FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
...
Text postat de Marius Andrei Zoican

1.


“Romanul acesta va deveni probabil bestsellerul sfârºitului de mileniu”.
Abia m-am putut abþine sã nu izbucnesc în râs. Mã întrebam câþi oameni, la data publicãrii cãrþii, în 1993, au crezut cele câteva cuvinte de pe coperta a patra. Câþi nu au fost siguri cã vor pune mâna pe o capodoperã demnã de un Tolstoi, de un Sheakespeare...o carte bineînþeles necunoscutã atunci, abia ieºitã din tipar, dar care conform profeþiei înscrise pe ea, va face în scurt timp furori în toate cercurile literare? ªi atunci nu le vor putea spune prietenilor, rudelor, cu acea trufie a cunoscãtorului faþã de novice – “Vezi? Eu am un avantaj-am cumpãrat cartea atunci când nimeni nu auzise de ea”.
Romanul era într-adevãr destul de bun, n-aº putea nega, dar departe de strãlucirea promisã – o carte mediocrã. De altfel, cu toate eforturile editurii, vânzãrile nu numai cã nu s-au apropiat de cifrele lui “Harry Potter”, dar mã întreb dacã le-au depãºit pe cele ale unei cãrþi de sfaturi pentru tinerele gospodine.
Ridicându-mi în sfârºit privirea dintre paginile ei, mi-am dat seama cã nu scrisesem un singur cuvânt din întregul curs. Nu era însã unul dintre acelea pe care sã le consideram “pe gustul meu” – veneam sã ascult cuvântãrile insipide ale unui profesor fãrã talent (ºi, dupã impresia generalã a studenþilor sãi, ºi fãrã cunoºtiinþe temeinice în domeniu) exclusiv pentru punctele suplimentare acordate pe prezenþã. A nu se înþelege de aici cã eram un student slab sau delãsãtor – eram între primii zece din an ºi în general privit destul de bine în cercul profesorilor. Erau însã cursuri care pur ºi simplu nu se potriveau cu mine sau cu planurile mele de viitor – pastile pe care nu le-aº fi putut niciodatã înghiþi. La acestea nu învãþam decât în timpul sesiunii, atât cât era necesar pentru a obþine un 7, absolut suficient pentru a-mi asigura o medie bunã ºi locul de bursã.
Mi-am privit colegii: sã ne imaginãm douãzeci ºi ceva de inºi, mâzgãlind continuu, mecanic, niºte foi galbene de hârtie, neînþelegând nimic din ce se preda (mã întreb dacã în istoria cursului, cineva a înþeles despre ce era vorba de fapt), scriind totuºi cu speranþa absurdã cã vor înþelege mai târziu, dorind sã înveþe cele 100 de pagini pe dinafarã în sesiune sau sã îºi încropeascã câteva fiþuici la examen. Acestea erau, în linii mari, opþiunile disponibile.
ªi totuºi, dincolo de monotonia miºcãrilor pixurilor pe hârtie, dincolo de aparenþa de uniformitate pe care o dãdeau, fiecare avea povestea sa, poveste pe care nu o aduceau niciodatã în sala de curs – fiecare avea propriile secrete pe care le lãsa undeva acasã, într-un bar, sau la poarta Universitãþii. Aici erau doar atomi în reþeaua cristalinã a colectivului de studenþi – ascunzându-ºi fiecare cât putea mai bine culoarea proprie, acea esenþã care îi fãcea diferiþi ºi speciali.
Mi-am dat seama cât de puþin ºtiam despre oamenii alãturi de care petreceam totuºi un timp considerabil. Un “bunã” convenþional, un “ce mai faci?” la care aºteptam tot un rãspuns clasic, care sã nu mã fi pus în situaþia jenantã de a asculta problemele unor persoane pe care abia le cunoaºtem (în sensul profund al cuvântului), astfel de fraze formau aproape toatã interacþiunea socialã dintre mine ºi majoritatea colegilor mei.
Bineînþeles, erau ºi câþiva dintre ei pe care îi cunoaºteam mai bine, ieºeam din când în când cu ei, ºtiam cine erau prietenele/prietenii lor, fãceam schimb de sfaturi în viaþa personalã, vorbeam la telefon sau pe internet...
ªi mai era ºi Maria...ea era într-un fel ceea ce oamenii numesc de obicei “excepþia de la regulã”. Singura din grupã care îmi fusese ºi colegã de clasã în liceu, era logic s-o cunosc cel mai bine. Destul de ciudat pentru doi tineri abia trecuþi de douãzeci de ani, în cazul nostru nu existase ºi nici nu erau foarte multe ºanse ca pe viitor sã existe, nici o perioadã în care legãtura noastrã sã capete accente romantice.
Þineam enorm unul la celãlalt, ne ajutasem de nenumãrate ori, dar relaþia noastrã nu evolua dincolo de limitele celei mai profunde ºi mai platonice prietenii. ªi ne simþeam extraordinar aºa, oricât de straniu li s-ar fi pãrut celor din jurul nostru.
Relaþia noastrã era perfectã aºa cum era – trainicã, fãrã teama de a nu te ridica la înãlþimea aºteptãrilor celuilalt; pentru cã ºtiai cã te va accepta mereu aºa cum erai, prin urmare nu-ºi aveau locul aici interminabilele eforturi de a-þi ascunde defectele...
Ceea ce prietenilor noºtri comuni li se pãrea cel mai greu de înþeles (pentru cã nu i-ai fi putut face niciodatã sã accepte cã eu ºi Maria nu eram îndrãgostiþi unul de celãlalt) era faptul cã de-a lungul vremii ne facilitaserãm unui altuia mai multe întâlniri cu posibili viitori parteneri. Nici una dintre aceste încercãri nu funcþionase însã – asta doar ca fapt statistic sau poate ca o simplã curiozitate.
În momentele mele de crizã interioarã, când parcurgeam cu înfrigurare agenda telefonului mobil în încercarea de a realiza pe fugã o listã a fetelor cu care aº fi putut fi compatibil, în eterna cãutare a unei relaþii sentimentale stabile, numele ei nu figura niciodatã pe listã. ªi totuºi, odatã criza trecutã, ea era singura pe care o sunam, singura fiinþã pe care o acceptam lângã mine în acele momente de convalescenþã a psihicului.
O vedeam acum în dreapta mea, luând conºtiincioasã notiþele cursului (probabil notiþele dupã care aveam de fapt sã învãþ pentru examen, într-un final). Mi-am dat seama cã deºi toatã lumea din salã o salutase la începutul zilei, îi vorbise despre vreme, despre meciul Rapidului sau despre criza politicã, nimeni în afarã de mine nu-i cunoºtea povestea.
De fapt, eram aproape singura persoanã din lume care ºtia mai mult decât niºte simple zvonuri.
Ne dãm oare seama, atunci când mergem pe stradã, când strãbatem marea de oameni din centrul oraºului, cã fiecare are povestea lui? Conºtientizãm, în acel moment, cã pe lângã noi trec nu doar niºte pioni sociali, angajaþi ai unor companii de care poate nici nu am auzit? Vedem dincolo de maºinile, ceasurile, hainele, pãrul, telefoanele mobile, piercing-urile din limbã sau din sprânceanã pe care le au? Ne dãm seama cã pe lângã noi trec mame, îndrãgostiþi, oameni care au pierdut pe cineva drag, oameni care cu o noapte înainte poate cã au plâns, au vegheat un prieten bolnav, au dansat sau au fãcut dragoste?
Sã numãrãm persoanele din agenda noastrã telefonicã...ºi apoi sã-i gãsim pe aceia despre care cu adevãrat ºtim ceva...de care nu suntem legaþi doar prin interese sociale sau economice.
Cunoaºtem oare pe cineva?
ªi dacã da, îi suntem destul de recunoscãtori pentru cã ne-a lãsat sã o facem?



2.

Cu mai bine de un an în urmã, ºtiam sigur cã viaþa mea avea sã se schimbe...cã aveau sã aparã noi provocãri, noi obstacole pe care va trebui sã le depãºesc pentru a-mi continua drumul. Nu intuisem însã corect natura acestora...de altfel mã întreb cum aº fi putut sã o fac?
Când a început totul, aveam puþin peste 18 ani ºi tocmai terminasem unul dintre liceele bune ale Capitalei, deºi nu unul cu un nume foarte strãlucitor. Trecusem bacalaureatul cu o medie încurajatoare care îmi dãduse încredere în vederea admiterii la facultate.
Am intrat la Academia de Studii Economice, facultatea de Management, specializare pentru care mã hotãrâsem cu doar câteva luni înainte. Nu eram un împãtimit al banilor, dar nici un adept al austeritãþii ca mod de viaþã; credeam cã pot sã-mi construiesc un drum în viaþã cu o astfel de pregãtire; în plus – ºi asta nu poate nega nimeni – suna al naibii de bine. Nu eram atât de naiv sã cred (cum am auzit mai târziu de la alþii) cã abia ieºit de pe bãncile universitãþii voi deveni brusc manager general la o companie mare din þarã, cu un salariu cu cinci cifre în euro...dar eram total încrezãtor cã pregãtirea mea era absolut suficientã pentru a ajunge în aceastã poziþie dupã maxim douãzeci de ani de muncã.
Eram prieten cu Maria de aproape doi ani, ceea ce înseamnã cred din clasa a zecea. E o exprimare greoaie, recunosc, pe care am învãþat s-o utilizez în timp, pentru cã cea naturalã, care mi-ar fi venit imediat pe buze cu ceva timp în urmã ar fi fost: :”Maria era prietena mea de aproape doi ani”. Cum subtilitãþile limbii române ºi goana dupã senzaþional a adolescenþilor – de altfel, nici eu nu am fost evitat de aceastã boalã – ar fi permis o dublã interpretare, am învãþat de-a lungul liceului sã sacrific fluenþa ºi naturaleþea în favoarea acurateþii.
Când spun cã “eram prieten cu Maria”, mã refer la o legãturã care sã includã o anumitã intimitate, un comfort special, o degajare în prezenþa ei...ceva dincolo de limitele unei amiciþii convenþionale, de care îþi aduci aminte doar atunci când ai nevoie.
Era o fatã care nu avea cum sã treacã neobservatã. Destul de înaltã, nu atât încât un bãiat de înãlþime medie sã nu fie nevoit sã-ºi aplece puþin ochii pentru a-i privi pe ai ei, avea pãrul ºaten (un ºaten deosebit de închis însã) pe care prefera sã-l poarte despletit, dându-i de cele mai multe ori în mod deliberat un aspect dezordonat, rebel...ochii perfect negri pe care evita sã-i punã în evidenþã cu ajutorul machiajului, lãsându-le intact farmecul melancolic, romantic.... într-un cuvânt: strãlucirea naturalã
Acesta era cuvântul care o caracteriza cel mai bine – naturaleþea. În timp ce printre majoritatea colegelor noastre se declanºase o adevãratã isterie a rujurilor, fardurilor de pleoape sau laptelui demachiant, discuþiile asupra acestor lucruri importante fiind atât de intense ºi prelungindu-se atât de mult încât aveai impresia cã asiºti la formarea unei noi limbi incluzând doar cuvinte care sunau englezeºte, franþuzeºte, uneori chiar ºi italieneºte..nume de firme mai mult sau mai puþin cunoscute din vest – în timp ce colegele noastre se molipsiserã aproape în totalitate de aceastã manie, Maria se þinea departe de ea cu o consecvenþã uluitoare. Un parfum fin, un ruj de calitate...erau folosite uneori, dar fãrã religiozitate, fãrã a le pune înaintea frumuseþii naturale, sub nici o formã într-un mod ostentativ.
Principalul ei punct forte, de care nici mãcar nu era conºtientã – spre lauda ei – , era zâmbetul. ªtia sã zâmbeascã aºa cum ºtia sã respire...se vedea cã nu se forþa sã imite vedete de cinema, cã nu încearcã sã parã cineva care nu este. Zâmbetul ei lumina discret camera, destindea brusc atmosfera...era practic molipsitor: îl fãcea pe cel cãruia-i era adresat sã uite absolut toate problemele sale ºi sã se simtã nevoit, fiziologic, sã zâmbeascã la rândul lui. Era o artã pe care o stãpânea perfect, nativ, vizibil fãrã antrenament sau umbrã de falsitate. Era admiratã de mulþi bãieþi, însã nu avusese în timpul liceului decât doi sau trei prieteni. Asta mai ales deoarece, în ziua de azi, bãieþii care mai ºtiu sã aprecieze zâmbetul unei fete nu se numãrã printre cei mai îndrãzneþi...timiditatea lor creºtea în faþa cuiva care pãrea cã-i dominã involuntar; cetatea pe care ºi-ar fi dorit s-o cucereascã li se pãrea inaccesibilã, datoritã felului de a fi al Mariei: romanticã, misterioasã, superioarã din atâtea puncte de vedere unui baiat de 16-17 ani care încã nu-ºi descoperise steaua cãlãuzitoare. Erau fascinaþi de ea ca ºi strãmoºii noºtri de soare dar, întocmai ca ºi astrul zilei li se pãrea mult prea departe sau mult prea periculos sã ajungã la el.
Eu am reuºit sã mã apropii în timp de ea mai ales datoritã faptului cã nu m-am aºteptat la prea mult de la aceastã relaþie – am evitat astfel teama de eºec ºi am reuºit s-o cunosc exact aºa cum era. A fost într-adevãr o strategie bunã, dar care se potrivea exclusiv cu intenþiile mele de a-mi câºtiga o confidentã, o persoanã în faþa cãreia sã-mi deschid sufletul –cineva care ar fi încercat sã obþinã altceva ar fi eºuat lamentabil folosind-o.
Faptul cã ajunsesem s-o cunosc atât de bine m-a fãcut sã-mi dau seama dupã un timp cã nu mai era la fel.... ceva în interiorul ei se schimba. Nu brusc, era probabil o evoluþie normalã, dar începuse sã fie melancolicã privind cuplurile care se plimbau pe aleile parcului Herãstrãu, sã plângã la comediile romantice...lucruri care nu aveau darul sã te îngrijoreze, luate separat, dar care împreunã formau un fel de tendinþã unitarã, imposibil de trecut cu vederea de cãtre cineva apropiat.
În clasa a douãsprezecea, dupã vreo douã-trei încercãri de relaþii cu colegi de liceu, încercãri dintre care cea mai lungã a fost de doar optsprezece zile (nu foarte puþin totuºi comparativ cu media altor prietene), aceastã stare a atins apogeul. Se retrãsese aproape total în sine, era exagerat de melancolicã, apaticã, pesimistã în legãturã cu orice privea viaþa sentimentalã a prietenilor...urcase într-un turn de fildeº, care o fãcuse ºi mai inaccesibilã în ochii posibililor admiratori; ceea ce era mai grav însã, nici mãcar noi, prietenii ei, nu o mai puteam recunoºte sub aceastã nouã manta de vreme rea a sufletului pe care o îmbrãcase considerând cã era singura ei opþiune ºi nu ne puteam ºterge din minte cumplita impresie cã Maria a pierdut busola ºi nu mai e capabilã de a se mai regãsi. Nu mai gãsea puterea sã zâmbeascã aproape niciodatã, iar dacã o fãcea totuºi într-un final, zâmbetul nu mai era al ei, avea ceva din misterul ºi tristeþea Monei Lisa; nimeni nu putea sã îi mai desluºeascã adevãratele semnificaþii.
κi petrecea aproape toatã ziua între cei patru pereþi ai casei sale , refuzând orice iniþiativã de întâlnire “în gaºcã”, cu prietenii sau colegii...dacã cineva insista prea mult s-o determine pe Maria sã respire din nou mai liber, risca o reacþie neaºteptat ºi neobiºnuit de brutalã din partea acestei fete , altãdatã atât de veselã ºi degajatã.
Tocmai atunci când aproape renunþasem, când ne spuneam cã fãcusem tot ce era omeneºte posibil s-o “readucem la viaþã”, Maria a început sã redevinã, încetul cu încetul, persoana pe care o cunoºteam cu toþii. (un lucru excelent ºi care urma sã aibã consecinþe dintre cele mai bune, mai ales cã se apropia examenul de bacalaureat).
Ne-am bucurat imens cu toþii vãzând-o cum înfloreºte din nou ºi am crezut cã depãºise atât simptomele cât ºi cauzele acelei etape din viaþa ei ce durase aproape un an...
În scurt timp aveam sã aflu chiar de la ea: de fapt realizase în acest an cã apatia nu avea s-o ajute deloc; cãuta ceva fãrã a ºti ce cautã, ceva care pânã atunci îi lipsise, dar pe care în mod sigur nu avea sã-l gãseascã dacã nu renunþa la melancolia exageratã de pânã atunci ºi înþelegea cât este de important sã reia contactul cu lumea din jurul ei. Trebuia sã vadã cât mai multe lucruri ºi sã-ºi acorde toate ºansele posibile în cãutarea pe care era decisã s-o ducã la bun sfârºit.
O nouã abordare a problemei, mai pozitivã într-adevãr, dar care implica mult mai multe riscuri…



3.

Metoda Mariei de a se implica cât mai mult în vârtejul societãþii bucureºtene, de a avea un rol cât mai activ, a fost de a-ºi lua o slujbã de vânzãtoare/ospãtãriþã/casierã la Café Louis de pe strada Ceaikovski, un loc de unde putea interacþiona cu practic toatã populaþia între 15 ºi 25 de ani a cartierului Floreasca…alte douã avantaje fiind existenþa unei activitãþi continue care s-o împiedice sã revinã la starea dinainte ºi, deloc de neglijat, aspectul financiar: un salariu de 500 de lei pe lunã era mai mult decât mulþumitor pentru o tânãrã de 19 ani.
Trecuse bacalaureatul cu brio ºi intraserãm amândoi la facultatea de Management (ea îºi ignorase dorinþa iniþialã de a urma Jurnalismul, tratând-o doar o nebunie a adolescenþei – m-am întrebat de nenumãrate ori dacã a luat o decizie potrivitã sau a acþionat la sfaturile celor din jurul ei, fãrã a-ºi asculta conºtiinþa).
La început nu fusesem cu totul de acord ca Maria sã-ºi ia o slujbã, considerând cã timpul strict împãrþit înainte între studiu ºi distracþie (un fel de alternanþã zi/noapte a vieþii studenþeºti) avea sã fie de acum ocupat cu o activitate al cãrei singur scop real era construirea unui nou “social life”, diferit de cel de pânã atunci, care eºuase sã o mulþumeascã în cãutarea sa...bineînþeles, nu s-a gândit nici o clipã la întreruperea relaþiilor cu vechii prieteni, ci doar la o lãrgire a orizontului personal, dar totuºi...
Am realizat mai târziu cã ceea ce mã deranja la noua situaþie era teama cã prietenia noastrã avea sã se rãceascã în timp; cã atunci când va gãsi ceea ce cãuta, acel CEVA (sau poate numai actul în sine de “cãutare“ a eului propriu) îi va altera personalitatea de atunci, i-o va modela dupã coordonate care nu vor fi acelea pe care le cunoºteam ºi le iubeam, va distruge trãsãturi pe care le admiram la ea ºi va impune unele noi, pe care nu ºtiam dacã voi fi capabil sã le accept, oricât mi-aº fi dorit acest lucru.
Preferam s-o conserv pe Maria aºa cum fusese în timpul anilor de liceu: timidã, romanticã, naturalã...poate cã ceea ce se întâmpla acum cu ea era o formã de maturizare, dar mã temeam cã maturizarea va distruge tot ceea ce era mai bun (dupã pãrerea mea) în ea. Temerile mele erau profund egoiste, ºtiam asta...era ca ºi cum aº fi încercat în mod conºtient ºi deliberat sã pun o piedicã în calea evoluþiei spirituale a celei mai bune prietene pe care o aveam, doar pentru a rãmâne comod, pe coordonatele unei lumi pe care o ºtiam ºi nu vroiam s-o schimb. Nu-mi dãdeam seama cã de fapt lumea se schimba în jurul nostru ºi în realitate, eu ºi Maria trebuia cumva sã þinem pasul.
În momentul în care am fãcut o analizã mai serioasã a propriilor mele gânduri ºi mi-am dat seama de greºeala pe care o fãceam în încercarea de a suprapune propriile mele temeri peste un raþionament presupus perfect logic, îndepãrtând pretextele pe care mi le autoimpusesem, am fãcut tot posibilul sã le alung din mintea mea ºi, într-o foarte mare mãsurã, am ºi reuºit. Mai ales dupã ce am observat cã Maria nu se schimba prea mult, rãmânea mereu naturalã, caldã, cea pe care o ºtiusem dintotdeauna...aceste observaþii au avut darul sã mã liniºteascã pe deplin.
Îmi petreceam în Café Louis aproape douã ore în fiecare zi, de când Maria se angajase acolo (comparativ cu perioada anterioarã când interiorul acestei cafenele îmi era la fel de familiar ca sãlile muzeului Luvru – mãrturisesc cã vizitarea Parisului rãmâne în continuare unul din proiectele mele pe termen lung). O lãsam, bineînþeles, sã-ºi îndeplineascã obligaþiile la cafenea, dar era un mod – singurul aproape – de a o mai vedea în afara orelor de curs. Veneam de obicei cu un grup de prieteni comuni ºi de colegi – comandam un suc, o cafea ºi ni se pãrea extrem de straniu sã fim serviþi de aceeaºi persoanã pe care cu doar câteva ore mai devreme o rugam sã ne împrumute notiþele la Matematicã, Biroticã, sau Bazele Economiei.
Ceea ce era încã ºi mai ciudat era cã, venind atât de des, nu reuºisem niciodatã sã observ...






4.

Era una dintre ultimele zile de cursuri dinaintea Crãciunului. Se apropia cu paºi repezi prima noastrã vacanþã de studenþi...majoritatea colegilor noºtri plecau în strãinãtate (urmând probabil sfaturile de pe omniprezentele reclame: “Petreceþi un Revelion de vis la Viena/Istanbul/Paris/Roma, cu numai...“, urmat de o sumã exorbitantã – cel puþin pentru mine – în euro sau dolari). Oricum, ideea de a rãmâne în Bucureºti nu-mi surâdea de fapt nici mãcar mie, dar nu aveam la acel moment nici o alternativã viabilã. Era a treia iarnã consecutivã în care Bucureºtiul nu cunoscuse zãpada în zilele dinaintea Crãciunului...un peisaj dezolant pentru cineva obiºnuit cu o altfel de vreme în aceastã perioadã a anului.
Mã aflam la o masã în Café Louis, singur, citind într-o gazetã sportivã despre contraperformanþele echipelor româneºti în Cupa UEFA, articol însoþit de poza unui grup de jucãtori incredibil de mulþumiþi de propriile realizãri...puteam sã jur cã nu cele sportive.
Maria ºi-a pãrãsit locul ei obiºnuit din spatele tejghelei ºi a venit la mine. Ochii ei aveau o strãlucire ciudatã, aceeaºi pe care ar fi avut-o cei ai unei fetiþe de cinci ani, care descoperã unde ascunseserã pãrinþii ei cutia cu ciocolatã...exprimau un amestec de nerãbdare ºi veselie, pe care nu îl mai vãzusem pânã atunci la ea...
- Ai vãzut?
Nici vocea ei nu suna ca de obicei. Întrebarea a fost rostitã dintr-o rãsuflare, pe un ton vesel ºi totodatã conspirativ, care nu aºtepta un simplu rãspuns de “da“ sau “nu“, ci mai curând un comentariu amplu, dacã se putea la fel de entuziast, cu privire la acel “ceva“ pe care TREBUIA sã-l fi vãzut. Din pãcate, fusesem prea absorbit de gazetã ºi nu observasem nimic...de fapt, nu aveam nici cea mai micã idee cã se întâmplase ceva în cafenea care sã-mi atragã atenþia. Am privit-o oarecum nedumerit, aºteptând o explicaþie, un rezumat a ceea ce se întâmplase ºi o emoþionase atât pe Maria.
Urmãtoarele zece minute mi le-am petrecut numai ascultând-o.
Frazele ei se succedau cu repeziciune, dând o impresie de incoerenþã în discursul sãu (fapt obiºnuit la Maria atunci când era emoþionatã – expresia ei favoritã în aceste momente, pe care o folosea cu o frecvenþã uimitoare, între oricare douã propoziþii, uneori chiar dupã fiecare douã-trei cuvinte era “aºa..”; se odihnea ºi încerca totodatã sã-ºi punã în ordine gândurile)– am pus aceastã incoerenþã pe seama tulburãrii sale evidente ºi am încercat sã înþeleg cu maximã precizie ceea ce se întâmpla. Aparent, de câteva sãptãmâni, un bãiat “absolut superb“ (exprimarea îi aparþine - “superb“ a fost puternic accentuat pe cea de a doua silabã) venea în mod regulat în acest local (“singur“ – din nou precizarea iei, pe care a accentuat-o destul de mult). Am mai aflat cã a fost singura care l-a servit în fiecare zi (lucru deloc greu de crezut, având în vedere cã mai avea o singurã colegã, pe care nu-mi amintesc s-o fi vãzut de mai mult de trei ori de când veneam aici). Ce se întâmplase în mod special în ziua aceea? (întrebarea e iarãºi a Mariei, care a fãcut apoi o pauzã considerabilã pentru efect sau, aºa cum m-am gândit mai târziu, pentru a mã lãsa sã ghicesc singur, ceea ce, desigur, nu s-a întâmplat). Îi zâmbise ºi Maria îi rãspunsese la zâmbet. Astfel s-ar fi rezumat faptele – urmau, bineînþeles, comentariile asupra situaþiei.
Maria era de pãrere cã “domnul X“ (cum ea însãsi îl numea, în lipsa unui prenume adevãrat), venise prima oarã în local din întâmplare, a doua, a treia, a zecea oarã, popsind acolo doar pentru a o vedea pe ea. Era atât de sigurã cã ºi el o remarcase încã de la început...doar cã fusese prea timid sã facã vreo miºcare. Pâna acum.
Din pãcate, eu nu vedeam lucrurile chiar aºa. Probabil cã era un student oarecare, venit pur ºi simplu pentru a bea o cafea ºi care, obsevând emoþia ºi atitudinea ciudatã a Mariei (era totuºi greu – aproape imposibil – sã nu observe, cu toate cã eu nu o fãcusem) îi zâmbise, satisfãcut probabil de cucerirea sa, realizatã fãrã nici un efort. Nimic romantic, nimic special, ceva obiºnuit pentru atâþia tineri...
Trãim într-o lume crudã, care ºi-a pierdut romantismul ºi îl recunoaºte numai în filme. Cu siguranþã, Maria vedea lucrurile într-o manierã care nu mai era de mult valabilã. Încercarea ei de a se arunca brusc în torentele unei lumi pe care abia începuse s-o cunoascã, dorinþa ei de a aranja piesele puzzle-ului în varianta cea mai bunã posibilã, pe care o considera cea mai probabilã ºi în care aproape nimeni nu mai credea, fãceau parte din farmecul personalitãþii ei, dar erau totodatã o armã cu dublu tãiº, fiind capabile s-o rãneascã foarte puternic.
Am încercat sã-i spun cã era foarte posibil ca scenariul pe care-l construise singurã sã nu fie adevãrat, cã nu trebuia sã se entuziasmeze încã (am accentuat cât am putut de mul pe acel încã, încercând sã nu dau un verdict definitiv, sã nu mã depãrtez total de viziunea ei...sã-mi pãstrez cât mai bine poziþia de confident-susþinãtor ºi în acelaºi timp sã-mi pãstrez luciditatea),i-am repetat cã trebuie sã fie puternic ancoratã în realitate. Mi-a rãspuns cã îºi dã perfect seama cã e posibil, chiar probabil ca totul sã nu însemne de fapt nimic, sã fie doar o închipuire, un cântec de lebãdã al adolescenþei, dar (Doamne, cât mi-aº fi dorit sã nu existe acel dar), TREBUIE sã riºte; toþi cei care obþinuserã vreodatã succese în viaþã, în dragoste, au riscat; de altfel, dacã nu o fãcea atunci, timpul poate cã nu i-ar mai fi acordat o altã ºansã (mi-a spus pe un ton de profeþie sumbrã: “ªtii, Victor, peste un an, doi, trei, vom fi poate prea bãtrâni pentru astfel de nebunii...s-ar putea sã nu mai am altã ocazie”). Mi-a spus cã nu vrea sã priveascã partea rea a lucrurilor...era decisã sã vadã numai partea plinã a paharului : avea aproape nouãsprezece ani ºi nu se îndrãgostise niciodatã pânã atunci – ce avea de pierdut?
“Destul de multe lucruri”, am gândit eu, dar nu am avut curajul sã i-o spun personal...atmosfera devenise oricum prea tensionatã, probabil cã un cuvânt în plus ar fi fost suficient sã declanºeze o ceartã...atunci probabil cã drumurile noastre s-ar fi despãrþit mai mult sau mai puþin definitiv. Cea mai bunã soluþie în acel moment era sã pãstrez tãcerea în legãturã cu pãrerile mele. Sã-mi pãstrez intactã influenþa asupra ei (dacã într-adevãr mai era posibil aºa ceva) ºi sã intervin atunci când aº fi simþit cã lucrurile nu evoluau perfect în viaþa ei. Cine putea sã ºtie ce urma? Exista o ºansã sã aibã dreptate. În orice caz, trebuia sã aºtept sã se întâmple ceva cu adevãrat semnificativ pentru a alege un drum.
Am schimbat imediat subiectul reuºind prin acest mijloc sã îndepãrtez furtuna ce pãrea la un moment dat pe punctul de a izbucni. Ne-am simþit bine împreunã tot restul zilei, dar la finalul discuþiei, inevitabil în ciuda tuturor eforturilor mele, EL a revenit din nou printre subiectele noastre. Am convenit ca a doua zi sã fiu mai atent la evenimentele din cafenea, sã încerc sã-l observ ºi apoi sã-i comunic Mariei pãrerea mea.
De fapt, aº fi putut s-o fac încã de atunci.
Dar, atâta vreme cât nu conta cu adevãrat, o zi în plus nu însemna practic nimic.


5.

Nu ºtiu dacã în cele câteva luni de când veneam la Café Louis, avusesem vreodatã ocazia sau mãcar interesul sã observ interiorul cafenelei. Acum, sosit doar pentru a aºtepta momentul în care o persoanã pe care nu o cunoºteam avea sã intre pe poartã, fãrã nici un ziar sau o ceaºcã de cafea în faþa mea (mã întreb cum trebuie sã fi apãrut în ochii celorlalþi clienþi), am avut timpul necesar sã remarc cã atmosfera din Café Louis era remarcabil de caldã, de prietenoasã...lumina nu era puternicã, senzaþia pe care o transmitea fiind una de confort, de intimitate... decoraþiunile care acopereau pereþii, covoare realizate de mânã, cu modele drãguþe ºi oarecum clasice te trimiteau cu gândul la un local pentru burghezia parizianã din Franþa lui Ludovic al XVI-lea... Era ceva care îþi inspira încredere acolo, printre scaunele ºi mesele de lemn...ºi, cu siguranþã, starea mea de spirit nu se numãra printre factorii care contribuiau la aceastã senzaþie.
Mã simþeam deosebit de penibil stând la masa mea, singur, fãrã sã fac nici unul dintre gesturile obiºnuite ale unui client, aºteptând pe cineva pe care oricum nu aveam cum sã-l recunosc ºi care era, în plus, foarte probabil sã lipseascã de la un rendez-vous de care nu fusese anunþat. Nu mã simþeam deloc confortabil urmãrindu-i cu privirea pe toþi bãieþii care intrau în local, aºteptând din partea lor un gest anume, care sã-mi dea de înþeles cã epuizanta aºteptare se terminase. Dar, parcã pentru a spori contrastul dintre agitaþia interioarã ºi liniºtea aparentã, aceasta continua sã se prelungeascã peste mãsurã...
Mã întrebam ce se petrecea în acele momente în sufletul Mariei: o vedeam mai nervoasã ca niciodatã pânã atunci, mai agitatã, mai nerãbdãtoare...Nu credeam în dragoste la prima vedere ºi, pânã atunci, eram sigur cã nici ea nu se numãra printre adepþii acestei idei. Dar singurul lucru din viaþa aceasta pe care-l ºi-l dorea cu adevãrat era o relaþie în sensul real al cuvântului – adolescenþa ei se apropia de final ºi fãrã a-ºi împlini aceastã nevoie interioarã Maria era sigurã cã risipise cinci ani din viaþã într-un mod cu totul inutil. Se entuziasma de acest flirt aproape inexistent, aºa cum nu o fãcuse niciodatã de la ºaisprezece ani...principalul lucru de care mã temeam era acela cã putea sã piardã oricând contactul cu realitatea, în disperata încercare de a completa puzzle-ul adolescenþei cu ultima piesã care lipsea.
Nu remarcasem exact momentul în care-ºi fãcuse apariþia – ar fi fost practic imposibil…am observat însã instantaneu schimbarea din ochii Mariei, o expresie pe care nu o mai vãzusem niciodatã pânã atunci ºi care nu fãcea altceva decât sã-mi amplifice temerile....o bucurie imensã, bazatã însã exclusiv pe calcule ale sufletului.
L-am vãzut abia în momentul în care Maria i-a zâmbit (nu pot spune însã dacã din proprie iniþiativã sau ca rãspuns la unul din gesturile lui). Era exact ceea ce mã aºteptam – adicã întocmai opusul a ceea ce mi s-ar fi pãrut potrivit pentru prietena mea.
Nu era mai bãtrân ca noi (sau dacã da, nu vizibil)…era din punctul meu de vedere singurul lucru liniºtitor (mãrturisesc cã mi-ar fi provocat o serioasã îngrijorare o pasiune a Mariei pentru un bãrbat de 35-40 de ani).
Bãiatul acela, privit intens ºi cu minuþiozitate de douã persoane,în timp ce el o remarca doar pe una dintre ele, sau poate nici mãcar atât, nu îmi inspira deloc încredere. Nu îmbrãcãmintea lui, de altfel destul de clasicã ºi de comunã, era de naturã sã mã punã în gardã…nu era deloc reprezentantul acelei tipologii a tânãrului vicios, posibil consumator de heroinã/cocainã/ecstasy sau mãcar cu potenþiale valenþe de alcoolic latent, nemanierat, care sã facã zece greºeli pe minut atunci când se afla lângã o fatã…argumentele mele ar fi fost atunci atât de evidente, încât Maria nu ar fi avut o altã soluþie decât sã le accepte. Era, din pãcate, o situaþie mult mai delicatã…
Ceea ce mã neliniºtea era privirea sa, atitudinea pe care o arãta faþã de toþi cei prezenþi în local, aerul de autosuficienþã pe care îl rãspândea în jurul sãu…era exact genul de persoanã pregãtitã sã obþinã ceea ce dorea în momentul în care ideea se nãºtea în mintea sa…fãrã noþiunea de conºtiinþã ºi fãrã sã se gândeascã la consecinþele faptelor sale sau la responsabilitãþi. Mã întrebam ce dorea acum…dacã era tot atât de conºtient de existenþa Mariei precum ea era de a lui… Din pãcate, nu aveam la dispoziþie nici un mijloc sã aflu dacã într-adevãr aºa stãteau lucrurile.
Nu a stat mult în cafenea…nu mai mult de o jumãtate de orã, în orice caz…absolut suficient însã pentru mine sã-mi formez o pãrere: spre dezamãgirea mea, una nu de naturã sã-mi alimenteze speranþele.
Dupã ce a ieºit din cafenea, aproximativ în aceeaºi secundã, Maria s-a aºezat pe scaunul de lângã mine… Vedeam din privirea ei plinã de entuziasm cã se aºtepta sã recunosc cã am greºit, sã-mi fac mea culpa ºi sã mã alãtur fãrã rezerve bucuriei ei. O astfel de atitudine, deºi pe termen scurt nu putea decât sã evite neplãcerea unei intense discuþii în contradictoriu, încãlca prima dintre regulile nescrise ale prieteniei: sinceritatea. Totuºi, dacã vroiam sã mai am în continuare vreun drept la opinie în faþa ei, dacã intenþionam ca pãrerea mea sã mai conteze pe viitor pentru Maria, trebuia sã-mi calculez cu atenþie cuvintele. S-o avertizez asupra potenþialului pericol pe care-l citisem în privirea lui… sã o fac însã pe un ton moderat, sã nu dau o prea mare importanþã acestui fapt…sã nu exagerez...sã am încredere în puterea de discernãmânt ºi în deciziile viitoare ale Mariei.
Mi-am pus gândurile în practicã, iar uºoara dezamãgire din ochii ei era cu mult preferabilã furiei ce ar fi urmat unei descrieri mai exacte a sentimentelor mele de atunci.
Spre finalul discuþiei m-am hotãrât însã sã îmi încerc norocul cu o strategie mult mai riscantã, care putea fi, în caz de succes deplin, de zece ori mai eficientã decât sfaturile mele prieteneºti, moderate ºi în pericol de a fi minimalizate ºi imediat ignorate.
Îmi dãdusem deja seama cã mai mult de jumãtate din atracþia Mariei faþã de acel tânãr strãin se datora tocmai misterului, a necunoscutului care te înspãimântã pe de o parte ºi nu te lasã sã te îndepãrtezi pe de alta…ºi nu unei cunoaºteri ºi analize temeinice a calitãþilor ºi defectelor lui. Dacã ar fi discutat mãcar o datã cu el, tot acest mister s-ar fi destrãmat, strãinul atrãgãtor i-ar fi apãrut brusc în faþã ca o persoanã obiºnuitã, cu nimic diferitã de un simplu trecãtor de pe stradã…atunci, odatã magia fructului oprit risipitã, poate ar fi înþeles altfel avertismentele mele… Ar fi fost dezamãgitã bineînþeles o vreme de pierderea visului, dar era o alternativã cu mult preferabilã unei suferinþe mai profunde mai târziu. Eram sigur cã în circumstanþele unei întâlniri reale, Maria ar fi realizat incompatibilitatea dintre ei doi ºi ar fi renunþat la acest vis, imposibil dupã pãrerea mea.
Ar fi fost puse în balanþã romantismul ei, iubirea de necunoscut ºi teama de a nu-ºi irosi ultimele momente ale adolescenþei pe de o parte, ºi propria raþiune de cealaltã….dacã eu mã înºelam în privinþa lui (ceea ce era totuºi posibil), o întâlnire faþã în faþã era cea mai bunã opþiune posibilã.
Era o armã foarte periculoasã, cu efecte neprevãzute care se puteau întoarce împotriva ideilor mele în orice moment;cu toate acestea eram decis sã-mi asum acest risc: dacã nu mã înºelam în privinþa lui, claritatea de viziune a Mariei avea sã primeze în faþa romantismului (ºi dacã totuºi nu s-ar fi întâmplat aºa? Gândul acesta mã tortura…nu, trebuia sã am încredere în ea pâna la capãt); dacã mã înºelam, Maria avea sã-mi fie recunoscãtoare pentru cã practic am împins-o spre un pas decisiv.
Am strecurat printre frazele mele sugestia ca urmãtoarea datã când el îºi va face apariþia la Café Louis, Maria sã preia iniþiativa ºi sã intre într-o discuþie…eventual sã stabileascã o întâlnire între ei doi.
Nu cred cã pot descrie în cuvinte lumina din ochii prietenei mele, noul val de entuziasm care a cuprins-o, recunoºtiinþa pe care o simþea faþã de mine o datã cu acest prim semn de aprobare din partea celui care îi era întocmai ca un frate de mai mult de doi ani…se simþea sprijinitã, avea acum un aliat în lupta cu propriile temeri ºi cu necunoscutul…(deºi un aliat nu înseamnã în nici un caz o persoanã care-þi susþine necondiþionat acþiunile, ci mai curând cineva care încearcã sã-þi deschidã ochii atunci când paºii tãi se abat de la drum)
Mã simþeam oarecum stânjenit în faþa bucuriei ei, conºtient de faptul cã gestul meu avea implicaþii pe care ea nu le vedea pentru moment…nu era decât în aparenþã un act de generozitate ºi acceptare necondiþionatã a situaþiei din partea mea.
Putea însã sã fie pânã la urmã, dacã temerile mele s-ar fi dovedit greºite.
Mã rugam din tot sufletul sã fie aºa.



6.

La doar douã zile dupã acest episod din cafenea, am reuºit sã gãsesc o soluþie la una dintre problemele care mã frãmântau în acea perioadã, ºi anume cum sã pãrãsesc Bucureºtiul pe durata vacanþei de Crãciun.
Eforturile mele de aproape doi ani, în care tentativele mele de a-i convinge fuseserã în zadar, pãrinþii mei au convenit sã-mi împrumute cheile apartamentului din Predeal, pentru a-mi petrece acolo perioada dintre Crãciun ºi Anul Nou. Aveam sã merg singur, deoarece ei urmau sã fie ca întotdeauna blocaþi în birourile lor, iar eu nu îndrãznisem sã-mi forþez norocul foarte mult ºi sã invit alþi doi sau trei prieteni.
De altfel, nu-mi pãrea deloc rãu cã urma sã merg singur, sã adaug variaþiei de oraº ºi de climã (pentru cã într-adevãr, devenise insuportabil sã mai petrec o singurã sãptãmânã în Bucureºtiul acesta cenuºiu) ºi o oarecare liniºte, o intimitate cu mine însumi, care sã-mi permitã sã mã întorc apoi cu forþe proaspete pentru prima mea sesiune din facultate.
Am vorbit de multe ori cu Maria în preajma Crãciunului, înainte sã plec la Predeal. De fiecare datã observam în glasul ei dezamãgirea de a nu-l fi putut întâlni… acceptase sã nu lucreze la Café Louis în aceastã perioadã mai mult de teama de a nu face un gest total inexplicabil pentru pãrinþi ºi colegi decât din propria dorinþã …compromiþându-ºi astfel aproape toate ºansele de a-l mai vedea pânã la începutul lui ianuarie. Dupã vacanþã urma însã sesiunea, iar aºteptarea avea astfel sã se mai prelungeascã câteva sãptãmâni…în total mai mult de o lunã în care speram sã înceapã sã gândeascã mai lucid, sã analizeze clar situaþia…o lunã era destul, din punctul meu de vedere, ca entuziasmul ei de acum sã-ºi mai piardã din intensitate.
Nu am de gând sã insist foarte mult asupra celor patru zile petrecute la Predeal. Momentul magic al Crãciunului trecuse, iar cel al Anului Nou era încã la câteva zile distanþã, astfel încât am ajuns la porþile Ardealului într-o perioadã de sãrbãtoare latentã, fãrã spectaculozitate sau artificii, o perioadã de relaxare pentru localnici ºi turiºti între douã momente importante ale anului.
Nu am mai þinut în acele zile legãtura cu Maria…în nici un caz deoarece nu am mai fi avut nevoie sã vorbim unul cu celãlalt (din contrã, gestul meu din cafenea de a o încuraja fusese o adevãratã loviturã de imagine – niciodatã nu fusese atât de binevoitoare ºi de caldã faþã de mine), ci dintr-o neatenþie a mea: uitasem sã-i comunic numãrul de telefon de la Predeal, iar ea îºi împrumutase celularul surorii sale…astfel orice comunicare între noi devenea practic imposibilã în acea jumãtate de sãptãmânã.
Am reflectat mult în acele patru zile asupra implicaþiilor gestului meu din cafenea, asupra felului în care eu, în ochii Mariei o persoanã conservatoare, ale cãrei acþiuni erau bine gândite ºi nu depãºeau niciodatã o limitã bine stabilitã a prudenþei, dãdusem cu bunã ºtiinþã o carte blanche unei relaþii pe care nu o priveam deloc cu ochi buni…dar trebuia sã-mi asum consecinþele acestui gest, indiferent care ar fi fost acestea.
Mini-vacanþa pe care mi-o îngãduisem s-a tranformat astfel într-o perioadã de meditaþie – ceea ce nu prevãzusem ºi, mai mult decât atât, nu mi-aº fi dorit în nici un caz sã se întâmple…
La întoarcerea în Bucureºti, în seara zilei de 30 decembrie, primul meu gest, mai mult spontan decât planificat dinainte a fost sã-i telefonez Mariei, sã-mi dau seama din vocea ei dacã starea de dezamãgire în care o lãsasem cu doar câteva zile înainte se mai atenuase între timp…ceea ce ar fi reprezentat cu siguranþã un semn bun, dovadã a unei analize mai lucide a situaþiei în care se afla.
Spre surprinderea mea, nu am gãsit-o acasã…nici în seara aceea, nici în decursul zilei de 31 decembrie. M-am gândit cã, în cazul în care s-ar fi întâmplat ceva neplãcut aº fi aflat pânã atunci – în general veºtile proaste nu aºteaptã atât de mult. Gândul acesta m-a liniºtit într-o oarecare mãsurã, însã nu rezolva problema în sine…unde era Maria?
Am decis sã mã opresc din a-mi autoprovoca aceastã îngrijorare inutilã ºi sã aºtept, rãbdãtor, momentul în care Maria avea sã dea un semn de viaþã (pentru cã nu exista, din punctul meu de vedere, nici cea mai micã umbrã de îndoialã cã o va face, într-un final).
Mi-am petrecut Revelionul în familie…am încercat sã mã bucur cât mai mult de acest moment (unul dintre favoritele mele), ºi în mare mãsurã am ºi reuºit…din timp în timp însã, fantoma temerilor mele pe care încercasem sã le ucid arunca câte o umbrã asupra sãrbãtorii…din ce în ce mai palidã însã, astfel cã pânã la miezul nopþii ajunsesem într-un fel sã nu mai mã deranjeze deloc.
În seara urmãtoare, toate gândurile mele negative se transformaserã într-o sincerã indignare, pur copilãreascã însã, la adresa Mariei, care, deºi se considera cea mai bunã prietenã a mea, nu mã inclusese pe lista persoanelor cãrora sã le ureze “La Mulþi Ani!” în prima zi a anului. Mi-am înãbuºit temerile, încercând sã mã consider rãnit de aceastã atitudine a ei.
Primul semn de viaþã l-a dat atunci când aproape nici nu mã mai aºteptam s-o facã în timpul vacanþei…dupã aproape 8 zile de tãcere totalã (dintre care patru, ce-i drept,vacanþa mea la Predeal).
Era extrem de fericitã, întocmai ca o proaspãt cãsãtoritã întoarsã de curând din luna de miere (nici nu bãnuiam de fapt cât de aproape de realitate era aceastã comparaþie)…acest lucru era de naturã sã mã bucure ºi pe mine: teoriile mele iniþiale, fructe ale nesiguranþei ºi pesismului care mã caracterizau în unele momente, teorii conform cãrora ar fi avut vreun accident sau ar fi fost grav bolnavã, se dovedeau în final total neîntemeiate.
ªi atunci cum se explica pânã la urmã tãcerea ei? Am întrebat-o direct, fãrã ocoliºuri sau subtilitãþi inutile dar ºi fãrã indignarea zilelor precedente, care se risipise fãrã a lãsa vreo urmã din primul moment în care i-am auzit vocea (mi-am dat seama mai târziu cã a fost doar o manevrã destul de reuºitã a subconºtientului meu de a nu mã lãsa sã fiu copleºit de propriul pesimism)
Mi-a rãspuns cã nu îmi poate împãrtãºi totul la telefon, cã trãirile ºi emoþile ultimelor ºase zile nu pot fi transmise printr-un simplu cablu rece ºi impersonal, cã trebuia absolut neapãrat (a accentuat câteva secunde pe acest “neapãrat”) sã ne întâlnim cât mai curând posibil.
Am stabilit sã fim amândoi în Parcul Tei a doua zi, în jurul orei trei…nu ne mai puteam întâlni la Café Louis, aflat în renovare pentru încã o sãptãmânã.
Mãrturisesc cã starea ei de entuziasm debordant, dorinþa ei aprigã de a-mi împãrtãºi evenimentele ultimelor zile m-au fãcut extrem de nerãbdãtor sã aflu ce se întâmplase de fapt cu Maria în acea perioadã.
Nu-mi puteam imagina ce anume produsese în sufletul prietenei mele o asemenea agitaþie, un astfel de torent…deºi ultimele ei cuvinte, rostite repede, cu emoþie, atunci când mã pregãteam sã aºez telefonul la locul sãu, m-au ajutat sã-mi formez o imagine:
“ªtii?...þi-am urmat sfatul.”



7.


Ziua care a urmat va rãmâne pentru totdeauna printre cele mai vii amintiri din tinereþea mea…pentru cã atunci am învãþat foarte mult despre capacitatea de autoamãgire a oamenilor..ºi despre felul în care ei îºi pot schimba întregul mod de viaþã în doar câteva zile.
Din ultimele cuvinte ale Mariei reuºisem sã construiesc o imagine de ansamblu a evenimentelor din perioada cât fusesem la Predeal…ºi totodatã puteam gãsi explicaþii perfect raþionale la faptul cã nu dãduse nici un semn de viaþã în primele zile ale noului an.
Era evident…se întâlnise cu el. Cum? Nu cred cã mai prezenta vreo importanþã: îl urmãrise de la cafenea, sau poate invers, fusese doar un joc al sorþii…oricare din aceste variante nu merita efortul unei analize mai detaliate. Rezultatul conta…iar din entuziasmul nemãrginit pe care-l observasem în vocea ei, totul decursese bine la prima (primele ?!) lor întâlnire (întâlniri ?!).
Logic, am considerat cã eu am fost cel care mã înºelasem, cã mã lãsam pentru a doua oarã orbit de dorinþa de a o menþine neschimbatã pe Maria…mã simþeam din nou personajul negativ în ceea ce pãrea de fapt sã fie o relaþie promiþãtoare. M-am gândit cã gestul meu de a mãri ritmul evenimentelor se dovedise în cele din urmã oportun, chiar dacã intenþia sa fusese iniþial exact opusã.
Graþie acestui raþionament, am ajuns la locul întâlnirii cu Maria eliberat de toate temerile ultimei luni, mult mai bine dispus ºi mai încrezãtor în viaþã decât în zilele anterioare….
Ceea ce nu a fãcut pânã la urmã altceva decât sã amplifice ºocul pe care l-am resimþit când am vãzut-o. Fata naturalã, proaspãtã, acea Maria pe care credeam cã o cunosc aproape perfect ºi pe care o consideram atât de diferitã de tiparele comerciale în care se încadrau majoritatea colegelor noastre, acea tânãrã nu mai exista de acum. În locul ei, în faþa mea stãtea zâmbitoare o persoanã pe care eu nu o cunoºteam, cineva care semãna doar foarte puþin cu prietena mea: o fatã machiatã strident, în culori prea puternice, prea vii ºi prea diverse, ale cãror nume exacte nu mãcar nu le puteam spune, îmbrãcatã în haine pe care nu le mai vãzusem niciodatã la ea (aºa cum aveam sã aflu mai târziu, cumpãrate împreunã cu el, în sãptãmâna dinaintea Anului Nou), haine care nu o lãsau sã respire, care o sufocau practic, pe atât de incomode pe cât erau de vulgare ºi ostentative; îmi transmiteau o senzaþie de kitsch nu tocmai nefamiliarã, dar pe care nu o avusesem niciodatã pânã atunci privind-o pe Maria… se transformase brusc într-o imitaþie perfectã a vedetelor cu totul imperfecte din þarã ºi din strãinãtate, persoane care vindeau o imagine lipsitã de conþinut.
ªi totuºi, îmi spuneam mereu cã era pânã la urmã aceeaºi Maria pe care o pãrãsisem cu doar opt zile în urmã…era imposibil sã îºi fi schimbat într-o perioadã atât de scurtã nu numai aparenþele, dar ºi esenþa ei de adolescentã romanticã; era cu totul imposibil ca aceastã transformare sã fi pãtruns pânã în cele mai profunde locuri ale caracterului Mariei…sau cel puþin aºa speram.
Aveam dreptate…Maria nu era schimbatã ca persoanã, nu cu mult, în orice caz: doar mult mai confuzã decât o lãsasem cu o sãptamânã în urmã…nimic care sã nu poatã fi remediat cu timpul, din fericire.
Am cãutat o masã la unul dintre localurile din jurul parcului, un loc unde sã putem discuta în liniºte: era evident cã se întâmplaserã multe lucruri în ultima vreme, ºi nici eu, nici ea nu aveam sã fim liniºtiþi pânã când toate dezvãluirile nu erau fãcute. Eram în acelaºi timp intrigat, dezamãgit, surprins, dar doream sã ascult, sã înþeleg, ºi abia la final sã formulez o concluzie.
Maria pãrea extrem de agitatã – am lãsat-o sã-ºi punã gândurile în ordine ºi sã-ºi organizeze povestirea… de altfel nici nu am avut o alternativã: un angajat al localului îºi luase în serios rolul de ospãtar ºi nu se îndepãrta nici cu un pas de masa noastrã…reminescenþã probabil a unui fost soldat obiºnuit sã nu cedeze poziþia în faþa inamicului, în acest caz noi doi, care ne încãpãþânam sã ocupãm o masã fãrã sã comandãm nimic – am cedat în cele din urmã, determinându-l, mulþumit de victorie, sã ne lase sã discutãm, moment în care am observat cã nervozitatea Mariei scãzuse în intensitate – am considerat cã era pregãtitã sã înceapã povestirea.
Dupã cele câteva cuvinte schimbate exclusiv pentru a face o conversaþie uºoarã: “De când nu te-am mai vãzut!!”, “Cum ai petrecut Revelionul?”, am observat cã începuse sã mã priveascã mai intens..semn cã ajunsesem în final la adevãratul punct cald al discuþiei.
Aparent, îl întâlnise pe Dan (Dan era numele acelui bãiat misterios – mã simþeam cu totul altfel acum aveam în sfârºit un nume) absolut din întâmplare, în autobuzul care o ducea acasã… Mi-a mãrturisit cã fãrã sfatul meu de la ultima noastrã întâlnire, nu ar fi îndrãznit niciodatã sã îl abordeze (vocea ei cãpãta accente de recunoºtiinþã pe care doar cu greu le-am putut suporta)… Oricum, “ar fi fost cu desãvârºire nefericitã” dacã nu ar fi fãcut-o, aºa cã au urmat minute întregi de mulþumiri, pe care am încercat fãrã succes sã le evit, pentru cã nu consideram cã le-aº fi meritat…
Dan avea douãzeci ºi cinci de ani, era proaspãt absolvent al Facultãþii de Sociologie ºi lucra pentru o firmã de publicitate (din câte am înþeles, a obþinut postul folosindu-se de o relaþie a pãrinþilor – nu era însã un lucru atât de rar încât sã mã ºocheze – ºi nici pe Maria). “E un bãiat foarte bun” a fost singura referire la caracterul lui – extrem de generalã, dar care nu spunea practic nimic… În schimb, am ascultat timp de cinci minute o amplã descriere a ochilor sãi negri, “atât de adânci ºi de misterioºi încât te puteai rãtãci în ei ca în abisurile nopþii, fermecatã de necunoscutul pe care îl descoperi ” (Maria avea într-adevãr un veritabil talent literar, nu se putea însã convinge sã înceapã sã scrie ceva…sau sã continue dupã pagina a treia). Era într-adevãr entuziasmatã, altfel nu-mi pot explica de ce m-ar fi ales pe mine pentru o confesiune care ar fi putut fi ascultatã cu mai mare emoþie de o altã fatã… În plus, nu mi-a spus nimic semnificativ despre el…nu puteam desprinde o concluzie… Era ca ºi cum aº fi încercat sã urc un versant perpendicular ajutându-mã doar de câteva smocuri de iarbã.
El o sfãtuise într-adevãr sã cumpere hainele noi, de naturã sã o transforme în ceea ce s-ar fi putut numi noua vedetã a grupei noastre , sã atragã interesul bãieþilor ºi gelozia fetelor printr-o expunere cvasitotalã…(ceea ce nu era deloc, vã asigur, genul ei: Maria era cea mai autentic femininã fatã pe care o cunoscusem…câtuºi de puþin genul care îºi vinde imaginea cu atâta ostentaþie) .
Am încercat sã-i explic toate acestea, însã pãrea cã nu avea de gând sã-mi acorde un strop de atenþie…ignora practic orice remarcã pe care îndrãzneam s-o formulez, schimbând cu subtilitate ºi graþie subiectul ori de câte ori gãseam de cuviinþã sã critic ceea ce ea caracteriza ca o “plãcutã ºi reconfortantã schimbare de stil”.
Rãmânea dupã mine o singurã soluþie viabilã: sã-l cunosc personal pe Dan, sã-l studiez îndeaproape ºi sã îi deduc astfel caracterul… îi dãdeam astfel o ºansã realã. Un ultim test, pe care dacã nu îl trecea cu brio, aveam sã-i prezint Mariei o analizã cât mai cuprinzãtoare a defectelor noului ei prieten. Era, cred, ultima carte pe care puteam sã o mai joc…
Maria a pãrut încântatã de ideea cã îmi doream sã îl cunosc pe Dan (de ce naibii aveam sentimentul îngrozitor de déjà vu ?!)… bineînþeles, Maria nu a acceptat o întâlnire doar între noi trei (ceea ce probabil cã ar fi provocat în mintea lui Dan impresii pe care nu era în interesul Mariei sã le aibã) aºa cã urma sã o invitãm la acest rendez-vous ºi o foarte bunã prietenã a amândurora, Aly, fostã colegã de liceu a mea ºi a Mariei, acum studentã la medicinã în primul an.
Nu putea decât sã mã bucure aceastã modificare a situaþiei, în primul rând pentru cã nu o mai vãzusem pe Aly de câteva luni, iar apoi pentru cã eram convins cã va fi de partea mea (o iubea la fel de mult pe acea Maria pe care o cunoscuserãm amândoi în liceu) ºi astfel raportul de forþe avea sã fie oarecum echilibrat.
Nu în ultimul instanþã, doream sã-l cunosc la rândul meu pe Dan, sã realizez ce anume genera aceastã influenþã atât de puternicã asupra prietenei mele…
Nu aveam nici o îndoialã, avea sã fie o zi extrem de interesantã….



8.


Ajunsesem la Café Memento (locul unde stabiliserãm întâlnirea) mai devreme cu o jumãtate de orã…la fel ºi Aly. Am avut astfel ocazia sã discutãm ceva mai mult despre tot ce se întâmplase în ultima vreme în vieþile noastre…despre studenþie, despre foºtii colegi..ne-am amintit momente plãcute din vremea liceului…
M-am bucurat sã observ cã nu se schimbase aproape deloc…rãmãsese aceeaºi fatã volubilã, criticã, inteligentã, foarte apropiatã de prietenii sãi, dar pãstrând o distanþã destul de mare faþã de restul cunoscuþilor…aceeaºi persoanã alãturi de care îmi petrecusem patru ani din viaþã. Aly era minionã, dar nu avea nevoie de înãlþime ca sã te domine: avea cei mai expresivi ochi pe care îi vãzusem vreodatã, era practic imposibil sã lupþi împotriva privirilor ei… În momentele de furie, de acolo pornea furtuna, de acolo veneau fulgerele care îi loveau pe toþi cei din jur; în perioade mai calme, citeai în ochii ei inteligenþã ºi o ambiþie demnã de un Bonaparte (Aly era genul de persoanã care nu suporta înfrângerea…care îºi lua întotdeauna revanºa, fãrã ezitare). De acolo venea lumina ei…în ochii verzi în timpul verii ºi cãprui în restul anului citeai totul… de acolo începea frumuseþea ei, atât interioarã cât ºi exterioarã. Era o persoanã care îºi iubea mult prietenii, care ºtia sã le ofere intimitatea necesarã ºi sã îi ajute în momentele de crizã…faþã de restul persoanelor pãstra o atitudine mult mai rezervatã. Fusese una din cele mai strãlucite eleve din clasa noastrã, dar puþini dintre colegii noºtri o cunoºteau cu adevãrat…eu ºi Maria ne numãram, cu bucurie, printre aceºtia.
Discuþia noastrã a ajuns inevitabil ºi pe neobservate la prietena noastrã comunã ..”ce mai face Maria?”, “a rãmas la fel?”, “îmi lipsesc momentele pe care le petreceam împreunã…” . Tot ce i-am putut spune a fost cã s-ar putea sã o gãseascã oarecum schimbatã.
- Schimbatã? Cum ?
- Ai sã vezi… eram oarecum stânjenit. Nu era un lucru pe care sã-l fi putut povesti pe un ton neutru ºi preferam ca Aly sã-ºi formeze o pãrere proprie.
Tocmai în momentul în care credeam cã va trebui sã dau pânã la urmã o explicaþie, deoarece Aly devenea din ce în ce mai insistentã cu întrebãrile, Maria ºi Dan ºi-au fãcut apariþia pe uºa cafenelei.
S-au aºezat lângã noi…Maria radia ºi nu puteam spune cã nu o înþelegeam: îl prezenta pe Dan celor mai buni prieteni ai ei…mã întreb de când anume aºtepta acest moment…cu câtã minuþiozitate îl pregãtise înainte, ce aºteptãri îºi fãcuse în legãturã cu reacþia noastrã.
În mod sigur, cea pe care o observa atunci nu se ridica la înãlþimea planurilor ei: eu fãceam mari eforturi sã zâmbesc, dar grimasa care îmi înþepene faþa era ceva în mod evident fals, construit..ºi încã fãrã prea multã artã, în cel mai bun caz pãrând în ochii lui Dan complet indiferent faþã de ceea ce se întâmpla la masa noastrã…asta desigur, dacã era destul de naiv sã punã atitudinea mea pe seama unor probleme care nu aveau legãturã cu Maria. În ceea ce o privea pe Aly, ea pãrea la fel de plãcut impresionatã de schimbarea de stil a Mariei ºi de noul ei prieten ca ºi mine în urmã cu douã zile…pãrea total dezamãgitã deoarece ceea ce credea sã fie o plãcutã reîntâlnire a unor foarte buni prieteni se dovedea pânã la urmã un simulacru total.
Maria ne observa miºcãrile ºi remarca fãrã îndoialã cât de puþin confortabil ne simþeam în acel moment…nu ºtiu dacã realiza motivele reale ale acelei atitudini...probabil cã da, dar nu ºtiu cât de mult ar fi fost dispusã sã înlãture acele cauze.
În mod surprinzãtor pentru mine, Dan nu pãrea deloc afectat de atmosfera vãdit rece ºi neprietenoasã din grupul nostru...bãnuiam cã era probabil doar o mascã convenabilã, deoarece era imposibil sã-ºi pãstreze zâmbetul pe buze în condiþiile date.
Vãzându-l pentru a doua oarã, de data aceasta ºtiind mult m
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
         
 
  Iti urez un calduros bine ai venit in Europeea. Sa ai parte de liniste si de multa inspiratie tot asa cum ai avut in Unicul Diamante si Ploaia.

Am parcurs rapid cateva pasaje ale nuvelelor si prima parere este favorabila. Imi place foarte mult cum scrii. Fiind multe pagini mai comod imi este sa pe printez si sa le parcurg de pe hartie. Abia atunci o sa-mi exprim parerea despre ideele din texte, despre modul in care au fost expuse in cuvinte.

La prima vedere scrii usor, fara opinteli si tare imi este ca am dat peste un scriitor consacrat. Si chiar daca nu e asa, aici ai o sansa in plus sa devii un consacrat cel putin intr-un volum de nuvele. Pentru ca precis ai mult mai multe pagini scrise...

Cu drag,
sorin
 
Postat de catre Sorin Teodoriu la data de 2006-01-13 08:21:29
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23930
Comentarii: 120070
Useri: 1425
 
 
  ADMINISTRARE