un gest în esență nevinovat. Când trece pe lângă curtea vecinului cu bălegar pentru fușchele și din care emană permanent miros de pișălău, se grăbește cu nasu-n culoarea petalelor, ca și cum ar trece pe sub o apă.
Plimbările sale sunt aducătoare de liniști răscolitoare de amintiri dulci de pe când mergea țanțos cu pantalonii cu vipușcă și toate mândrele se uitau lung după el...
Totuși tresar, mi-am amintit că am înnumărat florile din parc și mi-au ieșit... 364. Că m-am și mirat, mai trebuia una! Ce se va face plimbărețu' meu în a 365-a zi? Că pică și rău, tocmai de revelion - sărbătoare planetară... Dacă nu te plimbi atunci c-o floare-n mână, înseamnă că te-ai plimbat degeaba tot anu’. Plus că, în ziua aceasta, o poți așeza ușurel deasupra unei ape să plutească... S-aprinzi lumânarea, să vină o luminică, o luminicică, o luminicăcică misterioasă și sfântă, așa, drept dintr-o parte... în timp ce anii vin și ei unul spre celalalt, și-și dau frumos mâna spunându-și adio...
Pffiuu, ce problemă delicată! Să sar la gâtul omului, ca leii, ori să-l cert că rupe florile? Dar florile se și rup, ele trebuie să bucure cumva! Acest om și cățelușa lui va întrista orice întâlnit, doar se știe că tristețea se ia mai repede decât guturaiu’! Tocmai acum când trebuie să ne deschidem sufletele, să le înfrumusețăm, că mâine-poimâne vor ciocăni candidații la sistem, cei care vor jura să aibă grijă, ca de ochii din cap, de fiecare centimetru pătrat de... țară... românească... Și cum putem intra în sufletul acestora cu ditamai golu’? Exagerez, cu... golișoru’ din care va lipsi o singură și banală... floricică?
Oameni buni, mai trebuie o floare! Pentru sufletul atât de sensibil al celui care-și plimbă zilnic picioarele prin parc... Ne mai trebuie o floare!
Dac-am lăsa fiecare câte o sămânță, o semințică, o semincioară, o semincuțicuță oriunde vedem un pic de pământ... ori să aducem un pumn de țărână și să-l așezăm într-un colț steril… Floarea este puternică, știe să aibă grijă de ea... Galbenul ei, roșul ori albul... albastrul... movuliul, sau roziul fac atât de bine sufletului... Florile te vindecă de toate alea, nici nu-ți mai trebuie doctor...

Intră nea Săndel. Cam grăbit.
- Sunt disperat, zice, de-abia l-am îngropat pe fratele lu mama și-a murit și vecinu'. După ce se lasă soarele jos, dau o fugă până-n parc să iau două flori, că n-am cu ce să mă prezint...
- Aaoleo!- gândesc cu voce tare- înseamnă că trebuie... trei flori!
- Nu trei, la mort se duce cu soț... M-am gândit la tine, să-ți dea Dumnezeu sănătate că m-ai învațat să plec cu coroana de-aici. La Bucuresti e de trei ori mai scumpă! Mă nenoroceam! A făcut blocaj renal. Măi, și nu s-a văitat niciodată! Nu l-au mai dus la doctori, că-i mâncau de bani și nici nimica nu făceau...
- Cum sunt alcătuiți oaminii p-acolu?
- Doar ce-s mai civilizați în vorbire. Da' n-am auzit să zică v’unu "Dumnezeu să-l ierte"! Toți: "Hai noroc! hai noroc!" Beau bucureștenii în prostie! Io am băut numa suc, pecsi de-ăsta. Mi-a plăcut că la ei se pupă mortu' și se și plânge. Ăia străinii plâng nițel și ies repede la pahar. Măi, băgau gogoașa-n gură, o strângeau oleacă și-i dădeau drumu'! Aci-o vedeai, aci nu! Acolu se vine cu cravată, da' nu de care-o fi. M-am dus și-am luat neagră. Când am plecat, poa' să mă blesteme Dumnezeu, n-am vrut s-o aduc acasă. Aia bătrână a pus voalu' la tablou, băiete! Doliu’ în piept îl pune o măritată, domnișoara n-are drept, cred că vor să le ferească de tristețe. Biserica era acoalea. Nicolae, sluujbă, mă, două ore ne-a ținut! Avea și un cor de femei și cântau la dracie de-aia de fier, cum îi zice? Orgă! Numa religioase, ți se făcea pielea găinii! Ascultă la mine, nenorocita noastră de stradă e giugiuc pe lângă București! Nu știu dacă avea dricu' amortizoare, la câtă zdruncinătur-a luat mortu', cred că n-a ajuns întreg la groapă! Acolu groparii au toți dantur'le pline, cică nu vor pensie, nimic, vor numa să facă gropi! Groapa a fost dreaptă, nu s-a discutat. A venit popa cu ruleta ( popa ține ruleta în buzunar!): “Să fie la doi metri!” Au avut ei funie. Io aveam cuiele-n buzunar, că sunt pățit, prima grijă, la Buzău, asta a fost. Când le-am scos, groparu': "Nu, nu, nu, nu se bat cuie de la dumneata!" Nu știu câte-a bătut, n-am stat să le număr. Măi, în trei minute au și astupat groapa! Când le-am dus vinu', i-am întrebat:
- P-aicea se fură coroanele? La noi, cum pleci, se fură și se mai vând odată! Că i-am și zis lu mama” Fă, nici nu-ți fac coroană!””Mă, râde lumea de tine!”
- Domle, la noi nu se face așa ceva!"
M-au trimis să dau un leu să tragă clopotu'. Și-ți spun cinstit: n-am zis să-l tragă nici pentru mort, nici pentru mama, nici pentru mine...

COE ȘI GOE

Azi este o zi bună și albă.
Și-i un eveniment: s-a spălat Goe pe… picioare !
Observ că e vânăt la ochi. Curios, nu râde nimeni, se spune că nu-i bine să râzi. Cercetez chipurile și observ multe julituri cicatrizate.
- Nu te-am mai văzut! îl întreb. Ai trezit vreo piatră din somn?
- Am avut treabă să stau. Și m-au bătut niște cheflii: Am intrat într-un birt la gară să cer o țigară. Și unu: “Îți dau dacă mergi cu noi”. “Merg, c-am obosit!” “N-avem formația completă: ții de formă farcașu-n brațe, să fii la număr. Mănânci, bei…!” Cu mâncarea nu mă omor, da'-aveau la nuntă un vin tămâios… ! Caldură-caldură, emoții, m-am… pilit. Măi, și-am un defect: cum am oleacă de chef, îmi vine să cânt. Și le-am tras o cântare la microfon…!

Da, cu mâncarea nu se omoară: îi este silă și să mestece, și să înghită. Îl ajută mă-sa,-i împinge când și când bărbia în sus și-n jos! De la un timp îi face numa mici, că ăia-s gata mestecați, doar îi înghiți, atâta !

Intră Coe, cel cu hiernie. De când l-a repezit unu, dă noroc numa din gură. “Nu mai e la modă să dai mâna cu fiecare, ne obligi să pierdem timpu’, ce, ești președinte?”
Ăștia doi diferă doar printr-o literă, cum Osama de Obama.
Coe este supărat că l-a prins cu coniacu-n nechezol și i-a găsit și sticla. De la 6 și 3 minute a trecut în rândul celor care pitesc sticla de nevastă.
Goe n-o pitește, că n-are de cine. Nici nu mai ține sticla la picioru’ patului, a strecurat-o sub pernă și, când se-ntoarce pe partea cu ea, mai bea câte-o gură !
E contrariat că la noi nu-s deloc Giuliete, ci numa Gete. Geta Balenușa i se pare chiar cea mai sexă - zâmbește-oleacă și gata, o duci pe câmp, ai cu cine-ți face gustu'. Da’ s-a jmecherit, nu-ți dă decât dac-o treci pe buletin. Iar Goe o trece de fiecare dată, a umplut foile cu numele ei.
- Ce s-a umflat mâna, mă! ’Tu-i prașila mă-sii, mai am un pogon. Pământu e-ntărit ca o cărămidă, iese fum din sapă - zice Coe. Am un pic de grădină și-aș părăsi-o, dar' mi-e că mă-ntreabă lumea de ce-am părăsit-o?
(Goe)- Dacă esti prost? Azi se trăiește din... chirii ! I-am pus un bilet și-am scos -o la poartă: ” Închiriez sapă!” Am auzit c-a ișit acuma o vacă!! Toamna o bagi în vie și pe urm-o mulgi. Nu-ți mai trebuie teasc, să te chinui cu strugurii... Dă-mi actu’ grădinii să-l pun amanet.
- Grădina... mea? (și joacă locul de sub el cu picioarele, călcare de stăpânire. Dac-ar fi acasă ar lua-o la rând și-ar bătători tot locul cu însemnele tălpilor. Dacă mai zice odată, e în stare, este chiar pregătit să faca asta. Cu bucurie, nebunie chiar. Un joc al victoriei asupra pământului reavăn și-nsetat de-nflorire. Cucerire grea, cu prețul sudorii și bolilor de tot felu’, cu sacrificarea vieții de la tinerețe pân la bătrânețe.) Aici m-a făcut mamaa, mă! (Și talpa apasă iar, cu plici, crusta aridă a curții de un maro cosciugiu.) Aici ! aici !! aici!!! Ai dat de Dumnezeu cu mine? Sînt disgologănit destul, du-te-n ceru’ tău! Pun mâinile pe piept și plec din lumea asta! Mi-e necaz numa că las Dreptatea tot... mânjită!
(Goe) :- Ai o-nvârtelniță… ! De ești bun sau rău, află că tot cu fruntea sus mori!

Încă este o zi bună și albă.
Doar albul este oleacă mânjit.

CUȚITUL

Are o căciulă ce-i coboară până aproape de vârful nasului.
- Am fost luat de unu zece zile. Nu-l sufeream, când vorbea ziceai că-l strânge cineva de testicole. Eram mai mulți, nu numa io. De ce? Dracu să-l cheptine. Ce-am stat? O juma de oră pe stradă la un căsoi, în rest… cazare la hotel, mâncare… Boierie! La sfârșit mi-a dat și patru milioane… Și n-am făcut nimica-nimica! E miercuri azi? Aoleo… a trecut și săptămâna asta! N-am mâncat ciorbă de trei luni, numa pâine-parizer, pâine-parizer… Mi s-a dat alaltăieri o ciorbă de cartoafe cu doi ardei usturați… știi cum a mers? I-oti, mă, o ciorbă caldă! Am fost c-a murit… mama. Dădea de ziuă când au trimis după mine: ”Vino, că e blestemată, trage să moară și nu-i iese sufletu’!” Dacă eram soldat o-mpușcam, c-a fost neam prost. Mie-mi dădea să mănânc ceapă și lu’ frate-miu sarmale. A ținut numa cu el, pe mine m-a gonit. Și i-am zis, acu… din 93 cât îi, Doamne? 13 ani. I-am zis: “Să nu mori până nu m-oi striga și n-oi veni să vărs trei lacrimi!” Și mi-au dat trei... lacrimi. Frate-miu, din camera-ailaltă,-mi striga: “Acu pleacă, mă, pleacă!” Mă-ncărcasem de draci, da’ m-am potolit singur. Am fost, cum ai zice la ușa asta: “Dă-te mai încolo!” și ea tot așa stă. Tot timpu’ am avut biștiriu’ pe masă, c-așa–mi place să–l țiu. I-ote-l! Le era frică la toți de mine, da’ s-a convins satu' ce fel de om sînt. Am tăiat bălăriile de prin curte (erau cât mine de mari!) și-am supravegheat la groapă. N-a vrut să facem pod. ”Mă, frate-miu, batem patru țăruși și punem niște crăci măcar, nu-ți consum scândur’le… Să nu fie pământu’ direct pe... ea!”
Ușa se deschide singură de două ori.
- E… mama, zice. Mi-au dat sticla asta cu vin, adu un pahar, să-i fie țărâna ușoară. Ad-o… halbă!
- Nu beau decât puțin… mă cam supără inima. Dumnezeu s-o ierte! și vărs trei lacrimi roșii din pahar.
- Așa, cum spuneam… am stat p-acolu într-o… polatră, cum e la țară. Mai mergeam încolu, încolu… Că io n-am stare, sînt iute, îmi sare țandăra imediat. De-aia am și făcut pușcărie. Dacă mă supără cineva… îi dau una și termin cu el.
Privesc mai atent și observ strălucirea cuțitului printre niște șomoioage scoase din traisă. Suntem doar noi doi, spre ora închiderii.
- Mă tratau ca pe-un străin, așa că n-am mai așteptat s-o-ngroape, am dat gât un pahar și-am ușchito-ncoace. Da' mă-ntorc mâine și-o să-l chem. Pe frate-miu. Față-n față, noi doi: “Măă... ăsta, ia vino-ncoace? Cutra de nevastă-ta să stea acolo, că ea te conduce. Mă, ți-a făcut act? Dacă nu, lasă-mi casa și ia tu pământur’le. Câte sînt: trei, patru hectare…” Casa e bună, ce-a crăpat ici-colo. În loc să zică: “Ia, mă, de coalea niște ciment și drege-o!” că numa-n construcții am lucrat și mă pricep oleacă? N-a făcut nimica, a lăsat-o singurică, p-a bătrînă, pân-a murit. N-a dat și el măcar păianjenii la o parte. Erau bălăriile cât mine. Am luminat curtea să intre popa, că e rușine. N-am mai mâncat nimica de la ciorba aia și mă leșină… N-am vrut, dacă n-am vrut?
- Vă dau o portocală, luați-o….
- Nu, nu…
- Luați-o, îmi face plăcere… Mai știți când mi-ați dăruit un măr anu’ trecut?
- Io?! Am avut io sufletu-ăsta!?
Și… zâmbește. Zâmbetul îl separă de fiară și-l face om.
- Mâine face pomană. Vor fi toți în curte. Merg cu maxiu’ și-i iau de la masă. Cu cuțitu-ăsta-l chem.
- Lasați aici cuțitul și mergeți cu vorba bună. Nu cred că fratele dumneavoastră este un om rău. L-ați speriat. Cred că ați speriat pe toată lumea.
Se ridică brusc în picioare:
- Adică tu... ții cu el? și se uită încordat spre cuțit.
- Sângele apă nu se face. O să vă înțelegeți. Vreți să vindeți casa?
- Nu știu… Viu de pe unde mă duc și… vreau să am și io unde să trag. S-aduc și-o… femeiușcă… Viața-i frumoasă dacă râzi, că, dacă nu râzi, înseamnă că nu e nimica!
- Ascultați acest cântec: “Casa bătrânească nu se vinde”.
Fuego revarsă spre noi sunete înduioșătoare și... pușcăriașul varsă a patra lacrimă. Tot pentru mamă.
Și acestui om i-a lipsit mângâierea, cum ne lipsește la atâția, din păcate. Numai că, unii, putem să îndurăm și trăim și fără ea. Firile mai iuți, ca aceasta, fac de capu’ lor și-ajung să umple pușcăriile. Dacă oamenii ar înțelege că este obligatoriu să fii bun, n-ar putea exista răul. Zic și io!
- Ai scris despre mine? Să vorbești cu pretinu’ meu de celulă, să vezi ce-i iese din gură! De Crăciun merg să-i tai porcu’. Aduc de la el niște carne, s-o frigem, și-ți aduc șase foi scrise. Pe care ți le povestesc io, că-l pun la-ntrebare.
Pușcăriașul pleacă liniștit pe calea disperată. Pe masă strălucește în continuare cuțitul. Alături… portocala.
Rămas singur, pun mâna pe cuțit cu gând să decojesc fructul. Observ lama tăioasă și nescrijelită, îmi văd parțial chipul în oglinda ei, o miros instinctiv. Și mă cutremur. O spăl cu axion și apă fiartă. Tot miroase. Răzui toate încheieturile cu un cuter și spăl iar. Tot miroase. Să fie, oare, miros de… om?!
Întâii oameni de ce s-au omorât între ei, să fi fost unul rău și răutatea i-a luat mințile? Ori, cel bun, prin tăceri, minciuni, falsuri, inginerii de tot felu’, l-a determinat să pună mâna pe cuțit și să lovească? Mă întreb dacă nu cel bun este vinovat fiindcă există atâta rău? S-au inventat legi care actionează (dacă) după producerea răului, dar nu se face mai nimic înainte.
Cuțitul mă atrage ca o femeie frumoasă. Acum sunt cu el în mână. Îl ridic deasupra capului. Se face o umbră pe perete și mă feresc instinctiv privind într-acolo. Sunt eu - îngrozit de gândul ucigaș. Miros iar și-mi vine să icnesc, așa că-l arunc în grădină.
Portocala, martor ocular, îngrozită la culme, așteaptă să fie mâncată. Mi-e foame. Smulg coaja cu degetul mare, puțin câte puțin, și gust o feliuță. Dumnezeule, miroase a sânge!
Iar literele, literele acestea... și ele... până și ele...

CANAPEAUA

„De la-ntâi vor tăbărî pe noi, ca uliu’ pe găini!” Ce se face el? Să știi că vine și i-o ia!
Se gândește s-o facă demontabilă, s-o ia la subsuoară și s-o bage-n curte - când n-are nevoie, s-o rezeme de perete.
Ia un scaun și–și imaginează cu el. “Bag o balama și-un bolț, să se lase picioarele-n jos. Asta e clapa. Vine balamaua aici și-aici… O bag frumoos…”
- Când trece EO, mă, dimineața sau seara? își întreabă colegul de pahar.
- Cred că… dimineața, la trei pleacă și ei acasă. Da’… tot se vede!
- E bine. Noi, seara, stăm la poartă și mai ciocănim câte-o vorbă…
- Dacă vine seara-n control și te dă la o parte când stai pe ea: ”Ai ceva la mână?”
- I-o arăt. “I-ote dom’le, aste e... canapeaua! Nu e fixă, i-ote, o bag la loc, ce-ai cu mine? Stau și io o oră, sau cât stau pe ea. Mai vorbim și noi. Să stăm pustnici pân curți? Plus de asta, se odihnește și omu’ care trece pe drum, babele care vin de la biserică…
- Zic c-ai făcut bisericuță... Cred că–ți trebuie proiect și… nu-ți aprobă Primăria. Că-i pe teritoriu’ ei.
- În fața casei mele?
- D-ap’i cum!?
- Măi, strămoșii noștri, dacii, când nu se băteau, stăteau pe canapele la porți. Fiecare avea canapeaua lui…
- Omule, îți trebuie proiect, n-ai înțeles? Sau brevet de invenție. Plus că trebuie să mai prezinți contract cu RER-ul, că se mănâncă semințe la poartă, să plătești taxa radio- teve…
- Da' n-am televizor la poartă!
- Nu con-tea-ză, la poartă se vorbește de la televizor! Apoi… dacă-și scrântește cineva picioru’, că-l forțezi să te ocolească, a? Canapeaua de câte persoane e?
- De două…
- Și… cine-ți semnează ție de-a doua persoană, că mă-ta-i bolnavă și nu iese la canapea? Îți trebuie un… asociat. Care bogătaș e nebun să se asocieze cu tine? Plus de asta, ai o lăcrămație deja. De la… vecinica ta. Cică-avea prea cald în casă și-și și ea freca țâțele de geam să se răcorească, iar tu... te-ai înălțat pe vârfuri pe... ca-na-pea! și te-ai uitat peste gard. Te dăm afară de pe stradă, să știi. Toți au spus că ești un om care vorbești numa de rău. Având în vedere cele arătate, nu pot decât să fiu de acord cu măsura luată. Adică… pa! De azi înainte nu mai ai voie să vorbești. Și nici să mergi pe stradă!
- Băăi, ia lăsați-mă-n canapeaua mea-n pace!? Dacă nu trec și de Băsescu, să vedeți!
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
         
 
  PS: Dacă totuși are vreo importanță ce ți-am spus recitește de pildă fragmentul:
"Mai aveam numai trei, cei puternici și vii. Un mascul arămiu cu o coadă prelungă și-un mustăcios fumuriu cu ochi tulburi-aprinși ce căuta să prindă la colț și nu da vreo scăpare, în stânga sau dreapta, țintuia o femelă, o obliga, și știa: negreșit se va preda lui, destinului. Era frig, un frig blând de-nceput de sfârșit, dar acid pentru–un băț de chibrit. Alerga auria printre alge și bule cu cei doi după ea. Alerga auria și într-una visa că va avea puișori cu prințisorul zglobiu ce dansa cum nici omul nu poate, chiar de s-ar antrena viețile toate-adunate."

Te-ai prins unde-i buba?
 
Postat de catre Dragoș Iovan la data de 2010-03-18 14:27:27
         
 
  N.Tudor,
Dacă matale ești plictisit cînd scrii, îți imaginezi ce căscaturi trag cititorii acestor storyes dominicale! Lasă baza aia de date, că n-are relevanță asupra aspectului literar a "duminicilor" și încearcă să scrii atractiv și aplicat la vreun sens, oricît de mărunt ar fi el.Faptul că te-apuci să compari nu e-n favoarea tramei încîlcite și greu comprehensibile de mai sus( ai ales un fragment descriptiv care nu poate fi comparat cu povestea matale ce colcăie de dialoguri, ghilimele, sic-uri...)de fapt nu știu cine mă pune să dau sfaturi pertinente unui text anunțat cu emfază că-i gata de tipar, însă n-am răbdare să enumăr toate stîngăciile în exprimare)și sunt destule) sau toate virgulele lipsă (deși chiar în expunerea prefaței lipsesc diacritice)
Poți apela la un critic profesionist
În definitiv fiecare are cititorii pe care-i merită; la nerevedere!
 
Postat de catre Dragoș Iovan la data de 2010-03-18 14:24:38
         
 
  "Plictisitor", da, iata o critica la obiect. Acesta este primul risc atunci cand te apuci sa scrii.

Concluziile le vom trage la urma, daca vom avea o baza de date.
Supun atentiei un citat din jurmalul dv colorat pentru a se putea face o comparatie cu plictiseala, eventual poate si discutam in detaliu:
"Cînd ne-a vizitat ultima oară, oblicind că locatarii noștri sunt cam gălbejiți și trași la față, luminăția-sa atamanul m-a sfătuit să-i mai scoatem la aer, ca să nu le mucegăiască de tot mintea. Așezămîntul e ridicat în mijlocul unei pajiști, lungi de patru sute de arșini și late de vreo două sute, încongiurată de pîlcuri de mesteceni, plopi, arini și de cîteva tufe dese de cătină. Din loc în loc, în pămînt îs înfipți bulumaci, lungi de doi stînjeni și groși cît trunchiul unui ins voinic, între care-s întinse cinci rînduri de drot din cela ghimpat, rămas pe-aicea din vremurile în care Iosip Visarionovici plănuia să ridice o staniță de muncă, reeducare și voie bună."
 
Postat de catre nicolae tudor la data de 2010-03-18 13:29:01
         
 
  PS Din aceste motiv obiectiv n-am putut detecta toate virgulele lipsă,deși sunt destule (presupun că "blancurile" stau cuminți la locul lor)și sugerez autorului să cheme un prieten răbdător.  
Postat de catre Dragoș Iovan la data de 2010-03-18 11:26:44
         
 
  Omul face stilul,iar stilul scrie u text; aici e un conglomerat de fraze, care nu izbutesc să deseneze nimic viabil.
de pildă fragmentul:

"Dar alte gânduri, imediat, nu-i dau pace. Așa că-și reia poziția de tras în concluzii. Începe să se-ntrebe: „Analfabeții ajung, oare, la Dumnezeu? Dacă tot fată mintea celor deștepți, de ce nu dau și ei puii, domle? Eminescu avea o minte bună, dar a făcut cea mai mare greșeală c-a... murit! Noi ce să ne facem dacă suntem atâtica?”
Și-arată cu degetele, alea îndoite la doi, o înalțime oarecare. "

Nu am putut trece de încîlceala aproape grafomană, poveștile acestea-s la fel de plictisitoare ca o după-amiază ratată de duminică!
 
Postat de catre Dragoș Iovan la data de 2010-03-18 11:24:14
         
 
  "Cinstit, ce părere ai despre fenomenul cultural din urbea ta?"

Urbea mea are un poet mare (Lucian Manailescu) si doi prozatori de marca (Dumitru Istrate Ruseteanu si Spiridon Ramniceanu). Urbea mea are un cenaclu (gazduit de mine) care a implinit pe 1 martie 4 ani de functionare neintrerupta, in conditiile in care orice initiativa a oamenilor de cultura platiti cu bani grei a murit in fasa.
Eu nu dau de baut scriitorilor care ma onoreaza cu prezenta lor (aseara au fost 9!), ei beau din bun simt cate o bere de 2 lei pe care o si platesc si dau cate 3 lei la maxitaxi sa ajunga pe ploaie sau viscol la marginea orasului.

Nu cunosc nici un Mitica Negoita, il cunosc pe cel cu care am pus umarul sa infiintam cenaclul, Dumitru Negoita. Despre valoarea sau non valoarea scrierilor sale este liber oricine sa se exprime. Eu il consider de valoare mai mult pentru ce vrea sa spuna decat pentru cum spune. Acest "vrea sa spuna" (si reuseste sa fie cateodata limpede) mi se pare o sita prin care, personal, las sa treaca toti cioflingarii care nu spun nimic dar se infoaie in dulcegarii, ironii si matrapazlacuri frumos ambalate literar. Literatura adevarata inseamna sa spui nu timpului tau atunci cand oportunistii spun da ori se joaca cu literele in nisip pentru... "cunoasterea vaginala a fenomenului".
Ma expun cu aceasta carte. Negati-ma cu argumente si ne vom preda timpului.
 
Postat de catre nicolae tudor la data de 2010-03-18 00:59:38
         
 
  N-ai înțeles! Nu ești nici pe fază, nici pe personaj. Ești pe aproape. Cinstit, ce părere ai despre fenomenul cultural din urbea ta? Dar cu discernămînt. Ăla, cu facerea, dregerea și repararea poeziei este prietenul meu și corespondent "minte limpede" pentru publicațiile din Transnistria. Dovada este și cunoașterea vaginală a fenomenului cultural botoșănean (Eminovici versus Gellu Rosencraft). În curînd vom primi de la respectivul o exegeză critică asupra volumului "Rețete de mațe fripte" - de Gostat Bender. Sau poate vrei o analiză minuțioasă a multelor căți publicate de Mitică Negoiță?
La mai mare, fraților! Dați cîrnați și vin la filiala din Bacău și membri ai Uniunii Scriitorilor cu Transnistria și Cecenia veți deveni; cum a făcut și dom' plotonier-major Juma' de hectar.
 
Postat de catre latunski criticul la data de 2010-03-17 23:48:18
         
 
  am inteles povestile poetului tapiter si ale celor schiopi. pe unul il cunosc, se ocupa cu facerea si dregerea poeziei.
nu inteleg carrcoteala dv.
 
Postat de catre nicolae tudor la data de 2010-03-17 23:12:47
         
 
  Cînd srămoșii noștrii nu se băteau (cu alți strămoși sau între ei), stăteau pe canapelele din fața porților. Canapelele erau tapițate de un poet care își plătea publicarea versurilor șchioape prin tapițarea canapelelor altor poeți șchiopi în exprimare. El nu trecea înaintea celui care oferea "udătură" celor care deveneau VIP-uri la "Cronica cîrcotașilor" și apoi pîngăreau ca...ca... canapelele. care spuneau: "Ne-au pîngărit păgînii!"
Extras din raportul serviciului meu secret de informații interjudețene (SSII).
 
Postat de catre latunski criticul la data de 2010-03-17 22:52:34
         
 
  Mulțumesc!  
Postat de catre Mihai Iulian Matei la data de 2010-03-17 22:38:22
         
 
  Am sters.  
Postat de catre nicolae tudor la data de 2010-03-17 22:36:08
         
 
  D-le Nicolae, din rațiuni lesne de înțeles, fiți rezonabil și postați câte trei/zi. Voi invalida din ele.  
Postat de catre Mihai Iulian Matei la data de 2010-03-17 22:32:39
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23930
Comentarii: 120070
Useri: 1425
 
 
  ADMINISTRARE