PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
BUFONUL REGELUI Text postat de Corneliu Traian Atanasiu Avertisment amatorilor: „Un filosof de curte nu e cu nimic mai mult decît bufonul regelui.” (nu-mi mai aduc aminte cu-i aparţin vorbele) Aveam în facultate un coleg, onorabil în multe privinţe, prezentabil, volubil, sociabil, destul de stilat, care umbla mereu însoţit de cel mai prost şi anost dintre colegi. Îl tîra fără rezerve prin toate cercurile unde se învîrtea. Era o ascociere greu de înţeles pentru cei mai mulţi dintre noi. Ni se părea nu doar bizară, ci oarecum degradantă pentru el. În fine, cineva l-a întrebat de ce şi a primit un răspuns pe măsură: - În orice grup mă duc e nevoie totdeauna şi de un prost sadea şi eu îl am, pentru orice eventualitate, lîngă mine. * La curţile suveranilor, după cum bine ştiţi, exista întotdeauna şi un bufon. Rolul său era să întreţină prin glumele pe care le făcea, dar şi prin persoana sa schiloadă şi scălîmbă o atmosferă de veselie. Personajul nu era doar un actor dedat la giumbuşlucuri ieftine, dar era, de obicei, şi un ins tarat, cu reale defecte fizice, suferind de nanism, ghebos şi şchiop, şi, evident, deraiat psihic. Era comic, grotesc, dar şi caraghios, căci, măscărici fiind, îi făcea pe alţii să rîdă, dar era şi ţinta batjocurii tuturor. Uneori, devenea preferatul regelui, un fel de consilier intim care ţopăia permanent în preajma sa şi îşi permitea glume deşucheate cu suveranul. Era, dealtfel, singurul care avea acest privilegiu. De obicei, purta şi acel costum specific bufonului sau nebunului, însemn care îl predestina la a nu fi luat în serios şi a fi scutit de penitenţe. Întrebarea de ce îl tolera monarhul cu atîta lejeritate şi bonomie în preajma sa are două răspunsuri. Primul este acela că printr-o prezenţă scălîmbă mereu în preajmă, grandoarea sa devenea cu mult mai evidentă. Iar toleranţa excesivă de care se bucura măscăriciul îl făcea pe suveran să pară mai magnanim decît şi-ar fi permis cu alţii. Al doilea, e mai subtil şi mai pervers. Suveranul este sătul de etichetă şi protocol, de mascaradă şi linguşeală, detestă toate oglinjoarele ipocrite din jur. Preferă ca, sub masca nebuniei, un ins detracat să-i spună permanent cum este cu adevărat. Căci măscăriciul este oglinda lui fidelă în care se poate vede aşa cum este de fapt, schilod sufleteşte. Şi asta interzicînd celorlalţi să dea crezare ţîcnitului. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   Originalul îl poţi păstra pe etajeră, dar mai lustruieşte-l un pic cu CIF, că s-a coclit.   Postat de catre Corneliu Traian Atanasiu la data de 2008-05-05 18:15:34               impactul statuie din materialul Altfel, nimic notabil. Nici original. Cap limpede.   Postat de catre Liviu S. Bordas la data de 2008-05-05 15:18:28               Citiţi "c-am învăţat" şi mai undeva un "erau" de două ori. Restul, cine are capul mai limpede.   Postat de catre Corneliu Traian Atanasiu la data de 2008-05-05 14:14:07               Domnule Recheşan, vă mulţumesc pentru o lectură de cititor profesionist. Pe site-ul ăsta am păţit-o tocmai prin faptul că orice text al meu (aluziv, simbolic, sugestiv) era decretat plin de ură şi cu o adresă ultra-ştiută, în timp ce mizeriile exhibiţioniste ale altora erau, după criterii care mi-au scăpat totdeauna, erau prin definiţie literatură pură. Norocul meu este cam învăţat de mult să citesc orice text de calitate ca vizîndu-mă în primul rînd pe mine, ca o oglindă care nu e niciodată măgulitoare şi care îmi spune să rabd cu stoicism halul în care sînt cînd nu pot face nimic ca să mă corijez. Recomand tuturor şi oricui (fără să garantez imapctul) o carte de căpătîi, La chutte (Căderea) lui Camus, care prezintă fără menajente ce înseamnă luciditate şi cum afli cine eşti cînd nu te mai poţi considera un înger sau, şi mai rău, chiar Dumnezeu. Acolo se vorbeşte de judecătorul penitent, de acela care, cînd scrie vituperînd, taie întîi în carnea sa. Acela care nu se absolvă pe sine cînd îi acuză pe ceilalţi. Acela care nu are doar grija de a se ridica în slăvi pe sine, defăimîndu-i pe ceilalţi. Dar astăzi scriu doar cei ce n-au citit niciodată o carte simţindu-se mici în faţa autorului şi recunoscîndu-şi nimicnicia. Care cred că literatura înseamnă să-şi ridice singuri o statuie din materilul pe care îl excretă din belşug de mai multe ori pe zi.   Postat de catre Corneliu Traian Atanasiu la data de 2008-05-05 12:08:59               Notabil, în ciuda(şi poate potenţat)de aluziv! Votant SADE   Postat de catre Gheorghe Rechesan la data de 2008-05-05 09:12:39	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23931 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE