PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Să iubeşti viaţa Text postat de Corneliu Traian Atanasiu Cînd persoanele mai sensibile se lamentează în chestiunea penuriei vieţii (şi, inevitabil, a iubirii), ele obişnuiesc să citeze fraza de-acum reputată: „dacă iubire nu e, nimic nu e” . Fraza, pentru cine a uitat, se regăseşte în finalul romanului Cel mai iubit dintre pămînteni al lui Marin Preda. În contextul întîmplărilor din roman, formula se vrea o chintesenţă a înţelepciunii existenţiale, dovadă că viaţa – trăită în toată cruzimea şi cruditatea sa – merită să fie trăită în pofida mizeriei sale, doar pentru reiterarea miraculoasă şi rituală a mitului iubirii pămîntene: „Mitul acesta al fericirii prin iubire, al acestei iubiri descrise aici şi nu al iubirii aproapelui, n-a încetat şi nu va înceta să existe pe pămîntul nostru, să moară şi să renască perpetuu. Şi atît timp cît aceste trepte urcate şi coborîte de mine vor mai fi urcate şi coborîte de nenumăraţi alţii, această carte va mărturisi oricînd: ...dacă dragoste nu e, nimic ne e!... „ E o mărturisire de optimism în plină tragedie, o glorificare a fatalităţii exemplar-eroice a mîntuirii tutuor suferinţelor vieţii prin trăirea iubirii, dar parcă şi un îndemn pentru tot omul să trăiască în credinţa că iubirea (care devine prin acest mit, mai degrabă ilicit, un drept recuperatoriu al tuturor) îl va răsplăti pentru toată nenorocirea propriei vieţi, chiar dacă a lăsat-o doar în voia sorţii şi-a întîmplării. Dacă în economia romanului formula rămîne justificată ca expresie a salvării sufletului eroului, nu acelaşi lucru se poate spune despre felul în care sînt invocate aceleaşi cuvinte doar ca un reproş resentimentar al celor ce desfid destinul nemilos. Pentru ei, formula serveşte doar ca un paravan după care îşi ascund impostura existenţială, căci ea nu mai e pronunţată cu mîndrie, ca o dovadă că viaţa merită trăită, ci cu obidă, ca o revendicare veleitară şi îmbufnată, justificativă pentru viaţa lor lipsită de rost şi de valoare. Soarta i-a persecutat privîndu-i nu numai de bucurii şi fericire, dar şi de iubirea promisă şi binemeritată, compensatoriu premiu de consolare, salvare magică a indolenţei de o viaţă. Raţionamentul justificativ ar suna cam aşa: iubire, după cum se vede, nu e (nu s-a dat, nu s-a mai dat, nu mi/ni s-a dat), deci sînt/sîntem persecutat/persecutaţi. În felul acesta, o stare de fapt, viaţa derizorie şi lipsită de iubire a fiecăruia, este transformată fraudulos şi ipocrit într-o stare de drept prestigioasă, căci formula consfinţeşte statu-quo-ul, găsindu-i o îndreptăţire mai presus de vina şi ruşinea personală. Sînt ratificate astfel, în demnitatea resemnării lor, deprimarea, pasivitatea, defetismul existenţial, dispuse să renunţe din capul locului la orice exigenţe vitale şi să refuze viaţa, declarînd-o echivalentă cu nimicul. Este punctul de vedere al unei ranchiunoase sensibilităţi ultragiate care, uzînd de formula citată, o uzează, căci ea nu mai este expresia fericită a unei isprăvi ce îndreptăţeşte viaţa, ci justificarea capitulardă a eşecului, a nimicniciei propriei vieţi, dînd vina – pentru a găsi o ieşire prestigioasă – pe soartă. E bine să aflăm supoziţiile existenţiale care au îndemnat la adoptarea formulei în această pretenţioasă şi descurajantă interpretare. Acceptarea unei reale şi duioase amărăciuni existenţiale, izvorîte din vicisitudinile vieţii, nu ne poate împiedica să recunoaştem că onorabilitatea ei poate fi uşor compromisă dacă se întemeiază doar pe un trecut veleitar din faşă, pe un prezent delăsător, acrit de mult şi fără leac, pe un perpetuu vis al unei veşnice pomeni a soartei. Asemenea opţiuni denunţă doar frivolitatea bosumflată a celui ce se închide în propria-i nimicnicie şi preferă să se considere persecutat, refuzînd să-şi asume vreo vinovăţie şi implicit să încerce vreun angajament în revizuirea stării de fapt. Subterfugiul devine evident: ocolind prin mitul iubirii erotice faptul că dragostea lipseşte nu din lume, ci din inima ta, sălaşul şi izvorul ei firesc şi miraculos, dai vina pe altceva, pe altcineva. La urma urmei, chiar şi în acest caz, dacă onoarea de a fi vinovat ţi-ar mai spune ceva, ar trebui să te recunoşti vinovat din solidaritate cu vina acestei lumi din care dragostea nu doar degeaba lipseşte. Ciudăţenia atitudinii constă tocmai în glorificarea frivolă şi exclusivistă a iubirii erotice, uitînd că de fapt iubirea este exigenţa existenţială supremă a vieţii. Nu mai e de mirare atunci că, pînă şi puţinii care ştiu că Preda a preluat formula, parafrazînd cele spuse de Pavel în Epistola către corinteni , nu remarcă sau nu vor să recunoască mica, dar demascatoarea diferenţă, aceea că apostolul se referă la persoana şi sufletul său cînd spune depsre sine în mod pilduitor: „Dacă dragoste nu am, nimic nu sînt.” Şi, în consecinţă, nu revendică iubirea de la vreo instanţă exterioară, ci o caută cu o nedezminţibilă încredere în puterea sufletului său iubitor. În locul de unde „dragostea nu piere niciodată”. Apostolul se referă la dragostea de Dumnezeu, dar Dumnezeu e Viaţa şi cine nu iubeşte viaţa, rămîne fără nici un dumnezeu. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   Da, CTA, ai dreptate:) P.S. Vasile, ma bucura faptul ca ai dat citatul complet;) *** Euridice   Postat de catre Mirela Lungu la data de 2009-04-21 18:07:37               De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii - se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi; Pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim. Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului. Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu. Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea. Sfântul Pavel în Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, 13:1-13 felicitări pentru textul postat, vot.   Postat de catre vasile iftime la data de 2009-04-20 20:23:41	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23931 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE