PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
iunie 2007 - cu slide-ul funcţionînd Text postat de Corneliu Traian Atanasiu http://romaniankukai.blogspot.com/2007/06/rezultatele-iunie-2007.html iunie 2007 * Maria Tirenescu: Am trimis la kukai haiku-ul următor: Stoluri de grauri ciugulind cireşele – aplauze în zori Am observat, de la distanţă, ceea ce se întâmplă în grădinile de pe strada mea. De dimineaţă, vin stoluri de grauri. La unul dintre cireşii de mai. Fac un zgomot enervant. Iese vecina şi bate cu un lemn într-o tigaie. Graurii zboară, deranjaţi. Stolul coboară pe cireşul nostru. Iese bunica şi strigă, dar graurii nu se sinchisesc. Batem din palme. Nu ca la un spectacol deosebit de emoţionant, ci cu speranţa că îi deranjăm pe grauri. Şi graurii zboară la alt cireş. Încerc o analiză a haiku-ului. Sper să mă completaţi. Dan Mitruţ scrie, referindu-se la cerinţele unui haiku, în „Exerciţii de universalitate”: „Structura interioară în trei trepte; referire la ceva (Ce?) în timp (Când?) şi în spaţiu (Unde?). Ecuaţia se poate simplifica la Ce/Cand? sau Ce/Unde?.” Haiku-ul propus răspunde la întrebările ce?/când? Kigo: cireşe Kireji: după al doilea vers Sabi: Versul nu scânteiază. Este acoperit. Acest aspect natural, discret. Karumi: Limbajul e simplu. Haiku-ul este o meditaţie asupra sorţii omului în universul mic şi mare, alături de celelalte vieţuitoare, plante, în mijlocul fenomenelor, aşa cum se specifică în acelaşi articol la care m-am referit mai sus. Un singur verb, la modul gerunziu. Predomină substantivele. Stabilitatea, liniştea este ciugulirea cireşelor. Accidentul subit şi limitat în timp, adesea un fapt banal, aplauzele, de fapt, lovirea palmelor care seamănă cu aplauzele. Surprinde realitatea. Regula silabelor 5-7-5 nu este respectată, ultimul vers având 6 silabe. Am ales această formă tocmai pentru firescul exprimării. Dacă scriam aplauze-n zori, suna împiedicat. * Dan Florică: Fantă de lumină printre doua cireşe- răsărit de soare Acest haiku a surprins pe mulţi dintre noi prin ineditul imaginii şi a obţinut, pe drept, premiul întâi. Zece dintre noi l-au votat cu cîte 1 sau 2 puncte. Nu a primit nici un vot de trei puncte, de acest privilegiu bucurându-se un singur haiku, cel al colegului Ion Untaru, situat pe un meritoriu loc trei: “Prin gardul rupt/ o casă părăsită/ şi cireşul uscat”, doldora impregnat cu spirit mushin. Să vezi o astfel de imagine nu este la îndemâna oricui. Bănuiesc că nu este un produs al gândirii autoarei, ci pur şi simplu o fulgerare trăită a unei anume realităţii, observată la momentul oportun. Trebuie să fi locuit la ţară sau cel puţin la periferia oraşului pentru a avea în zestrea de imagini a vieţii, aşa ceva. In cireşul în pârg sau foarte aproape de el se poate observa acea fantă de lumină, provenită de la un răsărit de soare. Şi nu lumina albă a zilei este cred ceeea ce vede autoarea ci roşul aprins al soarelui care face saltul în abia începutul zilei de cireşar. Valoarea estetică niponă – hosomi – este aceea care îşi pune amprenta în intregime asupra micropoemului în cauză şi determină frumuseţea şi unicitatea lui. Si totuşi putem surprinde şi un contrast greu sesizabil ţinând de insignifienţa fantei de lumină în inventarul naturii şi măreţia oricărui răsărit de soare, de astă dată constrâns să se producă printr-un spaţiu infim. De vină: momentul zilei şi locul în care e observat, frumuseţea zorilor din sufletul nostru dar mai ales al autoarei care ni l-a revelat, nouă tuturor. Despre trei haiku-uri între care există o legătură vizibilă 1.Cireşe în pârg – privind printre zăbrele ochi trişti de copil 2.Cireşe coapte – pruncul întinde mâna spre sânul mamei 3.Pomul din vecini – privesc lung pe fereastră cireşele-n pârg Cei trei autori par să fi fost pe aceeaşi lungime de undă. Micropoemele lor conţin o anume tensiune creată de dorinţa firească de a savura, în premieră sau nu, mult dorita cireaşă de mai, întâia între fructelor sezonului fructifer, abia deschis. Zăbrelele sunt o stavilă de netrecut pentru copilul cu ochi trişti, pomul din vecini, în calitatea lui de cireş, e privit lung de doritorul care nu-l poate aborda fără oprelişti. În inconştienţa lui pruncul de la sânul mamei, nici nu le doreşte: pentru el cireşele coapte nu au nici o valoare în faţa sânului matern. Cele trei poeme sunt construite, precum se vede, pe tehnica contrastului. Nu e suficient să vrei, să vezi, trebuie să şi ai acces la ceea ce doreşti pentru ca satisfacţia gustativă să devină realitate. Fericit în această situaţie este numai pruncul care, neştiindu-le, neavându-le, netrebuindu-i, nu doreşte decât raiul de la sânul mamei lui. Spiritul mushin specific haiku-ului clasic este prezent în cele trei haiku-uri: vizibil în cele numerotate cu nr.1 şi 3, mai puţin vizibil în cel cu nr. 2. In primul micropoem zăbrelele împiedică pe copil să ajungă la cireşe. Pentru adultul din micropoemul nr. 3 e suficient ca pomul fructifer în pârgă să se afle în vecini şi astfel, afectat, să privească lung prin fereastră, până când... nu ştim. In micropoemul nr. 2, pruncul refuză (indirect) cireşele coapte, nu-l interesează, pentru el deocamdată contează doar sânul mamei lui, mai dulce ca o cireaşă. Şi acum pentru Maria… Stoluri de grauri ciugulind cireşele- aplauze în zori Ai redat în acest haiku o imagine des întâlnită în grădinile noastre, de cum se coc cireşele. Şi nu numai ele. Fămânzii de grauri, nu numai pe vreme de secetă, ne vămuiesc din greu fructele de cum încep să capete gust. Ai exprimat aici o părere de rău şi o atitudine ce nu poate decât să amâne un deznodământ nedorit: trec cireşele, trufandalele primăverii, din care se înfruptă cu lăcomie mai mult graurii, lăsând şi pentru noi puţinul cu care suntem nemulţumiţi. Negativitatea micropoemului este evidentă. Şi deci, spiritul mushin e prezent din plin. Poemul este reuşit şi merita mai mult la vot. În special pentru aplauzele din zori cu care capată un farmec deosebit. Nemaîntâlnit. La început te intrebi ce vrea să spuna autoarea cu aceste aplauze aiurea... Gândind apoi mai adânc, îţi dai seama că prin acele aplauze, bravii de grauri sunt invitaţi să plece undeva de unde să nu se mai întoarcă. Chiar dacă nu aplauze merită, ci cu totul altceva. Dar te intreb Maria tu nu i-ai aplaudat? Şi atunci de ce nu spui: aplaud în zori. Ar suna mai interesant. Ai intra în contrast prin unicitatea ta cu pluralitatea graurilor. Haiku-ul ar câştiga în estetica lui. Şi apoi, din simplu observator al realităţii ai deveni cocreator al ei. Sper să fii de acord. Şi acum despre fineţea observaţiei dintr-un haiku nepremiat Vară albastră- cerul se oglindeşte într-o cireasă Mi-a plăcut acest haiku aparţinând tânărului poet, şi nu numai, Petre Flueraşu. Cel puţin pentru mine, în acest micropoem (pentru a nu tot repeta la infinit, haiku) are valenţe deosebite prin fineţea şi unicitatea observaţiei. Cerul l-am tot întâlnit reflectat în bobul de rouă, de exemplu, dar într-o cireaşă încă nu. Dar nu o cireaşă oarecare, ci una coaptă în care bogăţia culorii din faptul coacerii o face capabilă să reflecte cerul în toată frumuseţea albăstrimii lui. Un fapt banal exprimat printr-o nebanalitate. Cannonica pereche etern–efemer este frumos încoronată în această exprimare estetică. Eternul, reprezentat de cer, se întâlneşte cu efemerul sub forma cireşei, ca fruct. Existenţă trecătoare, de numai o săptămână, două, în care avem bucuria să degustăm cerul prin ceea ce legile lui ne îngăduie să savurăm pe pământ. Dar acest efemer, cu toată slăbiciunea lui, are o mare calitate: aceea de a reflecta cerul de care e indestructibil legat, cît timp cât respectăm legile Universului pe calea căutării fericirii şi a înţelepciuni, benefice tuturor. Imi exprim pe această cale rugămintea ca premiul al doilea ce nu mi-a fost oferit încă, constând în cartea, JAPONIA NECUNOSCUTĂ să fie oferit acestui tânăr extrem de merituos. Dacă nu ca premiu, măcar ca menţiune. Alte precizări privind concursul de haiku din iunie Colegul nostru Anghel Pop are bucuria unui premiu doi cu haiku-ul : “Prin iarba ‘naltă / o cireaşă zdrobită – / de ce taci, suflet?”. Calitatea haiku-ului se observă, cum s-ar zice, din prima. Versul trei este acela care îi dă stălucire şi prin care luăm cunoştinţă de utilizarea valorii estetice shiori, care se traduce prin simpatie. În versurile unu şi doi întâlnim două efemerităţi de durate diferite: iarba ‘naltă şi cireaşa zdrobită. Iarba înaltă, neatinsă, viguroasă am spune, are încă şanse să supravieţuiască, cireaşa însă, aşa zdrobită, e pe punctul de aş fi încheiat rostul ei în lume, nu mai are nicio şansă. Deşi prin succesiunea insurmontabilă a ciclurilor vieţii ea mai are un cuvânt de spus. Măcar într-un poem. Situaţia ierbii nu-l emoţionează pe poet. Numind-o buruiană, am putea înţelege lesne acest lucru. Dar nici biata cireaşă zdrobită, din neatenţia cuiva sau poate chiar a lui, nu pare să-l mişte pe autor dintu-nceput. Numai că în versul trei întâlnim un regret, acela că o minunată cireaşă, un fruct încântător al naturii în care noi continuăm să trăim ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat, este pur şi simplu făcută zob, aruncată în colb şi sfărîmată... Şi autorul o simpatizează în ciuda neînsemnătăţii sale şi a duratei sale de o clipă. Conştientizăm astfel, împreună cu autorul, că astfel de neatenţii aparent neglijabile, devin cândva atât de mari încât ne este ameninţată viaţa pe pământ. In locul cireşei, ar putea fi o vietate, pe cale de dispariţie. Schimbând puţin raporturile, ai putea fi chiar tu sub un bombardament inconştient provocat de minţi îmbătate de putere, de ură şi inconştienţă. Haiku-ul este un veteran al sugestiei şi prin asta este şi foarte actual cu toată vechimea lui de secole. Din puţinul care ne-a fost oferit de autor prin micropoem mi-au fost sugerate gândurile de mai sus. Dumneavoastră ce vă spune acest haiku? * Corneliu Traian Atanasiu: Pustietăţi prietenoase Adesea, haiku-ul evocă simţămîntul vastei izolări în singurătate. O singurătate a lucrurilor vechi, părăsite, decrepite, a căror vremelnicie este deja evidentă şi în faţa căreia spiritul comtemplativ încearcă o tristeţe delicată şi regretul pentru tot ce se pierde iremediabil şi pe veci. Există însă în această copleşitoare nostalgie şi o recunoaştere a condiţiei umane, la fel de expusă vicisitudinilor ca toate cele ale firii, şi o împăcare, o consimţire la această despuiere, la sărăcia funciară a omului faţă-n faţă cu ceea ce nu poate fi evitat: bătrîneţea, boala şi neputinţa. Căci această ciudată însingurare devine un fel de împuternicire spirituală, de uşurinţă, de capacitate de a comunica paradoxal cu toate lucrurile umile şi neînsemnate şi de a le înţelege misterul şi poezia. În faţa patinei ce atinge lucrurile acestei lumi, haijinul simte astfel un gen de adîncă durere cosmică pentru diformitate, urîţenie, lipsă, pentru incompletitudinea omului şi a naturii. Este genul de consimţire la o suferinţă generoasă dincolo de hotarele eului individual, aceea care poate găsi calea către o mulţumire frugală dar implozivă care este fericirea. Wabi-sabi sînt cele două valori estetice care se împletesc în această simţire complexă, intim acordată pe struna cea mai subtilă a lumii. Poemul lui Ion Untaru, aflat pe locul trei în concursul lunii iunie: prin gardul rupt o casă părăsită şi cireşul uscat mi se pare cel mai reuşit în a surprinde o stare de fermecătoare dezolare. Este în formularea sa nepretenţioasă o invitaţie familiară, necăutată, de a pătrunde cu privirea, fără nici o efracţie, prin gardul rupt, în universul trist al lucrurilor abandonate. În locul de unde oamenii şi viaţa s-au retras şi unde doar pustiul se instalează treptat. Spunerea este austeră, abia articulată, incapabilă să se ridice la nivelul unei frazări. E mai mult un mod de a arăta către ceva, de a ispiti căutătură cititorului să încadreze în ruptura gardului toată jalea unei lumi. Acolo unde au fost rosturi şi viaţă, este acum numai o casă nelocuită şi aprope sigur năruită, surpată, povîrnită. Cuvîntul părăsită îi spovedeşte tot destinul, nimeni nu o mai are în grijă şi nimănui nu-i mai e de folos. Din tot cea fost a mai rămas ruina. Cu o ştiinţă remarcabilă a dozării, firescul degradării e plasat la sfîrşit ca o încununare a prăpădului. Absenţa omului, deteriorarea şi sălbăticirea locului nu-şi găsesc apogeul decît contaminînd şi natura. Unde te-ai fi aşteptat la o invazie glorioasă a ierburilor şi bălăriilor, la obişnuita revanşă a naturii care escaladează ruinele şi le ascunde, privirea se opreşte pe eşecul absolut, pe capitularea necondiţionată a vieţii: şi cireşul uscat. Dar, la urma urmei, cireşul făcea parte şi el din universul antropic şi era normal să sucombe şi el odată cu rosturile omului. Totuşi acest şi, care poate fi citit neutru, ca o simplă juxtapunere modestă şi resemnată, lipsită de accent, mi se pare că ascunde o anume sugestie de tensiune surdinizată – pînă şi... * Dan Florică recidivează cu încă un comentariu la ultimul dintre poemele premiate: Întâmplarea a făcut ca haiku-ul colegei nostru Florinel să rămână cumva în umbră (fiind şi penultimul), în cadrul valului de reacţii-atenţii acordate celorlalte creaţii premiate în luna iunie. Dar să-l vedem din nou în faţa ochilor noştri scrutători: Fluturi în horă lângă coliba de lut- cireşe amare La prima vedere n-ai da nici doi bani pe el. Dar să vedeţi ce sugestii ascunde! Imaginea pe care o prezintă autoarea o identificăm ca fiind undeva la ţară datorită căsuţei construite din chirpici (paie şi lut), scăpată ca prin minune din năvala demolărilor de tot felul, care ameninţă mediul nostru rural, epurat de tineret dar nu numai…. O căsuţă de care multora dintre noi le e ruşine, prin arhaismul ei ţinând de secolele trecute, cu toate că asemenea locuinţe sunt (o ştim mulţi dintre noi) mult mai propice vieţii sănătoase decât tot ce construim noi măreţ astăzi, din beton şi cărămidă. Cireşele amare ne fac să înţelegem că pe acolo există şi un cireş din care cireşele au fost deja culese. Dar au fost oare culese? Nu sunt cumva doar căzute pe jos de prea multă aşteptare? Şi e foarte posibil să fie aşa. Nu ne este prezentată nici o fiinţă umană. Casa pare părăsită? Tot ce mai animă curtea aceea este o horă de fluturi, singurii beneficiari bucuroşi, nevoie mare, ai cireşelor amare. Valoarea estetică dominantă este aceea de wabi-sabi. Patina timpului este evidentă comparând ce ţine de trecut cu ce ţine de prezent. Prin omiterea fiinţelor umane înţelegem că acea curte, în care numai fluturii sunt fiinţe vii, este abandonată deşi nu ni se dau elemente clarificatoare. Nu-i probabil în acestă stare de mult timp. Cireşul încă nu s-a uscat. Dar roadele lui, venite la vremea lor, nu mai are cine să le culeagă. Haiku-ul e bine construit. Nu conţine nici un verb. Sugerează abandon, părăsire. Numărăm cinci substantive. Şi e foarte bine. Dacă se şi termina într-un substantiv era şi mai bine. O altă caracteristică pare aceea că e construit din efemerităţi de durate diferite: fluturi, cireşe, coliba… Dar lut mai este o efemeritate? El reprezintă eternul pe care se ridică toate celelalte. Deci relaţia etern–efemer (fueki-ryuko) este bine reprezentată. Dar substantivul hora de ce natura este?. Dacă e s-o măsurăm după durata ei determinată de masa copioasă a fluturilor, e desigur efemeră. Fiind un cuvânt uzual pentru activităţile umane el capătă un pic de veşnicie. Iar dacă mai precizăm că acest joc uman era dedicat soarelui de pe vremea când strămoşii nostri îl numeau RA, realizăm că a trecut o perioadă de cel puţin 7500 de ani (de atunci numără românii anii ). Deci ceva ce seamănă a veşnicie. Precizez că după Iosif Lucian Cueşdean, soare se traduce, la fel ca (soa) RA(re). Ra, precum vedem, apare sub forma RE. (Pentru cei care vor să ştie mai mult îi îndrum către cartea “ Sistemul sumerian al limbii române”, apărută la Editura Orfeu , Bucureşti, 2000. Autorul este cel precizat mai sus.) Cuvântul hora mai are darul să ne sugereze şi că în acel perimetru au trăit oameni ca noi, că urme ale faptelor lor până şi fluturii continuă să le ducă mai departe. Până când, putem întrevedea din elementele care mai pot dăinui. De ce credeţi însă că autorul precizează că cireşele sunt amare? Numai pentru ai ieşi 5-6 silabe pe vers. Eu cred că nu. Acest aspect al cireşelor – amare – vine să introducă o anumită tensiune, o anumită negativitate necesară poemului. Cireşele amare nu le mănâncă oricine. Ba mai mult ele sunt folosite, în special pentru dulceţuri. Şi totusi ei, fluturii, fac horă în jurul lor. Este aci un contrast definitoriu pe care trebuie să-l contabilizăm pozitiv în economia haiku-ului de faţă. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23931 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE