PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Lavinia Text postat de George (Dumitru) Corbeanu ---Sau cum sa te indragostesti la o zi de practica--- Mi-am amintit când m-am îndrăgostit prima oară și am zâmbit încetișor, demult nu mă mai gândisem la fata aceea din școala generală, parcă Lavinia o chema, sau Loredana, sau Laura. Știu sigur că era adventistă și că nu venea sâmbăta la ore, pe vremea aceea numai duminica era zi liberă, nu ca acum. Venise la noi în clasa a șasea și diriginta hotărâse să o pună în bancă cu mine, în spate, iar eu se pare că nu găsisem altceva mai bun de făcut la vârsta aceea decât să mă îndrăgostesc de ea. A fost o dragoste tumultoasă (mă rog, la nivelul sentimentelor de atunci, de la unsprezece-doisprezece ani) și, bineînțeles, neîmpărtășită, pe parcursul a câtorva luni, timp în care, acasă, număram orele până la începerea școlii, știind că am să o văd, că am să o ating, așa, ca din întâmplare, iar seara, în pat, înainte să adorm, îmi imaginam tot feluri de lucruri fantastice, ca de exemplu zboruri pe deasupra mulțimii, ea privindu-mă și invidiindu-mă, eu oferindu-mă să o iau în brațe și să ne ridicam în aer, o singură ființă cu două capete, un androgin bărbat-femeie, încă nespintecați de fulgerul lui Zeus. Dar amintirea propriu-zisă, cea care îmi veni atunci în minte, a fost alta, și anume o zi de practică. Toamna începeam școala târziu, în noiembrie, până atunci mergeam cu toții la câmp, la culesul recoltei. Elevii, studenții și militarii, forță de muncă ieftină și mereu disponibilă, ajutau cu un avânt progresiv, pionieresc, la îndeplinirea planului agricol zonal impus de partid. Studenți nu prea erau prin părțile noastre, însă militarii (aveam o unitate militară la marginea satului, înspre mare) și elevii se întâlneau în câmp, în grupuri separate, activând pe tarlale diferite, să se poată cuantifica și analiza specific munca prestată de fiecare grupare în parte. Ne trezeam dimineața și ne întâlneam cu toții în curtea școlii, clasele cinci-zece. Urcam apoi pe apucate în camioane, în spate, îmbulzindu-ne, strânși unul în altul să ne încălzim, ținându-ne cu mâinile de lanțuri groase și reci, lăsându-ne duși în câmp, la câțiva kilometri depărtare, unde ne adunam pe clase, sub ochii vigilenți ai diriginților. Apoi intram câte doi pe rand și, cot la cot cu profesorii, culegeam ori porumb, ori sfeclă de zahăr, aceasta din urmă scotând-o din pământ, în prealabil după ce un tractor trecuse pe acolo și o dezrădăcinase. Noi le adunam, le tăiam cu un cuțit frunzele și le aruncam în grămezi înșiruite. La porumb ne plăcea mai mult, căci, mascați de cocenii înalți, puteam ușor lenevi sau sări porțiuni întregi fără a fi băgați de seamă. Iar când aplicam spiritul de competiție, când ne întreceam în viteză, căutând să ajungem primii la capătul rândului, săritul era foarte important, căci te propulsa direct în frunte. Insă și acela trebuia făcut cu măsură, pentru a nu bate la ochi, era greu de crezut că un elev de clasa a cincea sau a șasea ar fi putut avansa atât de repede în culesul știuleților. Ne plăcea la practică, mai ales că scăpam de școală. Cum să nu îți placă, când erai cu aceiași colegi de clasă însă într-un alt cadru, mult mai dinamic, mult mai aventuros, unde aveai posibilitatea să îți vezi colegii puși în altă postură decât cea clasică a statului în bancă, ținând caietele unsuroase cu colțurile foilor ușor ridicate deschise, luând notițe la lecția ce tocmai se preda, cu o privire încrâncenata, în forțarea de a nu pierde sensul discursului didactic, însă de multe ori pierdut, în detrimentul mini-farselor sau discuțiilor șoptite cu vecinii de bancă. În câmp eram liberi, ne dezlănțuiam, râdeam cu gura până la urechi, ne băteam cu resturi de sfeclă sau știuleți de porumb stricați, chiar dacă profesorii ne apostrofau sau câteodată ne urecheau ori ne altoiau direct, din pricina imensei responsabilități pe care o aveau în ceea ce ne privea. Țin minte și acum cum Gioni, mai mare cu vreo trei ani decât mine (era clasa a nouă pe atunci, în școala noastră cu zece clase), surprins în mijlocul unei bătălii cu știuleți de porumb, în mijlocul pauzei de masă, a fost lovit puternic și a leșinat, a căzut din picioare, scurgându-se ca o lumânare topită în praful drumului neasfaltat care desparțea o tarla de alta. Atunci am văzut pentru prima dată panică printre profesori, căci au sărit ca lupii spre el, încercând să îl resusciteze. Bagă-i ceva în gură să nu își înghită limba ! auzeam speriat ca și colegii din jur. Îți reveni însă repede, și toți răsuflarăm ușurați, căci până la dispensarul din sat era cale lungă, iar mașina care trebuia să ne ia avea să vină târziu, spre seară, și alt mijloc de transport nu exista. De atunci am rărit bătăliile între clase, pe de o parte de frica pedepsei, căci profesorii ne țineau sub observație strictă, pe de alta amintindu-ne spaima pe care o trăisem când îl văzusem pe Gioni căzând din picioare, imaginându-ne fugar în situația lui. Însă cel mai mult ne plăcea la depănușat porumb. Grămezi întregi de porumb cules cu combinele erau depozitate într-o bază așezată pe malul lacului, iar noi, furnicuțe harnice, le luam cu asalt și depănușam fiecare știulete cu mâna, formând alte grămezi galbene, curate, care urmau a fi încărcate în camioane și duse în altă parte, la CAP. Ne lipeam de câte o grămadă, stând confortabil în șezut, și de dimineața până seara, sporovăind vrute și nevrute, o micșoram până nu rămânea din ea decât o grămăjoară de boabe pline de praf acoperită de pănuși plimbate de vânt. Întreceri făceam și acolo, să vedem cine era cel mai rapid în depănușat, cine avansa cel mai mult, cine reușea să facă șanțuri cât mai adânci în grămada din fața lui. Sau puneam în vârful grămezilor de porumb curat știuleți în picioare, pe care ne chinuiam să îi nimerim, iar cine o făcea era apreciat, lăudat și invidiat de ceilalți. Fetele stăteau separat, în partea opusă nouă, consumând partea lor de grămadă, urmând a ne întalni cu toții, într-un final, la mijloc. La început, când grămada era mare, nu le zăream, însă pe măsură ce se micșora, ne puteam arunca ocheade și zâmbete calde, mai ales daca existau simpatii sau chiar mai mult decât atât, cum era cazul meu în ceea ce o privea pe Lavinia sau Laura, adventista, pe care o urmăream muncind cu coada ochiului și sângele în clocot. Îi urmăream degetele fine angrenate în depănușarea știuleților, mișcările stângace în aruncarea lor în grămadă, gesturile prin care își sufleca mânecile hainelor pentru o mobilitate mai bună, și toate aceastea îmi umpleau stomacul de o căldură în care vibrau mănunchiuri de fluturi înnebuniți. Și atunci mă ambiționam să ajung mai repede lângă ea, să o întâlnesc la mijlocul grămezii, așa că săpam cu sârg șanțuri adânci în porumbul adunat în fața mea, excelând în productivitate, îgnorând oboseala ce îmi chinuia brațele pe care brusc mi le simțeam ușoare, libere, inexistente. În timpul depănușării mai aveam o misiune. Una primită încă de acasă, de la familie, spusă în momentul în care ni se pregătea pachetul, câteva sandvișuri pe fundul unei plase de cânepă largi ce pleca aproape goală, urmând a se întoarce plină ochi. Toată lumea fura porumb, de la copii până la profesori (ce-i drept, mai puțin și nu toți, ci mai ales cei care locuiau în sat și aveau gospodării). Cine nu o făcea era privit cu mirare, dubios, și catalogat drept papă-lapte. Mulți își umpleau sacoșile chiar în timpul depănușării, când știuleții nu mai ajungeau în grămada galbenă, ci sfârșeau a fi curațați de boabe cu repeziciune, rămânând niște coceni roșietici subțiri, îndesați în spatele pănușilor de pe jos. Alteori adunam cu repeziciune toate boabele ce rămâneau în urma unei grămezi, așa, cu praf și mătase de porumb printre ele. Totul se întâmpla sub privirea indulgentă a profesorilor care însă mai interveneau câteodată și ne mai aruncau din boabele strânse în plase, să nu bată la ochi în sat. Dar erau cei ce furau mai mult, căte două sacoșe odată, pline până la refuz, îndesate, și se ascundeau chiar și de profesori. O făceau tulind-o spre seară spre lac, în grupuri mici, urmând malul înalt al acestuia, ocolind astfel satul. Totuși, chiar dacă profesorii ne priveau cu îngăduință, când furam o făceam cu frică și emoție de a nu fi prinși, căci pericolul adevarat de la Partid venea. Controalele puteau pica oricând, de multe ori se întâmplau o data la două zile, alteori chiar o dată pe zi. De obicei constau în vizite scurte ale câtorva persoane de la CAP sau de la sfat, care mai lasau de la ei, făcându-se că nu vad chiar totul, confiscând totuși plasele mai încărcate, urlând isterici la noi și la profesorii supraveghetori, doar așa, să ne amintească care este poziția fiecăruia în circuit. Hai bre, nea Victore, auzeam câte un profesor mai mult șoptit, dă-o dracu de treabă și mai lasă-ne și mata că nu iau copiii aștia de la mata din ogradă… Cât pot să care și ei în sacoșile alea ? Două kile de boabe, să dea la oratănii, rahat, o nimica toată. Așa se învață, tovarășe profesor, așa se învață, de mici ! auzeam ceapistul râgâind. Dar îl vedeam cum pleacă, lăsându-ne în pace, până a doua zi. Controalele adevărate veneau de la judet. Când pica delegația, mereu formată din aceeași oameni (Orezanu de la judet, primarul comunei și Marinescu, secretarul de partid) lucrurile nu erau atât de simple. Trebuia să aruncăm repede totul, să deșertăm plasele cu boabe și să muncim în liniște cu avânt și responsabilitate. Știam dinainte că vin, fiindcă fiecare venire era anunțată dinainte de Mișu, măgarul țaței Floarea, de la marginea satului, care stătea priponit de gard și urmărea cu ochii lui înlăcrimați, măgărești, șoseaua, scanând perpetuu. Cum apărea pe drum mutra lui Orezanu pe sub șapca de culoarea nisipului ud, cum începea să ragă puternic, în spasme, ca apucat de streche. Cu cât se apropia Orezanu mai mult de casa țaței Floarea, cu atât devenea mai agitat și începea să bată pasul pe loc, să se învârtă în cerc, să dea din copite încercând să rupă funia cu care era legat de gard. Urletele lui agonice ajungeau la noi purtate lin de vânt, și atunci știam că Partidul este aproape, și acționam precipitați, la îndemnul profesorilor. Vine Partidul, aruncați tot ! Repede, repede, hai măi copile, nu întelegi ? mișcă mai repede, să nu mai văd pic de boabă lângă voi, ascundeți repede plasele, ia te uită câta sacul are ăsta ! Mă! Ascunde-l, mă, că te ard de nu te vezi, vrei să ne bagi pe toți în pușcărie ? Mama măsii de lacomie ! O sacoșă mai mică nu găseai ? Ai venit să cari tot câmpul acasă ? Și tot așa. În ziua aceea Mișu a tăcut mâlc, ca un pește. Eram în pauza de masă, tocmai terminasem de mâncat. Diriginta clasei noastre venise cu ideea unui moment artistic, adică fiecare să spună câte o poezie, pesemne pentru a combina muzica muncii cu spiritul din noi. Ideea îmi provocă o frică sora cu moartea, căci orice spus în public mă speria la culme, mă timora. Sentimentul a fost amplificat și de faptul că acea fată, Lavinia, sau Laura, pe care eu o purtam în inimă apăsător, se ridică și, plină de naturalețe, recită o poezie de câteva strofe, după care tot poporul aplaudă cu sârg și își întoarse multitudinea de ochi spre mine, căci toată lumea știa, sau cel putin bănuia, din comportamentul meu transparent, sentimentele ce i le purtam. În plus, în calitate de premiant al clasei, se considera, poate, că este de datoria mea să ofer replică. Dar eu m-am făcut mic mititel, aproape una cu pământul, sau cu grămada de porumb lângă care ne așezasem, și am scâncit speriat, Nu, nu știu nimic, nu îmi vine nicio poezie acum, chiar dacă nu era adevărat, chiar dacă mi se învârteau în cap deja două strofe, iar limba mă mânca. Însă nu mă puteam hotărî să le scot din mine, vroiam să spun dar ceva nu mă lăsa, firea mea păcătoasă, timidă, mă oprea din avânt, emoția era prea mare, mai ales când Lavinia, fata, mă privi cu ochii mari, asteptând mai mult decât ceilalți, iar diriginta insista enervant, Hai, imposibil să nu știi tu ceva, nu se poate, Lavinia a știut și tu nu, hai, fă un efort. Nu, am zis până la capat și așa a rămas, momentul artistic luă sfârșit, lumea se întoarse la muncă dezamagită, eu mă simțeam rușinat de neputința mea, iar Lavinia, fata, se îndepartă cu ochii plecați, în partea ei de grămadă rezervată fetelor. Dar nu m-am lăsat bătut, nu, ci m-am apropiat de ea și i-am șoptit la ureche poezia, ca și când o păstrasem numai pentru ea, iar ea se întoarse și îmi zâmbi plină de drăgălășenie, arătându-mi gingia și mucii curgându-i din belșug până la întâlnirea cu buza de jos. Ceea ce acum mă uimește este că am considerat imaginea aceasta una frumoasă, deosebită și naturală, nici gând să mă îngrețoșeze acele dâre albicioase apărute acolo poate de frig, căci era răcoare afară, puteai răci ușor, în ciuda metodelor de precauție, cum ar fi fost căciulița tricotată ce o purta desupra pletelor blonde și lungi. Și în momentul acela m-am simțit cel mai fericit școlar de pe pământ, zâmbetul acela pătat valora cât toate premiile din lume, căci atunci știam că nu m-a considerat laș, și de aș fi avut curajul, aș fi strâns-o la piept, puternic, și aș fi sărutat-o. Dar nu am putut, m-am pierdut, am început să tremur și să îmi clănțăne dinții, și am dat vina pe frigul de afară. Apoi a apărut Partidul, ca din pământ, luându-ne pe nepregătite, făcându-mă să sar ca fript la locul meu și să deșert repede jumătatea de pungă de boabe pe care o aveam strânsa în decursul zilei. Dar prea târziu, căci mă vazuseră, și pe ceilalți odată cu mine. Însă furia lor se revărsă în totalitate spre profesori, prinși în flagrant ca și noi. Urletele lui Orezanu se auziră până în mijlocul satului, iar Mișu, trădătorul, culcat pesemne pe o ureche, se trezi brusc, și, dându-și probabil seama de greșeala fatală de a se fi lăsat în voia somnului (sau a plăcerii siestei de după masă) începu să urle ca un tren de marfă, cu spume la gură. Degeabă urli acum, lua-te-ar boala să te ia ! o auzeam pe țața Floarea vorbind subțire. Nu văzusi Partidul, că îți trecu pe la nas, fir-ai tu să fii de zdreanță ! Ne trădași Mișule, ne lăsași pe mâna lor ! adaugă și începu să îl altoiască cu un par lung, scuturând tot praful strâns în spinarea lui de săptămâni întregi. Iar Mișu nu zise nici pâs, lăsă capul în pământ și încasă pedeapsa docil, prins de remușcările specific măgărești. Ziua se încheie brusc, noi fiind trimiși de urgență la casele noastre iar profesorii și diriginții convocați la ședintă urgentă de partid, în incinta școlii, unde avea să se dezbată această problemă gravă, și anume furtul la grămadă, din grămada de porumb a avutului obștesc, implicit a statului. Din fericire și Orezanu era om, ca și primarul, iar faptul că Marinescu, om respectat în sat, a pledat pentru întelegere, cu promisiunea fermă că lucrurile se vor opri acolo, că furtul va fi stopat definitiv, a fost oarecum îndeajuns pentru a se stinge conflictul și a păstra totul între acei pèreți. Însă orice decizie de asemenea anvergură are costurile ei, și ăn cazul acesta costurile au fost destul de mari, constând în câteva kilograme de pește, mai multe sticle de vin, jumătate de porc și cinci găini. Toate detaliile le-am aflat de la mama, profesoara, participantă la discuții, în timp ce comenta cu colegii ei navetiști, din oraș, care spre norocul lor nu participaseră la acel miracol al negocierii. Însă pe mine nu prea mă interesau detaliile acelea atunci, ci conștiința faptului că fusesem atât de aproape de Lavinia și nu îndrăznisem să o ating, să o îmbrațișez, și chiar dacă momentul a fost salvat de Partid, în sinea mea știam că am fost laș, că m-am ascuns după deget. Așa cum am făcut la petrecerea aceea, când am fugit spre casă, ud și singur, lăsând în urmă, frântă de la jumătate, persoana care reușise să trezeasca un resort în mine, după mult timp, scoțându-mă pentru câteva clipe din nemișcare. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   Te fura capcana relatarilor ceea ce inseamna ca noul e tot mai putin prezent. Toti cei de varsta ta, ma rog a acestor generatii apropiate de mine, de tine, stiu despre ceea ce ne spui. Ar suna mult mai bine ca niste povesti pentru nepoti insa nepotii nostri nu le vor daca nu sunt SF. Am citit tot ce ai scris pana acum si am considerat ca trebuie sa imi las punctul meu de vedere pentru ca vad ca insisti pe stilul asta si poate nu ai sesizat ca nu e cu directie. Sa stii ca am citit si textul de pe agonia care are insa alt registru. Acum ramane la aprecierea ta daca apreciezi sau nu interventia unui cititor oarecare. Tania   Postat de catre Tania Ramon la data de 2008-10-03 01:07:41               una typo:'liberatii prelungite' a se citi: libertatii prelungite... g.   Postat de catre nula nada la data de 2008-10-02 23:52:11               una pagina jurnal - spun- si atunci, merg concret pe idee, ori pe cele aduse ca punct 'de plecare': 'Sau cum sa te indragostesti la o zi de practica' de aceea, ma gandesc, ca ai insistat prea mult detaliind 'munca agricola'... 'gramezile de...', distanta dintre ele, decoletarea... etc nu este de lepadat, amintirea copiilor ca 'forta de munca', intr-un regim totalitar: 'absurdul ideologiei' adus ca o muchie 'liberatii prelungite': 'Ne plăcea la practică, mai ales că scăpam de școală. Cum să nu îți placă, când erai cu aceiași colegi de clasă însă într-un alt cadru, mult mai dinamic, mult mai aventuros, unde aveai posibilitatea să îți vezi colegii puși în altă postură decât cea clasică a statului în bancă, ținând caietele unsuroase cu colțurile foilor ușor ridicate deschise, luând notițe la lecția ce tocmai se preda, cu o privire încrâncenata, în forțarea de a nu pierde sensul discursului didactic, însă de multe ori pierdut, în detrimentul mini-farselor sau discuțiilor șoptite cu vecinii de bancă.' m-am distrat aici: 'Apoi a apărut Partidul, ca din pământ, luându-ne pe nepregătite, făcându-mă să sar ca fript la locul meu și să deșert repede jumătatea de pungă de boabe pe care o aveam strânsa în decursul zilei.' no comment. 'În timpul depănușării mai aveam o misiune. Una primită încă de acasă, de la familie, spusă în momentul în care ni se pregătea pachetul, câteva sandvișuri pe fundul unei plase de cânepă largi ce pleca aproape goală, urmând a se întoarce plină ochi. Toată lumea fura porumb, de la copii până la profesori (ce-i drept, mai puțin și nu toți, ci mai ales cei care locuiau în sat și aveau gospodării). Cine nu o făcea era privit cu mirare, dubios, și catalogat drept papă-lapte.' o realitate, care, pliata vremii - se cere tacuta??!! probabil! atat spun, George-D... in adevar, au existat acele vremuri, gand bun, regards, goia   Postat de catre nula nada la data de 2008-10-02 23:50:37               Lavinia...   Postat de catre George (Dumitru) Corbeanu la data de 2008-09-30 10:50:41 Parcurge cronologic comentariile acestui autor Text anterior       Text urmator	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23931 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE