FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
...
Text postat de Marius Andrei Zoican
1.


De câteva minute mã aflam în faþa ferestrei camerei mele. Îmi atrãsese atenþia zgomotul unei picãturi de apã izbindu-se de pervaz. Apoi încã una...o a treia...o a patra, din ce în ce mai des ºi din ce în ce mai multe, încât nu le mai puteam distinge una de cealaltã; nu mai reprezentau entitãþi identificabile, ci un tot unitar, un mijloc de legãturã între cer ºi pãmânt.
De când ne aflam aici, nu avusesem ocazia sã vãd prea des un astfel de fenomen. Iar înainte de colonizare, eram mult prea tânãr ca sã am rãbdarea sã observ cu atenþie ce se întâmplã în jurul meu...la numai cinci ani.
Cine are de fapt rãbdare sã observe ploaia? Am închis ochii ºi mi s-a fãcut brusc dor de casã. De acel “acasã” pe care l-am pãrãsit înainte sã-i pot înþelege toate sensurile, toatã savoare lui specialã.
Brusc, mi-am adus aminte cât aveam de fapt de lucru; m-am aºezat la masã ºi am încercat sã mã concentrez, dar dupã un prim rând scris cu multe întreruperi ºi pauze de gândire, mi-am dat seama cã pur ºi simplu mintea mea se afla în cu totul altã parte. Am lãsat creionul jos ºi m-am întors la fereastrã.
Dacã doar cu câteva minute în urmã ploaia mã determinase sã mã întorc cu gândul “acasã“, acum avea asupra mea un efect cu totul diferit: îmi puneam noi întrebãri, fãrã nici o legãturã cu starea mea de visare de mai înainte.
Pentru cã, de fapt, ploaia aceasta nu trebuia sã existe.
Colonizarea schimbase cu totul natura care mã înconjurase pânã la frageda vârstã de cinci ani. Fenomen natural “acasã”, aici pur ºi simplu nu avea condiþiile sã existe. Bineînþeles cã existau surse artificiale de apã, pentru consum ºi pentru agriculturã, dar ploaia, aºa cum o cunoºteam de pe Pãmânt, nu avea nici o explicaþie raþionalã aici.
Mi-am adus aminte cã nu-mi plãcuse niciodatã acest fenomen meteorologic, care avea pentru mine, ca singur efect, o zi de inactivitate, de stat acasã ... o zi tristã.
Dar acum nu mã simþeam deloc trist. Zâmbeam ºi nu ºtiam de ce ... nu mã mai puteam dezlipi de la geam, sorbeam cu ochii mei însetaþi fiecare picãturã de ploaie. M-am gândit sã deschid fereastra ºi sã scot capul afarã, fãcând ceva nebunesc, de exemplu sã strig la trecãtorii de pe stradã. M-am gândit însã la reacþia pe care ar putea-o avea pãrinþii mei ºi m-am lãsat pãgubaº. Dar am rãmas în faþa geamului ... îmi abandonasem complet temele ºi eram conºtient de asta, dar nu-mi pãsa. Aºa cum nu-mi mai pãsa de faptul cã tot ce se întâmpla afarã nu avea nici o explicaþie logicã.
Nimic nu mai conta acum ... devenisem una cu ploaia.

*
* *

Într-un târziu am gãsit puterea sã plec de la fereastrã, oarecum mai mulþumit cu mine însumi decât fusesem vreodatã de la colonizare încoace.
Am coborât în sufragerie, unde mi-am gãsit familia într-o aprigã discuþie. Subiectul: bineînþeles, cauzele acestei aparent miraculoase ploi. ªi ei se aflau lângã fereastrã, pãrând, ca ºi mine cu doar câteva minute în urmã, cã locul lor era organic acolo, cã se nãscuserã lângã fereastrã ºi vor muri în acelaºi loc, întocmai ca o plantã aflatã mereu în cãutarea luminii. Doar cã, din câte urmam sã aflu, sentimentele lor erau cu totul altele.
Curiozitate, fricã ... dar mai ales frustrare. O frustrare explicabilã poate în faþa necunoscutului, care îi transforma din niºte oameni relativ calmi în situaþii normale, în adevãrate combinaþii explozive, sensibile la cea mai micã atingere. Din când în când, câte cineva lãsa sã-i scape câte un cuvânt care, oricât de nevinovat ºi de binevoitor ar fi fost, era întâmpinat de o avalanºã de priviri furioase.
Am contemplat o vreme în liniºte acest tablou ciudat, într-un asemenea contrast cu propriile mele sentimente de dinainte, încât nu ºtiam dacã era cazul sã zâmbesc sau sã ma indispun.
Ce se întâmpla era cu adevãrat fenomenal: poate ilogic, ciudat, dar în orice caz extraordinar. Atitudinile lor sceptice mi se pãreau puþin deplasate. Am fãcut greºeala de a le comunica pãrerea mea, pe un ton ce-mi exprima pe deplin indignarea.
Aceastã rãbufnire nu a avut ca efect decât coalizarea tuturor împotriva mea; gãsiserã în sfârºit un punct de vedere comun. Nu am mai aºteptat sã rãspundã cineva: simþind privirile tuturor aþintite asupra mea, am considerat cã cel mai potrivit gest ar fi sã pãrãsesc urgent camera, ceea ce am ºi fãcut, înainte ca valul de tensiune sã gãseascã un paratrãsnet în persoana mea.
Am reflectat mai târziu asupra modului în care trebuie sã fi receptat rudele mele aceastã reacþie. Ca un act de impertinenþã, de teribilism, poate. Cum orgoliul nu mi-ar fi îngãduit sã mã întorc, am considerat aceste gânduri ca fiind fãrã importanþã.
Era, într-un fel, primul meu act de rãzvrãtire. ªi nu regetam de loc.


2.

Au trecut douã zile de la acel incident ... douã zile în care ploaia nu
s-a oprit, din contrã, pe mãsurã ce timpul se scurgea, devenea tot mai puternicã, tot mai încãpãþânatã în hotãrârea de a sfida planurile logice concepute de liderii Coloniei.
Toþi locuitorii, în afarã de mine, treceau acum prin momente de neliniºte. Frustrarea, curiozitatea, curajul de a lupta cu necunoscutul, lãsau loc încet, unui sentiment nedefinit care, pe mãsurã ce evolua, devenea din ce în ce mai asemãnãtor cu spaima.
Viaþa în colonie fusese întotdeauna liniºtitã, fãrã evenimente majore, liniarã: totul funcþiona pe baza unui plan dinainte stabilit: de la vreme, pânã la orarul fix al fiecãrui locuitor în parte. Ne obiºnuisem sã ºtim azi ce vom face mâine, anul acesta, unde ne vom petrece vacanþa peste trei sezoane. Energia electricã, apa, toate erau produse artificial în Colonie, prin procese tehnologice destul de complexe ºi, în consecinþã, la preþuri foarte ridicate ºi în cantitãþi mici. De aceea, liderii Coloniei au decis raþionalizarea lor, impunând o cantitate fixã pe cap de locuitor.
Ajunsesem sã calculãm totul: absolut orice aspect al vieþii noastre era privit din punctul de vedere a un milion de statistici ale Coloniei. Viaþa nu ne mai aparþinea: era un simplu set de date pentru sistemul general.
Asta era Colonia – fondatorii ei au considerat cã toate problemele din trecut ale omenirii au avut la bazã erori logice – un “DA” atunci când trebuia spus un simplu “NU”.
În Colonie nu era posibil aºa ceva, totul era controlat, plãnuit ºi fixat dinainte de cãtre Consiliu. Nimic nu se putea întâmpla fãrã ca liderii sã ºtie de ce. Cel puþin pânã acum.
Îmi dãdeam seama cã ploaia de afarã nu avea cum sã convinã nimãnui. Nu corespundea noului mod de a înþelege lumea.
Reacþia mea în faþa membrilor familiei nu rãmãsese fãrã urmãri, aºa cum sperasem în adâncul sufletului meu. ªi totuºi, o parte din tensiunea ce se formase era absorbitã de evenimentele de afarã.
Încã din ziua începutului ploii mã priviserã cu un anume dispreþ, ca pe o persoanã ce nu le împãrtãºeºte vederile, sinonime bineînþeles cu adevãrul absolut. Pe mãsurã ce timpul se scurgea ºi nimeni nu observa vreo modificare în starea vremii, dispreþul lor s-a prefãcut într-un fel de teamã, ca faþã de un ºaman care, prin cuvintele lui, a invocat ploaia ºi va aduce acum cu el, distrugerea Coloniei. Un fel cu totul iraþional de a gândi.
Nu, bineînþeles cã nu-mi spuneau personal ce gândeau despre mine. Dar simþeam din plin acea ostilitate crescândã care mã înconjura de când avusesem curajul sã mãrturisesc cã ploaia era un lucru senzaþional.
Discuþii despre mine existau în casã, e adevãrat. O singurã datã am reuºit sã aud, fãrã intenþie bineînþeles, o replicã a tatãlui meu, care mã privea pe mine: “Din pãcate nu va fi niciodatã un Colonist adevãrat!”
Din punctul lui de vedere, acesta era cu siguranþã unul dintre lucrurile cele mai neplãcute cu putinþã – într-un fel cred cã îºi asuma eºecul pentru educaþia mea. Dar pentru mine, a fi Colonist nu reprezenta în nici un caz þelul suprem al vieþii mele.
De fapt, a ajunge cum spunea tatãl meu, “un adevãrat Colonist”, ar fi reprezentat un adevãrat eºec pentru mine. Niciodatã nu mi-am închipuit
cã-mi voi petrece întreaga viaþã aici. Visul meu era sã mã întorc într-o bunã zi pe Pãmânt ºi sã trãiesc în aceeaºi lume în care m-am nãscut.
Aº vrea sã mã trezesc în fiecare zi odatã cu rãsãritul Soarelui ºi nu la aprinderea automatã a unor dispozitive de iluminat, sã simt mirosul reavãn al pãmântului, în loc sã mã înfioare rãceala de mormânt a oþelului ce acoperã strãzile Coloniei. Sã vãd cerul albastru pe care l-am pãrãsit fãrã voia mea, sã ascult vântul jucându-se printre frunzele arborilor seculari din pãdurile ce împrejmuiau orãºelul în care mã nãscusem ... toate astea în loc sã devin “un Colonist adevãrat”.
Toþi de aici trãiserã pe Pãmânt; nu puteam înþelege de ce preferau aceastã viaþã fadã exploziei de culori pe care le-o oferea pãmântul natal. Nu vedeam frumuseþea acestui mod de viaþã ºi de aceea nu puteam sub nici o formã nutri dorinþa de a deveni un Colonist în toatã puterea cuvântului.
O ultimã încercare trebuia totuºi fãcutã înainte ca eu sã fiu declarat inapt pentru aceastã lume, ale cãrei reguli ºi formã le stabiliserã cu atâta precizie, fãrã sã-i acorde cea mai micã ºansã sã se auto-organizeze.
Întrebarea a venit brusc, ca o loviturã a trãznetului în aceastã atmosferã tensionatã care se crease, o descãrcare binevenitã, un punct de la care însã aveam sã încep un drum fãrã putinþã de întoarcere.
- Þie chiar îþi place ploaia asta?
Era în întrebarea pe care mi-o pusese tatãl meu ceva care îmbina dispreþul pentru evenimentele ce se precipitau, cu uimirea cã fiul sãu putea sã treacã de partea inamicului; pentru cã ploaia de afarã asta devenise: un inamic, din ce în ce mai de temut.
În privirea lui citeam mila misionarului creºtin care încerca sã ofere mântuirea unui indigen din Africa sau America Latinã, izbindu-se de refuzul de stâncã al acestuia.
Am rãspuns încercând sã pun în singurul cuvânt pe care aveam sã-l zic, toatã încãpãþânarea de care eram capabil, toatã ura faþã de strãzile metalice: “DA!”
Nu mai era nimic de fãcut; avusesem ocazia sã aleg de ce parte a baricadei eram ºi o fãcusem! De partea necunoscutului care ameninþa liniaritatea unei vieþi artificiale. Orice drum liniar duce undeva: eu vedeam prãpastia, ei vedeau Raiul – în asta consta diferenþã de mentalitate.
Mi-am lãsat familia privindu-mã ca pe o persoanã care-ºi pierduse minþile; pentru ei eram nebun poate, dar eu abia acum mã simþeam uºurat.

3.


Am ieºit afarã, hotãrât sã vãd ploaia de aproape, sã simt stropii cãzându-mi pe faþã, sã trãiesc aceastã experienþã de care fusesem privat.
Situaþia nu era chiar aºa de bunã cum mi-o închipuisem de la adãpostul sigur al casei mele. Nimic în Colonie nu era proiectat pentru aºa ceva: strãzile nu fuseserã prevãzute cu sisteme de scurgere, iar oþelul nu absorbea apa. Lucruri normale, dacã ne gândim cã circuitul apei era unul artificial.
Oricine ºi-ar închipui cã aceste elemente mi-ar fi putut schimba cât de puþin pãrerea, s-ar înºela cumplit. Ploaia era normalã, lumea neadaptatã ei nu, aºa cã vina aparþinea în totalitate celor care nu o prevãzuserã.
Stropii grei fãceau un zgomot teribil pe pavajul strãzii; aproape cã nu mã puteam concentra; apa atinsese deja o înãlþime considerabilã. Obiectiv, ar fi fost mai bine sã mã întorc, dar ceva mã împingea sã merg în continuare, fãrã sã ºtiu unde, privind cerul Coloniei aºa cum nu-l mai vãzusem niciodatã, rãspândind mãri întregi pe strãzile perfecte pânã acum câteva zile.
Monitoarele amplasate pe drum transmiteau imagini cu pasajele inundate ale Coloniei, în contrast evident cu glasul egal ºi liniºtit al comentatorului care îndemna oamenii la calm, pentru cã, spunea el, “totul era sub control”.
Am pufnit în râs. Adevãrul era cã nimic nu era sub control. Toþi erau îngroziþi deoarece, în ciuda tuturor eforturilor, nimeni nu gãsise cauza fenomenului.
Dar nimeni nu putea sã afirme aºa ceva ... oricum, nu în public; credeau cã inteligenþa care le-a permis sã creeze o nouã lume, perfectã în viziunea lor, le va permite acum sã controleze aceastã ploaie.
Un lucru era sigur, m-am gândit observând evoluþia situaþiei: dacã nu gãseau un remediu, sfârºitul Coloniei era aproape. Mã întrebam câte dintre sistemele atât de bine puse la punct mai funcþionau încã ºi câte vor mai funcþiona mâine. De ce nu realizaserã un sistem de scurgere?
Începusem sã vorbesc cu voce tare, când mi-am dat seama cã nu mai eram singur pe stradã. Zãrisem la limita orizontului o siluetã care se contura încet-încet printre picãturile tot mai dese ale ploii. M-am gândit cã ar putea fi un muncitor care încearcã cumva sã gestioneze situaþia ... era oricum ciudat cã nu observasem nici unul pânã atunci.
M-am bucurat de întâlnire, pentru cã doream sã mã întorc acasã. Era o imagine frumoasã, imaginea casei pe care o pãrãsisem, dar acum eram ud pânã la piele ... singura problemã era cã nu ºtiam unde mã aflu ºi cum sã ajung acasã, iar ploaia îngreuna situaþia.
Silueta s-a apropiat de mine. Un bãrbat de vreo cincizeci de ani, parcã mai slab decât pãrea de la distanþa, destul de prost îmbrãcat (lucru neobiºnuit pentru un membru al Coloniei, persoane care au de obicei o oarecare bunãstare materialã). Nu acestea erau însã elementele care ºocau cel mai mult, ci ... ochii. Nu o anumitã expresie care putea sã parã specialã, ci dimpotrivã, lipsa oricãrei expresii, un vid pe care pãrea totuºi cã-l umple ceva invizibil pentru mine, ca ºi cum, privind prin mine, ar fi vãzut un infinit care-l copleºea, lipsindu-l de orice energie vitalã.
Nu-mi plãcea deloc tovarãºul meu de drum, în condiþii normale l-aº fi considerat nebun ºi periculos ºi aº fi fãcut tot posibilul sã-l evit. Acum însã, imaginea lui ºi a ploii suprapuse peste starea mea spiritualã au avut un efect cu totul opus...de fascinaþie. M-am apropiat de tãcutul bãrbat, singura persoanã care mai avusese curajul de a se aventura afarã pe o astfel de vreme (pentru cã observasem cã nu avea nici o intenþie de a veni el spre mine) : aº fi vrut sã vãd ceea ce vedea el...pentru cã, în acea secundã, împãrtãºeam nebunia lui, asociam acel ceva cu adevãrul pe care încercasem inutil sã-l descopãr în societatea Coloniei.
Pãrea cã abia atunci mã observase.; a întors privirea cãtre mine ºi nu mi s-a mai pãrut atât de goalã. Avea întipãritã pe chip o expresie în care am descoperit mila ... aceeaºi milã pe care o analizasem mai devreme la tatãl meu ... faþã de o persoanã care nu înþelege miºcarea universului. Dar mã îndoiam cã viziunile celor doi asupra acestui fenomen coincideau.
M-am gândit sã mã îndepãrtez ... nu-mi plãcea sã fiu privit aºa; tocmai în momentul în care am fãcut primul pas, i-am auzit vocea. Ar fi banal sã afirm cã vocea lui pãrea venitã din adâncurile pãmântului, dar în acel moment pãrea o comparaþie potrivitã. Lipsitã de viaþã, ºi totuºi de o putere ce pãrea cã vine din afara vieþii:
- Vino cu mine ...
Unde? Nu era genul de invitaþie la care sã rãspund fãrã alte detalii...semn cã-mi nu-mi pierdusem încã de tot luciditatea. Am tãcut, privindu-l întrebãtor, în aºteptarea unor informaþii suplimentare.
- Eu sunt Noe ... la lluvia ... ploaia ... no lo sientes...? Chiar nu vezi? Salveazã-te ! Vino cu mine...
Am zâmbit, deºi zâmbetul meu era unul nervos; doream sã mã îndepãrtez cât mai repede. Nu mai aveam nici o îndoialã; cel din faþa mea era un nebun, poate înnebunit de durere datoritã unor pierderi suferite din cauza ploii, dar în ultimã analizã un nebun, deci imprevizibil, deci periculos.
M-am întors ºi am grãbit pasul ... îl simþeam însã cã venea dupã mine. ..mai repede ... nu se oprea ... aproape alergam, dar nu puteam sã câºtig teren în faþa lui ... era mai rapid ca mine ... îi simþeam rãsuflarea grea ºi paºii ce se contopeau monoton cu zgomotul ploii ... la urma urmei, era doar o chestiune de timp pânã când ... mâna lui era pe umãrul meu. O forþã care mã depãºea mã silea acum sã mã opresc. Am strâns din dinþi, mai mult furios de neputinþa mea decât înspãimântat de ceea ce se putea întâmpla ... nu s-a întâmplat însã nimic. Stãteam amândoi într-o aºteptare lungã ºi grea, blocaþi într-o situaþie pe care eu nu puteam, iar el nu pãrea sã aibã intenþia s-o depãºeascã.
Într-un final l-am auzit vorbind. Aceeaºi rugãminte pe care o mai repetase de douã ori: “Vino cu mine”. Nimic mai mult. Am scuturat din cap, cât de puternic am putut ºi am încercat sã mã eliberez. Se pãrea cã ultima reacþie a mea îl supãrase, pentru cã într-adevãr mi-a dat drumul, numai pentru a împinge cu putere. Forþa lui ºi terenul alunecos m-au fãcut sã-mi pierd echilibrul. Am cãzut, nu înainte de a auzi ultimele lui cuvinte, spuse cu o supãrare legatã mai curând de incorectitudinea deciziei mele:
- Nu înþelegi nimic! Ai fi putut sã te salvezi... Pãcat !!
Pãcat...
Misionarul....
Pentru o secundã mi-a pãrut cu adevãrat rãu cã nu l-am urmat. Mã chinuia incertitudinea: ce s-ar fi întâmplat dacã aº fi mers cu el ... ar fi fost mai bine...?
Stãteam întins pe stradã ... nu mã vedea nimeni; singurul care ar fi putut sã mã vadã plecase.
Am încercat sã mã ridic: nu am reuºit; o forþa prea mare mã þintuia de strada rece ºi udã în timp ce stropii de apã mã loveau fãrã milã peste faþã, atât de reci ºi atât de duri încât simþeam cã nu mai pot suporta mult situaþia în care mã aflam ... ºi pe mãsurã ce voinþa mea de a mã ridica creºtea, pe atât îmi era mai greu s-o fac; ca ºi cum, odatã cu lovitura, nebunul sau misionarul pe care-l întâlnisem (se exclud cele douã noþiuni ?! Nu mai eram sigur...) aruncase asupra mea ºi un blestem de a rãmâne mereu acolo ... între rãceala moartã a oþelului ºi cea vie, dinamicã a furtunii care îmi pãrea deja eternã (plouase într-adevãr mai mult decât avusesem ocazia sã vãd pe Pãmânt).
Trebuia sã-mi adun forþele ºi sã mã ridic ... nu mai puteam continua aºa ... nu avea nici un sens ... de ce nu pot? Cu o sforþare supraomeneascã am reuºit sã ajung din nou pe propriile picioare, dar dupã primul pas, doar dupã un prim pas, lumea a început sã devinã opacã, zgomotul picãturilor mã ameþea, mã dezorienta, nu mai eram capabil sã merg mai departe ... am simþit cum picioarele mele refuzau sã-mi mai susþinã greutatea corpului...ºi am cãzut din nou. M-am sprijinit de o clãdire ºi am rãmas aºa.
Nu mai eram pregãtit pentru o a doua încercare – eºecul îmi epuizase voinþa. Am închis ochii ºi am lãsat ploaia sã cadã, sã mã acopere ...nu mai luptam, de ce aº fi fãcut-o ? Simþeam fiecare strop cum îmi cãdea pe frunte, apoi se prelingea pe faþã pentru a cãdea într-un final pe stradã. Nu mai eram dezorientat ... sau cel puþin nu mai luam dezorientarea ca pe un lucru rãu. De fapt, era?
Simþeam cum nivelul apei urca mereu, acoperindu-mã încet ... mai întâi picioarele. Un uºor geamãt la senzaþia aceea rece ca gheaþa, apoi nimic.
A urmat corpul ... apa mã apãsa pe piept, respiram din ce în ce mai greu, trebuia sã fac eforturi disperate pentru fiecare miºcare, cât de nesemnificativã ar fi fost ... de ce nu deschideam ochii? Ajunsesem cumva sã plutesc deasupra pãturii de apã ... simþeam asta ca prin vis, mi se întâmpla mie?
Dacã da, de ce nu deschideam ochii?

Ultima parte avea sã fie ºi cea mai uºoarã...mã întrebam cât timp avea sã mai treacã pânã când apa avea sã depãºeascã nivelul capului meu, ºi cât timp de atunci ºi pânã la...
Într-o secundã mi-au trecut prin faþa ochilor familia mea, Pãmântul pe care îl pãrãsisem, ºi...da...chiar ºi aceastã Colonie, în care am trãit atât de mult, fãrã sã o iubesc. ªi o ultimã întrebare, o luptã cu Dumnezeul despre fusesem învãþat cã nu existã, cu misionarul nebun, cu societatea Coloniei, cu trecutul pe care-l iubeam mai mult decât viitorul, ºi cu viitorul care nu ºtia sã rãspundã coerent la o simplã întrebare: “De ce?”
Mi-am pierdut cunoºtiinþa.





4.

Nu ºtiam cât timp stãtusem aºa. Nu prea mult, totuºi, de vreme ce mai puteam sã-mi dau seama de asta. M-am trezit, dar nu tot în acelaºi loc, nu pe stradã, ci pe o targã pe care o duceau doi bãrbaþi îmbrãcaþi în halate albe, totuºi extrem de ude din cauza ploii...medici desigur.
Mã salvasem deci...primul lucru pe care l-am observat dupã ce m-am mai liniºtit în legãturã cu situaþia mea a fost cã ploaia încã nu se oprise. Strãzile erau inundate, multe dintre structurile construite de coloniºti distruse, totul pãrea o ruinã...mã întrebam dacã mai era locuibilã.
Rãspunsul mi l-a dat tatãl meu; într-adevãr, toatã familia mea era acolo...dacã nu m-ar fi cãutat ei, oare ce s-ar fi întâmplat pânã la urmã cu mine?
- Colonia a fost distrusã...aici...nu mai putem sta....mâine plecãm...Pãmânt.
Plângea. Nu-l mai vãzusem niciodatã pe tatãl meu plângând... desigur pentru distrugerea Coloniei..gândul acesta m-a înfuriat, oricât de proastã ar fi fost starea mea. Mi-am dat însã seama imediat, din privirile lui...nu-l mai interesa Colonia..plângea din cauza mea. Mi-am înghiþit furia, ruºinat cã putusem sã împing atât de departe concluziile ºi presupunerile mele.
Urma sã plecãm spre Pãmânt...nu puteam sã nu mã bucur de aceastã consecinþã a ploii. N-am fãcut-o însã în faþa familiei mele, pentru cã îmi dãdeam seama cât au þinut ei la conceptul Coloniei...care acum eºuase atât de lamentabil. Nu i-am vãzut niciodatã mai uniþi ca acum, când împãrtãºeau sentimente, nu numai concepte ºi idei raþionale.
Mi-am adus aminte de întebarea pe care mi-am pus-o înainte sã-mi pierd cunoºtiinþa.
- De ce ?
Tatãl meu a pãrut cu adevãrat tulburat de aceastã întrebare a mea. ªi-a strâns buzele ºi a ºoptit un rãspuns, mai mult parcã pentru el decât pentru mine:
- Nu ºtim.
Mai mult nu a putut sã spunã. Eram extrem de slãbit dupã perioada petrecutã pe stradã, aºa cã am decis sã închid ochii ºi sã încerc sã adorm...mai fericit decât fusesem în ultimele zile.
Nu mã interesa cã eu “nu ºtiu”. Asta realizasem mai demult. Altceva era mai important.
Recunoscuserã.
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!
  Comentariile userilor    
         
 
  Foarte buna schita SF! Descrii usor si atragi atentia prin lucruri simple. Suspans si atiune pe un metru patrat.

Felicitari!

Evidentiez textul cu rugamintea de a mai scrie proza SF. Mai este un mester, poate doi pe site. Cred ca inca nu te-au observat. Te rog, comenteaza la textele care-ti plac sa iesi un pic din umbra.

Cu stima 		 
Postat de catre Sorin Teodoriu la data de 2006-02-07 13:55:38
Parcurge cronologic comentariile acestui autor
Text anterior       Text urmator
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23931
Comentarii: 120070
Useri: 1425
 
 
  ADMINISTRARE