PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Pata (2) Text postat de George (Dumitru) Corbeanu Constantina nu a stat mult acasă, au chemat-o la şcoală după câteva luni, aveau nevoie de personal. S-a dus, mai ales că naşa a insistat, de la înălţimea funcţiei. Nici nu a vrut să audă de alăptat, Îl alăptezi în pauză, nu ştiu, te descurci, hai Fetiţo, nu îmi crea tocmai tu probleme. S-a chinuit aşa până la vacanţa de vara, apoi a răsuflat uşurată, mai ales când copilul s-a oprit din supt, căci îi făcuse numai răni. După vară, odată cu toamna a început practica, iar Matei a încăput pe mâinile Radei, care îl spăla, îl hrănea, şi îi spunea rugăciuni, iar seara îl pasa maică-sii. Costele, abia aştept să scap de practica asta, mă oboseşte de mor, se plângea Constantina după ce termina de adormit copilul. O să scapi şi or să te bage ăştia la recensamant, Nu-mi pasă, mai schimb perspectiva. Perspectiva şi-a schimbat-o repede, şi ea, şi colega cu care pornise, când au început să umble prin ploaie, noroi şi prin curţile oamenilor, dis de dimineaţă, cu acelaşi discurs, Am venit cu recensământul pentru populaţie. De multe ori când li se deschidea uşa şi erau invitate înăuntru, perspectiva li se schimba iar, şi era una cu adevărat deosebită, căci ajungeau în măruntaiele gospodăriei şi ale casei unde trebuiau să scotocească în toate camerele, să scormonească cu privirea toate paturile. Li se perindau prin faţa ochilor aşternuturi îmbâcsite şi îngălbenite, băieţi în izmene izinite, cu ciorapi de lână în picioare, murdari de jeg pe gât şi pe coate, dormind la grămadă, fete cu părul unsuros şi sârmos, plin de păduchi, cu obraji aspri şi buze groase, respirând greu cu capul în pernă, bărbaţi încă sforăind, scărpinându-se în somn cu unghiile murdare pe obraz sau după ureche, făcându-le să îşi noteze datele şi să plece repede, dezgustate, pentru a o lua de la capăt cu următoarea familie. Băi, parcă am nimerit numai împuţiţii satului, cum mama dracului s-au strâns cu toţii pe sectorul nostru? Secretul e să aştepţi puţin, i-a zis odată naşul Iliescu, uite, eu ajung de la Eforie devreme, dar nu mă duc imediat, stau liniştit până pe la zece, să se trezească toţi, să nu mai simt miros de guri şi de picioare de cum intru, să apuce să deschidă geamurile. Tu dacă te duci cu noaptea în cap, aşa păţeşti. Nu pot să îmi pierd toata ziua cu asta, am şi altele de făcut decât să număr păduchioşii lu alde Pârşoagă, a răspuns Constantina trântind uşa în urma ei. Acasă abia mai suporta scutecele pline ale băiatului, Costele vomit, am în minte numai colcăiala aia pe care am vazut-o la a lu’ Stănoiu, nespălaţii dracului, n-or avea mă, apă? N-au, de unde să aibă? Trebuie să care cu căldarea, şi asta înseamnă muncă. Murdaria care parca i se lipea de piele nu era umbrită decât de prostie, câteodată se întreba cum de îi rabdă natura pe unii oameni, cum a fost cu Riţa lu Lascu. Se înserase, umblaseră toată ziua pe coclauri, ea şi Aura Şişu, profesoara de istorie. Mai avem asta şi gata pe ziua de azi, a spus uşurată, mă dor picioarele de turbez. În capul străzii s-au oprit şi s-au aşezat pe o bancă, să se odihnească, dar nu au stat mult, le văzuse Leana Varvara şi le trâmbiţa deja venirea. Riţo, ieşi fată la poartă ca vin profesoarele cu reţăncemântu! au auzit-o strigând de după gard cu voce subţire, iar răspunsul a fost unul răgusit, Ce reţăncemânt, da-i dracu cu reţăncemântul lor, că am treabă, nu veniră şi astă primăvară de-mi numărară găinile? Ia să mă mai lase în pace. Ăsta e cu populaţia, nu cu lighioanele, nu se lăsă Leana, apoi spre femeile care se ridicaseră şi se apropiau obosite, Eu îi tot zic să iasă şi ea dă la găini. Lasă ţaţă Leano că vorbim noi cu ea, spuse Constantina îngăduitoare, mata vezi-ţi de treabă că o să trecem şi pe la matale. Au intrat în curte şi s-au apropiat de femeia cu poalele rochiei ridicate şi pumnul plin de boabe de porumb, Dadă Riţo, hai că nu te ţinem mult, câteva întrebări şi gata. Riţa îşi scutura rochia şi palmele, îşi propti mâinile în şolduri şi vorbi gros, mestecând cuvintele, Da repede că am treabă multă. Repede, repede, zi-mi unde te-ai nascut. Aci, unde să mă nasc? Aci m-am nascut, aci o să mor. Sexul? citea Constantina mecanic, cu gândul aiurea, se plictisise de moarte de tot circul care nu se mai termina. Dracu ştie, scrie tu ce-oi şti, că ai mai multă carte. Cum nu ştii? râse înviorată, şi Aura râse odată cu ea, nu ştii ce sex ai? Riţa se încruntă şi vorbi cu un colţ al gurii lăsat, Nu ştiu, că ţi-ar fi convenit ţie să te scoată tac-tu de păr din fântână, cum m-a scos pe mine când am căzut, mică, şi de-atunci am rămas puţin ţurdă, că de-aia nu ştiu eu acum multe, şi nici nu prea aud. Constantina a recunoscut că nu i-ar fi convenit aşa ceva, a recunoscut şi că prostia nu are limite dar că omul, adica ea, cât trăieşte învaţă, dar asta în mintea ei şi mai târziu în faţa lui Costel, când râdea de nu mai putea duce lingura cu ciorbă la gură, Te înneci, Fetiţo, dacă mai hohoteşti atât. Băi, să fi văzut ce mutră avea cu broboada aia legată la ceafă, cu obrajii mânjiţi de tărâţe şi gura strambă, cum bătea ea în retragere şi încerca să mi se justifice ofuscată, se aprinsese la faţă de parcă îi dădusem trei perechi de palme. Aura lăsase ochii în pământ şi râdea înfundat, dar eu nu am putut să mă abţin, am râs până mi-au dat lacrimile, şi Riţa: Râzi mamă, râzi de nenorocirea mea, că aşa sunteţi voi, ăştia cu carte, credeţi că le ştiţi pe toate, şi mi-a întors spatele, băi, nu a mai vrut să vorbească cu noi deloc, s-a simtit jignită. Da-l trimit pe naşu mâine acolo, că mie nu-mi mai deschide poarta, e clar, doar să nu o întrebe de sex că o să-i serveasca iar poanta cu fântâna, şi naşu face mai rau ca mine, doar ştii. Pe la ai lu Bran au trecut după câteva zile. Au intrat în curtea fără gard şi fără poartă, ca pe tarla, şi au început să strige la Silvia care smulgea nişte buruieni în grădină, Silvio, am venit cu recensământul, hai încoa să dai raportul la stăpânire! Femeia s-a oprit din culesul ierbii, a ridicat capul din pământ, s-a uitat la cele două profesoare din bătătură, şi-a scuturat mâinile de praf şi s-a grăbit, dar nu să le iasa în întâmpinare, şi nici să le adreseze vreo vorba, ci să intre în casă. A trecut în viteză pe lângă ele cu ochii plecaţi, a deschis uşa împingând-o cu umărul şi a trântit-o în spatele ei. Ce-o avea asta? zise Constantina nedumerită. Silvio, hai că nu durează mult! Nu te face că nu ne vezi, ce te-a apucat? Şi puneţi mâna şi lipiţi casa asta, mai are putin şi cade pe voi, adaugă privind pereţii aproape dărâmaţi. Uşa s-a deschis la fel de repede cum se închisese, scârţâind din toate balamalele ruginite, lăsând cadrul să-i fie umplut de silueta Silviei, grasă şi îndesată, ca o buturugă. Se oprise şi poza, ca la fotograf, cu un rânjet ştirb ce-i acaparase faţa murdară. Mişca mândră din şolduri şi din grumazul pe care se lăfăia, la fel de mândru, un lanţ de aur strălucitor, lat de un deget. Şi-l pusese peste bulendrele pline de pământ şi frunze uscate cu care era îmbrăcată, să poata fi văzut în toata splendoarea lui auriferă. Ptiu! De-asta te-ai grăbit tu în casă, mamă dragă! Nu puteai să vorbeşti cu noi fără lanţ la gât! De unde l-ai luat? Mi l-a cumpărat bărbatu’, vorbi Silvia cu o voce groasă, pleznind de îngâmfare, lucrează pă şantier la canal şi dădu de ceva bani, îţi place, aşa-i? O lopată nu a putut să cumpere, să rânească dupa voi, ‘ţi-ai dracului de proştii dracului, zise Constantina uşor. Apoi mai tare: ia zi, mai făcuşi vreun patruped? Că-i faci pe banda. Câţi ai acum? Cinci am, cu ăsta micu, zise buturuga arătând spre o aschimodie cu mucii până sub bărbie, care se iţea de după fustele maică-sii. Pe-ăsta când l-ai făcut? Păi nu mai ştiu, de unde să mai ştiu. Adu-mi certificatul, scrie acolo. Nu îl am, le ţine bărbatu, e pe şantier acuma. Da stai că mi-am amintit, îşi plezni mâinile de genunchi, l-am făcut când au dat cireşele, da, atunci l-am făcut, am mâncat o căldare de cireşe înainte, ţiu minte că m-a apucat o căcare… Şi când mă scremeam mai abitir, mi s-a rupt apa. Abia aştept să vină vremea aia când o să plec din cloaca asta, vorbi Constantina spre colega ei, în drum spre primărie, nu îi mai suport pe proştii ăştia. Dar i-a suportat în continuare, şi după o vreme, când s-a încheiat recensământul, i-a suportat şi mai tare, căci toţi diriginţii au fost mobilizaţi de directorul şcolii, Băi, ne coţăie partidul că avem absenţi şi neşcolarizaţi, mie îmi ia pielea şi eu v-o iau vouă. Le dă statul educaţie şi pe ei îi doare-n cur. Faceţi pe dracu-n patru şi aduce-ţi-i la şcoală. S-a dus întâi la Vinogradovi. A urmat un timp şoseaua, a făcut stânga pe un drum pietruit şi dreapta pe o potecă noroioasă, a deschis cu greu o poartă de lemn prabuşită într-o rână care se înţepenise, a ajuns într-o curte năclăită unde şi-a murdărit încălţările de pământ galben şi paie umede, s-a apropiat de uşa casei şi s-a oprit. A trecut în revistă casa cu o singură camera şi o singură fereastră murdară, cu tocul de lemn crăpat, aproape putrezit, bucătărioara cu întrare separată, aflată la câţiva paşi mai încolo, cu acoperişul de tablă pe care băltea apa din ploile trecute, grădiniţa din faţă unde doi meri se uitau unul la altul deprimaţi, cu crengile golite de toamnă, după care a tras aer în piept şi a bătut în geam, cu senzaţia că toată şandramaua de chirpici o să cadă pe ea. Dar nu a căzut nimic, a ieşit doar Vasilica, arătându-şi figura îmbătrânită de vreme, văduvie şi sărăcie. Uniforma satului, îşi zise Constantina privindu-i şorţul strâns peste rochia prăfuită, baticul legat sub bărbie şi ciorapii de lână cu călcâiele tocite din picioare. Poftiţi tovarăşa profesoară, poftiţi, Unde-s mă, Vasilico, copiii, de ce nu vin la şcoală? Nu ştiu tovarăşa, nu vor şi pace, eu ce să le fac? I-am bătut dar degeaba, s-au învăţat şi cu bătaia. De când a murit bărbată-miu nu mă mai ascultă. Uitaţi şi dumneavoastră, ăi doi derbedei s-au ascuns sub pat, na, că le-am altoit câteva nuiele dar nu pot să-i scot de-acolo, ieşiţi măi diavolilor că a venit tovarăşa profesoară! Au intrat direct de afară în camera fără duşumea, unde Constantina a văzut două paturi, unul pentru Aneta şi mă-sa, altul pentru cei doi băieţi mai mici, pernele şi păturile pline de praf şi mototolite, o sobă mică de pământ şi, lipit de un perete, un dulap de lem ros de carii şi timp, care abia se mai ţinea pe picioarele subţiri - gardilopul. Petrică, ieşiţi de-acolo, a zis aplecându-se, nu vă e ruşine? Nu ieşim, că ne duci la şcoală, se auzi dintre picioarele de lemn ale patului o voce subţire, cu suişuri şi coborâşuri, ca dunele de nisip. Ieşiţi mă, lua-v-ar Aghiuţă, că vă altoiesc iar, spuse şi Vasilica lovind la nimereală cu coada măturii, ne-am făcut de râs la tovarăsa. Lemnul se opri de câteva ori în genunchi, coapse şi burţi, împingându-le afară, şi odată cu ele şi restul corpurilor slăbănoage şi murdare. Unde e Aneta? întrebă profesoara cu ochii la ei, Uite-o pe Aneta, zise unul şi aruncă o pernă, făcându-l pe celalalt să chiţăie de bucurie, ca un şobolan, Ia-o pe Aneta, Ia-o, Asta e Aneta. A luat, dar nu perna, şi nici pe Aneta, ci o ureche într-o mână, şi o alta în cealalta mână, şi apoi a încerat să le unească, cu capete cu tot. Iar capetele s-au lovit unul de altul ca doi pepeni, şi au sunat a gol, Voi vă bateţi joc de mine, mă? Mă puneţi să stau cu nasu-n căcaţii ăia de pisică şi să vă scot de-acolo ca pe lighioane? Vă omor aici de faţă cu mă-ta! Unde e Aneta, derbedeilor? Lasă-i tovarăşa, lasă-i că aşa sunt ei, Ce să-i las Vasilico, că se cacă în capul tau şi apoi în al meu, apoi spre ei, printre dinţi, Vă smulg urechile, dobitocilor! Vasilica se precipită. Se repezi la gardilop, îl deschise, cotrobăi printre rufele împuţite, dădu deoparte o pereche de chiloţi îngălbeniţi, îşi scutură degetele de un ciorap scorojit, şi scoase triumfatoare o farfurie cu scovergi, Luaţi tovarăşa profesoară, luaţi o scovergă, sunt calde, nu le-am făcut de mult, dar le-am ascuns să nu le găsească ăştia, că nu mai mănâncă mâncare. Serviţi, căuta să o îmbuneze, cu mâna tremurândă, că dracii ăştia aşa sunt ei… Constantina privi nedumerită, când la farfurie, când la femeia din faşa ei care afisa un zâmbet cald brazdat de firicele de nerozie autentică, întrebându-se dacă are toate minţile cu ea, apoi o apucă o senzaţie puternică de vomă care o goni în curte. Nu vărsă, dar îşi puse mâinile pe genunchi şi răsuflă adânc, încercând să se calmeze. Eu... eu nu mai vin la şcoală, auzi şi tresări, ridicând ochii. Aneta o privea tristâ, cu mâinile strânse, De ce Aneto, vorbi obosită, mai ai un an şi termini zece clase, e păcat. Nu mai vin… nu mai vreau, zise fata mai departe cu ochii la vârful încălţărilor scofâlcite. O lua de mână căutandu-i irişii, Hai vino la şcoală că îţi dau nişte rochii de-ale mele, am unele frumoase pe care nu le mai port, am şi fuste, vreo trei, numai să vii. Fetei i s-au aprins doua luminiţe în ochi, Dar îi iei şi pe derbedeii ăia doi, zise Constantina, altfel nu ţi le dau. Bine, surâse fata, îi iau. Ne-am înţeles, da? Ţi le aduc diseară şi mâine vii la şcoală, Da, ne-am înţeles. Eu am alergat azi după doi hăndrălăi de-a zecea pe câmp, cu Nicu Şişu, spuse Costel. Au fugit când ne-au văzut venind, au luat-o prin spatele casei. Lu ăla mare al lui Traşcă i-am ars un sut în cur de m-a durut pe mine piciorul, cand i-am prins. A strâns din dinţi, credeam că îi pocnesc fălcile, şi s-a întors spre mine, ca un câine. Dar n-a avut curaj să dea, atât i-ar fi trebuit, cred că muream cu el de gât acolo, la ce nervi aveam. Nu mai pot, şopti Constantina, că şi când se ferea să o audă cineva, pur şi simplu nu mai pot, m-am săturat de haznaua asta de care parcă sunt lipită ca o muscă. Aneta mi-a purtat hainele două zile, atât, atât a venit la şcoală, ce să fac, să mă duc iar peste ea şi să o leg? Să o fac pachet şi să o car în spinare? Stăteau în pat, Costantina îl legăna pe micul Matei pe picioare. O să se-nveţe aşa, zise Costel arătând cu bărbia spre el, Las s-adoarmă că mi-a rupt mâinile. Trebuie să plecam de aici, adăugă hotărâtă, nu vreau să îmi cresc copilul printre ei. Oriunde va fi la fel, asta e lumea în care trăim. Refuz să cred asta spuse, dar bărbatul nu mai apucă să răspundă, copilul începuse să plângă. Nu îi convenea ori discuţia, ori legănatul, ori, pur şi simplu, îi era foame. Când plângea se înroşea la faţă, dar pata nu îşi schimba culoarea, de parcă nu voia să participe la durerea lui de copil. Rămânea vineţie, ieşind mai puternic în evidenţă. A doua zi Costel s-a pomenit în curte cu Andone miliţianul. Venise de multe ori pe acolo, erau prieteni, însă de data asta nu era singur şi nu era vesel, iar figura gravă, oficială, care îl însoţea, alături de Marinescu de la sfat, l-a mirat pe Costel. Ce-aveţi băi, zise invitându-i în casă, vi s-au înecat corăbiile? Beţi o ţuică? adăugă şi puse o sticlă şi câteva pahare pe masă. Marinescu îşi lăsă cojocul pe un scaun şi dădu un păhărel pe gât, Brrr, bună-i. E de anu ăsta? Costel râse, Da, ce credeai? Că ţin eu ţuică de anul trecut? Aş vrea eu, dar am gâtul uscat, zise şi goli şi el un pahar, din picioare. Apoi se aşeză pe un taburet de lemn şi le privi mutrele lungi. Era prieten cu amândoi, obişnuia să bea cu ei de câteva ori pe săptămână, în sat. M-am săturat de beţivii tăi, îi arunca nevastă-sa când ajungea acasă ciupit, în loc să vii acasă, stai şi bei cu toţi neisprăviţii, Lasă, că aşa se fac relaţiile, spunea cu limba grea - la băutură. Cum vrei să trăim altfel? Nu mă aburi tu pe mine, nu se lăsa femeia, parcă nu te-aş şti. Îl ştia, dar şi el pe ea, aşa că ajungeau repede la un consens, mai ales că adormea aproape imediat. De când apăruse copilul dormea singur, în camera din mijloc, unde sforăiturile i se loveau de ziduri şi se spărgeau în bucăţele, fără ecou. Acum Andone nu voia să bea, şi nici Marinescu al doilea pahar. Ar fi făcut-o, căci şi-l umpluse, dacă nu întâlnea privirea grea a miliţianului şi nu îi auzea vorba groasă, Costele, sunt în misiune. Oi fi, da o ţuică nu strică, dă-o dracu de misiune, ce misiune? Păi, să vezi, se foi bărbatul. Se aşeză, îşi dădu şapca jos, o puse pe genunchi, îşi trecu mâna prin păr, o ridică, dar nu şi-o lipi la loc de creştet, o ţinea stingher de cozoroc neştiind ce să facă cu ea. Într-un final se hotărî. O lăsă uşurel pe colţul mesei şi spuse, Am venit să verific dacă ai cazan de ţuică, căci, aşa cum se ştie, e ilegal. Costel se ridică, se apropie de Andone şi îl luă de braţ, Mă iei de prost? Păi de unde mama dracului credeţi că bem acum ţuică? Din cazanul lu tata mare? Nu înţelegi, zise Andone moale, sunt în misiune… Apoi mai hotarat, ridicând capul, Costele, recunoşti că ai cazan de ţuică? Învăţătorul îşi mişcă umerii şi zise, Recunosc, dacă asta te linişteşte, că te văd cam agitat. Păi dacă recunoşti, am vrea să îl vedem, continuă miliţianul, ni-l arăţi şi nouă? Costel se puse la loc pe scaun. Îl privi pe Andone pe sub sprâncene gândindu-se la fiu-sau, care îi fusese elev patru ani de zile. Era prost, se chinuise cu el doi ani să îl înveţe tabla înmulţirii, Bă, lasă-l bă, nu îl mai chinui, râdea naşu în cancelarie, e retardat! Tu nu te uiţi în ochii lui? Zici că e o vită rătăcită, nu are cum să priceapa ce-i îndrugi tu acolo. O scot eu la capăt, mormăia Costel, şi a scos-o, când a terminat clasa a patra ştia să înmulţească. Dar acum taică-su uitase, cum uitase şi cu cine vorbeşte. Ţi-l arat, spuse într-un târziu printre dinţi. Dar ia-o tu inainte, că ştii la fel de bine ca mine, doar am băut împreună acolo, acum câteva săptămâni. Şi tu, nea Victore, se întoarse către Marinescu, ia-o după el, că şi mata ştii, că ai făcut ţuică acum doua luni la el. ‘Mnezeii ma-mii voastre! Miliţianul se ridică, dădu să iasă, dar se răzgâdi. Se întoarse, goli repede două pahare cu mâna tremurândă, se şterse la gură, îşi puse chipiul pe cap, zise, Costele… dar nu mai continuă, ci ieşi din bucătărie şi se îndreptă spre magazia din spatele casei. În noaptea aceea Costel nu a reuşit să adoarmă. Traşcă îl pârâse, că i-a bătut băiatul pe câmp. S-a dus la miliţie şi a spus că tot satul face ţuică la cazanul învăţătorului, Ce să fac Costele, dacă nu făcea ăla declaraţia nu treceam pe aici, dar a facut-o, şi…, mormăia Andone din pragul porţii. Eu acum trebuie să ţi-l confisc, dar mai mult nu o să fac, dă-l în pizda mă-sii. Plus că l-a văzut şi pe Ion, cumnată-tu, când venea la tine cu căruciorul de butelie şi un sac de prăştină în el, şi apoi pe socru-tu. Ia-ţi altul, dar fii şi tu mai atent, că ăştia sunt cu ochii-n patru, de parcă altă treabă nu au decât să vadă ce se întâmplă în curţile oamenilor. Şi dau din clonţ atunci când le convine… S-a băgat în plapumă de trei ori, şi tot de trei ori s-a ridicat pe marginea patului. A patra oara nu s-a mai învelit şi nu s-a mai foit, nici nu şi-a mai pus perna în cap, încercând să alunge umbrele pe care le simţea lipite de piele şi cu ochi pătrunzători, căutându-i gândurile şi sufletul, ci a sărit în picioare, şi-a tras pe el pantalonii şi un pulover de lână, şi-a îndesat sprâncenele într-un fes, a deschis uşa cu atenţie să nu fie auzit de dincolo, unde dormea nevasta cu copilul, şi a părăsit camera. Toamna de afară l-a pleznit peste faţă cu noapte, vânt şi câtiva stropi de ploaie, dar nu le-a dat atenţie. S-a dus la casa bătrânească şi a bătut în geam, Mămică, hai de te scoală că intru-n ghiol. Rada s-a repezit în curte cu ochii lipiţi de somn, dar ploaia a trezit-o repede, Ce cauţi în ghiol aşa târziu? E trecut de miezul nopţii, mamă. Caut, nu ştiu nici eu ce caut, a răspuns Costel, îmbracă-te şi hai. Ajuns în magazie a privit fugar locul unde fusese cazanul, a luat din cui costumul de cauciuc antichimic pe care i-l dăduse Gigel Iancu de la unitatea militară, pe zece kile de vin, l-a îmbrăcat meticulos, şi-a pus ava pe umeri şi s-a îndreptat spre apa neagră a lacului. Rada era deja acolo, pe mal, cu ochii cât cepele şi urechile ca două pâlnii, pregatită pentru a da oricând semnalul de alarma. Stătea pe vine ca o cloşcă şi scana noaptea, căutând mişcări suspecte, altele decât cele ale băiatului ei care, înfruntând ploaia şi frigul, intrase în apă până la brâu, fără zgomot, ca o umbră. Tot ca o umbră se opri după ce numară o mie de paşi şi apa îi ajunse la subsuori. Fixă ava, avu grijă să nu iasă nicio plută, nimic, la suprafaţă, şi porni uşurel spre mal. Costumul începuse să ia apă, şi firicele reci i se scurgeau de-a lungul coastelor, înţepându-l ca un mănunchi de bolduri. Dar setea de braconaj era puternică, adrenalina îi punea sângele în mişcare şi îi amorţea simţurile, făcându-l să zâmbească mulţumit, V-arăt eu vouă, cristoşii cui v-a făcut. La mal frigul îl luă definitiv în braţe şi îl strânse puternic, şi pe el, şi pe mamă-sa care îl privea lividă reuşind cu greu să vorbească din cauza clănţănitului, Hai odată că am înţepenit. Las că te încălzeşti până dimineaţa, îi răspunse. O să te scol pe la cinci, e încă întuneric. Ai simţit ceva? Nimic, nici găinile nu ies din coteţ pe frigul ăsta, doar tu ai înnebunit. Hai lasă, fugi în casă, spuse din magazie, în timp ce îşi dădea costumul jos. Dimineaţa a luat-o de la capăt. A sculat-o pe Rada, s-a îmbrăcat în cauciuc, a luat la subţioară un sac de iuta gol, dar nu s-a mai îndreptat spre portiţa din spatele casei care dădea spre lac, ci s-a dus în grădină, la cincizeci de metri depărtare, unde a coborât malul abrupt şi s-a pregătit să intre în apă. Rada s-a pus pe brânci, lipită de privata ridicată în spatele casei, chiar lângă mal, ascunsă oricărei priviri. Nu se luminase încă, dar nici mult nu mai era, iar scosul avei plină cu peşte nu era o treabă uşoara, şi nici rapidă. Rada ştia asta, şi mai ştia că trebuie să stea cu ochii deschişi şi cu radarul în funcţiune, în ciuda somnului care o mângâia dulce în spatele urechilor. Deocamdată nu se simţea nicio mişcare, doar dobitoacele din gospodărie care miroseau retragerea nopţii frematau la unison, pregătindu-se pentru o nouă zi din viata lor animalică. Freamatul lor nu l-a oprit pe învăţător să se scurgă uşor în apa rece, sa împingă în părţi cu coatele pojghiţa subţire de gheaţa care se adunase la suprafata ei, să numere în gând nouăsutecincizeci de paşi, cu cincizeci mai puţini decât prima dată, să se întoarcă în stânga şi să meargă tot înainte, asteptând să lovească ava. O făcu destul de tărziu, după ce-l înfieră gândul că a trecut de ea şi trebuie să o ia de la capăt, Pescuit cu ochii închişi, cristoşii mă-sii. Picioarele i s-au împletit cu plasa exact când Rada a început să tuşească, ca şi când se înecase cu un dumicat. Nu i-a dat atenţie, îşi cufundase mâinile şi începuse să strângă ava, îndesând-o în sac. Rada a tuşit mai puternic, lovită pesemne de o răceală uşoară, iar când a văzut ca fiu-su nu face nicio mişcare, tusea i-a devenit seacă şi puternică, şi a brăzdat aerul crepuscular, plutind pe deasurpa apei, făcând pe oricine s-ar fi nimerit pe acolo să clatine din cap şi să o trimită la doctor. Nu se nimerise nimeni pe mal să îi spună asta, iar agentul care plutea pe apă, cu barcă cu tot, ori nu o vedea, ori nu îl interesa decât ce era pe lac şi în el, căci şi-a văzut mai departe de treabă, mişcând alene din vâsle. Tusea răguşită l-a făcut pe Costel să îşi ridice capul, lovindu-şi privirea de barca care se îndrepta spre el fără grabă. Apa era prea rece pentru a se scufunda cu totul în ea, aşa că s-a marginit să încremeneasca, cu mâinile prinse de plasă, îngheţate bocnă, şi să spere ca agentul să nu îl vadă. Nu l-a văzut, probabil norocul se hotărâse să i se alăture de data asta şi îi şoptise omului cu barca să se oprească, să arunce două lopeţi cu mâncare către peştii de pe fundul lacului, să facă un arc de cerc şi să o ia în sus, spre malul celalalt, urmând ca restul de lac să fie luat prin învăluire, într-un siaj sinuos. Costel a mulţumit pe rând cerului, hazardului şi Radei, a aşteptat ca pericolul să dispară complet, iar când fundul bărcii a început să se confunde pe alocuri cu semîntunericul, şi-a scos mâinile de sub apă, a urlat în gând de durere, a strâns puternic din dinţi şi a luat-o spre mal, trăgând cu greu sacul după el. Pojghiţa de pe suprafaţa apei s-a transferat pe suprafaţa costumului, iar o parte din ea şi-a găsit drum direct spre piele. La mal abia putea să se mişte, Mămică ajută-mă că a îngheţat inima-n mine. Păi dacă îţi trebui peşte taman acuşi, ce să-şi fac, vorbi Rada, apoi continuă, Şi mie mi-a stat inima când am văzut agentul, cred că era ăla a lu Iscru, e un câine de om ăla. Ia tu peştele şi du-l în magazie, trebuie să mă încălzesc că mi se opreşte circulaţia, spuse Costel. Şi-a dezbrăcat cu greu costumul, se lipise de el ca un alt rând de piele, şi a fugit în casă, unde s-a băgat lângă nevastă, prima dată după naşterea lui Matei. Aoleu ce rece eşti, îngăima Constantina somnoroasă, ce-i cu tine? Am fost în ghiol, mor de frig, turbez, vino mai aproape. Ce te-a apucat? M-a apucat, biserica mă-sii, ce contează, spuse cu gândul la Andone, Marinescu şi la toti vecinii care la ora aceea ori dormeau, ori priveau curioşi în alte curţi, şi de sub nasurile cărora reuşise să prade crescătoria. Ridică uşor capul şi îşi privi mulţumit copilul. Dormea adânc în pătuţul lui, cu un deget în gură şi cu capul într-o parte, arătându-şi pata care, mângâiată de razele dimineţii, semăna cu un peşte fără solzi, sau aşa i se păru lui Costel atunci, înainte să închidă ochii şi să se cufunde în somn. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   mersi zexe, e cel mai tare comm pe care l-am primit. pe bune! :))   Postat de catre George (Dumitru) Corbeanu la data de 2010-02-19 13:12:55               Da   Postat de catre Andrei Florian la data de 2010-02-18 03:03:58 Parcurge cronologic comentariile acestui autor Text anterior       Text urmator               e cam lung, dar merita. nu?   Postat de catre George (Dumitru) Corbeanu la data de 2010-02-17 13:17:06	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23931 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE