PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Spaima Text postat de André Isip Spaima Scoala de muzicà din Nàsàud era pe jumàtate abandonatà din lipsa de elevi si profesori. Era o institutie « fantomà » uitatà de inspectoratul judetean si, mai cu seamà de ministerul de tutelà. A fost deschisà cu douà secole în urmà, pe vremea Imperiului Austro-Ungar deoarece era nevoie de o astfel de institutie pentru Compania de Gràniceri « Cârlibaba » si alte garnizoanele din Ardealului de nord, sà formeze fanfarele militare. Cu timpul, scoala s-a privatizat deoarece armata si-a deschis o Academie Muzicalà la Cluj. Nàsàudul era prea departe. Vremurile s-au schimbat, lumea întreagà era altfel. Imperiul Austro-Ungar a dispàrut si, odatà cu el, granita de la Nàsàud. Scoala de muzicà a fost cedatà orasului care n-a fàcut nimic din ea. A ràmas o scoalà de muzicà în care erau înscrisi copiii sàraci din regiune, tiganii de pe valea Somesului dornici sà cunoascà mai bine vioara tatàlui ca sà devinà artisti la Cluj, Bucuresti sau în altà parte. S-a degradat încet, încet, tavanele au càzut, peretii s-au cojit, scara s-a ciobit în mai multe locuri pânà ce a devenit inpracticabilà, ceea ce i-a obligat sà abandoneze etajul, geamurile sparte au fost astupate cu ziare si bucàti de scândurà. Doar zidurile care înconjurau clàdirea erau intacte. Cazarma militarà din vremea imperiului a ràmas la fel de màreatà, sinistrà si rece ca-n prima zi. Erau vacantele. Scoala era goalà. Vera Vintilà venea zi de zi sà facà foc în teracotà, sà nu mucegàiascà peretii biroului directiunii si unicei clase situate alàturi. Femeia de serviciu era celibatarà chiar dacà împlinise patruzeci de ani. Înaltà, spàtoasà, cu nàravuri bàrbàtesti si vesminte de aceeasi culoare, Vera Vintilà devenise un fel de stàpânà a locului. Nimeni nu cârtea dinaintea ei, nici copiii care veneau la scoala aceea, nici directorul care era în acelasi timp si unicul profesor, un bàrbat fricos, timid si plin de complexe. La ora zece ajungea profesorul Iepure si se instala în biroul directiunii sà pregàteascà trimestrul doi, sà citeascà în ziare si sà viseze. Era profesor si compozitor de muzicà în acelasi timp, un amestec între meserie si pasiune, ceea ce-i permitea sà evadeze dincolo de realitate, în lumea compozitorilor. În dimineata aceea, profesorul Iepure a venit la scoalà mai devreme ca niciodatà. Era cinci dimineata. A dormit prost deoarece himerele creatiei l-au hàrtuit cât a fost noaptea de lungà, note muzicale ràtàcite în buruienile zgomotelor orasului, armonia muzicalà în oceanul lumii de afarà. Si-a luat mapa cu foi si stiloul cu penita de aur, càciula si fularul deoarece vântul tàia ca briciul si s-a dus la scoalà sà fie singur, între zidurile înalte de trei metri a fostei cazarme militare, doar el cu muza. -Ce faceti aici ? O femeie scundà, îmbràcatà în halat de casà si cu papuci în picioare zàcea ghemuità în fata portii de fier a scolii de muzicà, tremurând de frig. -Nu stiu ! i-a ràspuns aceasta. Cât e ceasul ? -De ce : asteptati pe cineva ? -Moartea...chiar dacà habar n-am la ce orà va veni...! Izbucni în lacrimi. « Gata, gata, gata...Haideti cu mine ! Ce s-a întâmplat ? Ati pàtit ceva ? Dumnezeule, v-au întepenit oasele de frig ! » A ajutat-o sà se ridice si a dus-o în scoalà. A aprins focul în teracotà si i-a asezat un scaun alàturi, sà se încàlzeascà. Tremura. Avea buzele vinete si ochii înrositi de gerul noptii iar pàrul ràvàsit îi dàdea aer de femeie nebunà. -Cum te cheamà ? întrebà Iepure dupà ce atmosfera cancelariei s-a dezmortit cât de cât. -Tina. -Tina...si mai cum...? -Doar atât ; Tina ! N-a mai întrebat-o nimic. Era mai bine s-o lase în pace. Dacà va avea chef sà se destàinuie are s-o facà singurà, de la sine. Cine stie ce secrete o fràmântau ? Dramele vietii se destàinuie, ori se pàstreazà în stràfundul sufletului, ceea ce duce la uitate ori la nebunie. Tina, se închidea în sine, se baricada în turnul de fildes a suferintei ascunse, stàtea prosternatà pe scaunul acela lipit de teracotà. -Pot sà mà dezbrac ? Toate-s ude pe mine. -Desigur, desigur. N-am îndràznit sà và propun asa ceva...sà nu fiu înteles gresit...stiti...Din pàcate n-am nici un schimb sà và dau... -Nu face nimic, pot sà stau goalà pânà se usucà. Nu và deranjeazà dacà scot toate hainele de pe mine, nu-i asa ? -Nu, nu, de ce m-ar deranja...?! urmà profesorul cu o jumàtate de gurà. Eu, oricum aveam treabà afarà. Se îndreptà spre usà cu pasul ezitant. -N-aveti un ceai cald ? -Nu, nu, am un resou dar...nici nu stiu dacà merge ! Dacà vreti, pot sà cumpàr un vin cald la cârciuma din garà. Acolo-i deschis la ora asta. Nu-i departe ! Bine, am fugit, revin îndatà...! urmà profesorul din ce în ce mai intimidat pe când Tina îsi scotea hainele una câte una ca si cum ar fi fost singurà. O urmàri cu coada ochiului : pielea albà, talia micà si sâinii ca douà mere, coapsele pline si umerii rotunzi. Pàrul castaniu îi càdea pe spate în valuri iar chipul i se lumina încet, gura i se arcuia într-un zâmbet amabil, prietenos si întelegàtor, dându-si seama de jena bàrbatului. -Bine, và astept ! Cum ziceati cà và cheamà ? -Jean...sau profesorul Iepure...în fine...eu sunt directorul scolii acestea... -Mmmmmm, director, înteleg ! Era o dimineatà seninà iar stele sclipeau pe cerul de un albastru profund, un peisaj màret ca un ecran de cinema pe care se proiecta povestea omenirii, un episod neînsemnat în drama lumii. Se opri o clipà si priveascà astrii din ceruri care se stingeau unul dupà altul, fascinat de frumusetea rece din stràfundul universului pe care n-a remarcat-o niciodatà pânà atunci. La barul din garà, betivii ordinari si navetistii îsi revàrsau prea-plinul mizeriei în paharele galbene, fumau tigàri cioturoase si urlau cântece obscene, o scenà ordinarà ca-n oricare oràsel din provincie. -Un litru de vin cald ! comandà el. -Cu scoruse ? -...? Ce-s alea ? -Îi dà un gust mai bun. Veti vedea, are sà và placà. -Nu-i pentru mine vinul ! se justificà el cu neîndemânare. -Nu face nimic...! urmà barmanul cu ironie în voce. S-aveti o zi bunà, domnule profesor ! zbierà barmanul în urma lui Iepure care înota în ceata de tutun din încàperea mizerabilà, sà iasà afarà cât mai repede. -Ce-i cu târfa aia din cancelarie ? Profesorul Iepure încremeni în fata usii când se trezi nas în nas cu femeia de serviciu. -Care « târfà » ? Và rog, Vera, và rog ! Ce-s cu vorbele astea ? Inima-i reveni la loc, curajul, de asemeni. O împinse la o parte sà treacà, capabil s-o trânteascà de perete dacà ar fi fost nevoie. -Aha ; ai cumpàrat de bàut ! Acum înteleg, da da da da ! Gràbeste-te pânà-i caldà cà te asteaptà în curu gol. Ptiu drace, cine si-ar fi imagina una ca asta de la un bleg ca tine? Uite unde-si aduce el putorile adunate prin garà. Iepure se ràsuci pe càlcâie si o privi drept în ochi. Era rànit. Vorbele femeii de serviciu l-au atins în inimà si-n mândria lui de bàrbat. -Ascultà-mà bine : dacà mai aud o singurà vorbà ca astea, te dau afarà ! E plin pàmântul de femei ca tine. Intrà si trânti usa. Tina-l întâmpinà cu un zâmbet catifelat. -Cred cà va trebui sà mà îmbrac si sà plec, chiar dacà nu mi s-au uscat hainele ! zise ea aràtând cu capul càtre usa cancelariei. Nu face nimic. E bine si asa. -Và rog sà mà iertati...o proastà...În general, Vera ajunge mai târziu la scoalà si... -E sotia ta ? -Haaa ? Noooo ; e femeia de serviciu ! Tina, suci din cap si-l privi intrigatà. Avea impresia cà n-a auzit bine. -Tineti, và rog ! E încà fierbinte. Are sà và încàlzeascà cum trebuie. Và rog ! -...ajunge sà beau un pahar si mà îmbàt crità...! -Nu face nimic ! -Ce va zice... « tàranca » dacà mà vede beatà ? Oricum, tin sà-ti multumesc din tot sufletul pentru gestul tàu ! urmà Tina ridicându-se pe vârfuri sà-l sàrute pe gurà. În clipa aceea se strecurà o umbrà care pândea la geamul cancelariei, tremurând în gerul diminetii. Tina se îmbràcà încet, fàrà grabà, apoi bàu un gât, douà de vin cald. -N-ai o tigare ? -Nu...eu n-am fumat niciodatà însà...Vera, trebuie sà aibe. Asteptati putin ! Reveni peste câteva minute. Avea un obraz rosu si privirea furioasà. -Tine, bea si tu ! E asa de bun ! îl îndemnà Tina, împàciuitoare. Aprinse tigareta cu gesturi rotunde, aspirând cu sete fumul gàlbui, fascinatà de zorii zilei de iarnà si de gesturile gratioase a copacului din fata geamului care fàcea reverente în bàtaia vântului. Se simtea usoarà, fericità, ca si cum inertia nu ar mai fi avut nici un efect asupra ei. Strivi mucul pe pervazul ferestrei si se îndreptà spre usà sà plece. -La revedere si multumesc pentru tot. -Aveti unde sà mergeti ? Nu vreau sà par indiscret dar...sà nu...întelegeti ?...as vrea sà... -Dacà vrei, mâine dimineatà revin din nou ! strigà ea din usa cancelariei când dàdu cu ochii peste Vera. Pa, iubitule ! Profesorul Iepure s-a închis în cancelarie si a scris. Era tulburat. Ar fi vrut sà se refugieze în muncà, sà poatà uita. Càuta capàtul dar càdea mereu pe mijlocul lucrurilor, atunci renuntà si se làsà pradà viselor. A golit sticla de vin ; simtea nevoia sà se îmbete. Dacà n-ar fi fost Vera, s-ar fi dus sà-si cumpere alta dar se temea de femeia de serviciu, atunci a compus sinfonia aceea care nu mai semàna cu nimic. Era nemultumit. Ar fi vrut sà scrie ceva extraordinar, un cântec capabil sà vibreze chiar si-n urechile mortilor, care înduioseazà criminalul sângeros si dictatorul odios, o melodie de dragoste. La ora prânzului intrà Vera în cancelarie. « Doamne ce urâtà s-a fàcut ! N-are nimic femeiesc în ea » si-a zis el. O privi cu coada ochiului, fàptura descàrnatà înfiptà pe picioarelor lungi, capul patrat si bratele càzute de-o parte si de cealaltà a trupului masculin, hainele negre si pàrul murdar. -Înainte sà plec, vroiam sà punem anumite lucruri la punct ! làtrà Vera. -Te ascult ? -Chiar vrei sà mà dai afarà ? -Înceteazà ! Nu crezi c-ai fàcut destul pe azi ? -Si...femeia aceea ? -Ce amestec are Tina în màturatul coridoarelor si-n curàtatul toaletelor ? -Un amestec foarte mare : nu vreau sà-ti aduci târfele aici, în scoalà. Primeste-le la tine acasà, în asternuturile tale, nu pe bàncile scolii, nici pe catedre, întelegi ? Pàrea calmà. Cuvintele reci se rostogoleau peste buzele sale ca diamantele transformate în pietricele ; banale, inutile. Profesorul nu i-a ràspuns. Pàrea absorbit de creatie, captivat de solfegiu, ràtàcit pe sesurile tolstoiene a muzicii. -Ia spune : tu stii màcar cine-i Tina aia ? reluà Vera dându-si seama cà vorbea singurà. Probabil c-ai citit în ziare despre Hani Sânge...criminalul...? A fost eliberat sàptàmâna trecutà. -Cum ? întrebà Iepure, tresàrind. -L-ai cunoscut, nu-i asa ? A masacrat o familie întreagà la Negresti si a fost condamnat la douàzeci de ani de ocne. L-au eliberat sàptàmâna trecutà. Tina, e amanta lui. El a dat-o afarà noaptea trecutà. L-am întâlnit azi dimineatà pe stradà, o càuta ca un om nebun. Sà ne fereascà Dumnezeu sà afle c-a fost aici, întelegi ? c-a stat goalà dinaintea ta si...cine stie ce ati fàcut voi doi... -N-am fàcut nimic ! strigà profesorul, revoltat. -Aha, te cred... Îti aduci aminte cum te-a salutat înainte sà plece ?« Pa iubitule ! » Mie-mi spui cà n-ati fàcut nimic ?! Mai mult ; ai fost capabil sà-mi smulgi pachetul de tigàri din mânà sà i le dai ei sà fumeze dupà ce...vai, tu, care ai fost un bàrbat blând ca un miel...De fapt, asta nu-i treaba mea. Tot ce stiu e cà, dacà aflà Hani unde si cu cine i-a fost « putoarea » lui, vai si amar de capul tàu ! -...? -Nu, fii linistit ! N-am sà te denunt chiar dacà mà dai afarà din scoalà. Sper sà nu fi vàzut altcineva când a iesit pe poartà beatà crità, de asta mà tem. Bagà de seamà sà nu dai ochii cu Hani, atâta-ti spun ! În ce mà priveste, îmi gàsesc eu de lucru si-n altà parte. -Cine a zis cà te dau afarà ? Ce, asta-i prima oarà când ne certàm ? -Bine, cum crezi. Eu plec acasà ! urmà Vera cu un zâmbet la coltul gurii. Ne vedem mâine dimineatà si-mi spui ce ai hotàrât. -Stai putin : e adevàratà povestea cu Hani...sau cum ziceai cà-l cheamà ? -Dacà-i adevàratà ?Treaba ta. Fereste-te de o masinà rosie, de un bàrbat în negru, priveste bine umbrele, tot ce miscà ! -Dumnezeule ; ce am fàcut ?! murmurà Iepure. Vera zâmbi. -Sà ai o zi plàcutà. Pe mâine ! Pasii Verei s-au stins pe coridorul care ducea în curte apoi usa scârtâi dureros si se închise. Linistea s-a nàpustit peste scoala de muzicà si a inundat spatiul gol. Era o zi cenusie si rece, propice sinucigasilor. S-a dus sà închidà poarta de fier de la stradà si usa de la intrare, sà verifice ferestrele si gaura càscatà din peretele fostei cantine, reparatà cu scânduri. A stins luminile si s-a refugiat în cancelarie. « Probabil c-am sà pot scrie ! » si-a zis el privind cu disperare foaia albà de pe birou, stiloul deschis si pianul din capàtul celàlalt a încàperii. Muza, era plecatà în acelasi timp cu Vera. Se apropie de pian si-l privi cu luare aminte, încet, fàrà grabà, ca si cum ar fi càutat ceva. Degetele profesorului au coborât peste clapele instrumentului usor, delicat, apoi din ce în ce mai furios, violent, aproape brutal, fàcând din Mozart un fel de Wagner nereusit. Simtea nevoiea sà cânte, sà se elibereze din strânsoarea unui sentiment bizar de abandon si teamà. -Dumnezeule, ce fac ?! Poate sà mà audà cineva ! murmurà el oprindu-se brusc din abcesul de nebunie. Notele s-au ràspândit prin coridoare ca un miros plàcut, colorat în rozul primàverii, ceva simplu si delicat în aceeasi màsurà. « -N-am fàcut nimic ràu ! » se justificà el audcându-si aminte de Tina, de pielea delicatà a femeii goale si de ochii albastri ca douà fântâni. « Doamne, ce frumoasà era ! » Sus, la etaj se auzeau pasi. Îsi opri respiratia si ascultà cu atentie. -Cum naiba pot sà cred în tâmpeniile nenorocitei alea ? Nu existà nici un Hani ! S-a dus la geam sà-l deschidà dar s-a oprit la mijlocul gestului, încremenit. Loviturile surde veneau de afarà, cântecul unei tobe ràgusite în care un nebun lovea cu picioarele. S-a furisat pe coridor si s-a dus la poartà sà vadà cine era ? Printre plàcile de tablà sudate între ele se vedea trotuarul din fatà si strada Cimitirului care càdea oblic pe strada Cârlibaba. Un muncitor sàpa un sant pe partea cealaltà a stràzii. Avea un cap urias, mâinile uriase, un târnàcop urias, o roabà imensà în care puteai duce un cadavru. « Hani...! » tresàri Iepure. Era frig. Nucul fàrà frunze pàrea sà implore iertare cu bratele la cer, într-o atitudine dezolatà.Tremura si el. În capàtul stràzii Cimitirului era oprità o masinà rosie cu o fàpturà îmbràcatà în negru la volan, dar era prea jos sà vadà cine era ? Degetele profesorului s-au crispat pe mânerul portii de metal, buzele i s-au înclestat pe când fiorul rece i s-a scurs în cosul pieptului. « El e ! » sopti profesorul în gând. -Vera !...M-a denuntat nenorocita ! A intrat în scoalà. Tremura din toate màdularele. « Deci, era adevàrat, era adevàrat, era adevàrat !... » repeta el ca un ecou al fricii care i-a înghetat sângele. « Niciodatà n-ar fi trebuis s-o ajut pe...femeia aceea ! Doamne, ce am fàcut ?! Trebuia s-o las sà crape în fata portii, jos, pe asfalt. » -Mà duc la etaj sà vàd mai bine. Scoase cheia din buzunar sà deschidà contorul electric sà aprindà lumina la etaj. Nimeni n-avea cheia aceea înafara lui deoarece tavanele, usile si geamurile de la etaj erau càzute pe jumàtate. Plescàitul comutatorului sunà ca o sentintà ; « splac »! -Comutatorul ! gemu Iepure. Uitase pur si simplu de el. De ani de zile se bàtea cu Inspectoratul judetean sà i se dea o scoalà nouà. Clàdirea în care preda el risca sà cadà în orice moment. Într-o zi, inspectorul judetean i-a dat o idee : sà dea foc scolii. Sà nu stie nimeni de planul acela iar incendiu trebuia sà parà un accident. « Când v-ati hotàrât sà dati foc clàdirii, ajunge sà învârtiti comutatorul acesta si gata...Dupà aceea totul se va face de la sine...în trei ore nu mai ràmâne nimic din scoalà...scrum...nici o urmà... » îi ràsunà în urechi vorbele artificierului care a pus totul la punct. « Singurul mijloc s-aveti o clàdire nouà pentru scoala de muzicà e sà disparà « ruina » aceasta...cum sà spun ?...un incendiu spre exemplu...ori altceva... Altfel, nici un Inspectorat Judetean de Învàtàmânt n-ar accepta sà và dea alta, sà nu mai vorbim de Ministerul Învàtàmântului...» Revedea inspectorul bàtrân, càrunt, geanta neagrà si ochelarii grosi de pe nas, mâna bràzdatà cu vinisoare albastre si pàrul nepieptànat de ani de zile. El l-a sfàtuit sà dea foc scolii ca sà i se atribuie o altà clàdire mai bunà. Tot el i-a dat adresa artificierului care ar pune la punct incendiul ca totul sà parà natural, un accident. În felul acesta, Inspectoratul ar fi nevoit sà facà ceva. « Nu uitati cà, dupà ce ati înclansat minuteria, nu se mai poate reveni înapoi. Focul va pleca din toate pàrtile, de sus, din pivnità, dintr-un capàt si din celàlalt a clàdirii în acelasi timp. Plecati din scoalà cel putin o jumàtate de orà înaintea « spectacolului », altfel và pràjiti... » îi ràsuna în urechi râsul grotesc a bàtrânului artificier, un vulpoi pragmatic, lipsit de sentimente. Revedea mâna uscatà a artificierului numàrând banii cu care l-a plàtit, degetele cioturoase strecurându-se în sacosa cafenie sà scoatà bomba incendiarà, sprâncenele stufoase sub care se ascundeau ochii mici si negri, buzele cràpate de frig si zigomatii colturosi. Cancelaria pàrea micà, o cuscà în care se învârtea lupul captiv, celula condamnatului la moarte. Filozoful, pretinde cà sentimentele modificà spatiul. Probabil cà-i adevàrat. În ce-l privea pe Iepure, totul era strâmt în jurul lui. Reveni la poarta de fier. Masina rosie era acolo, la capàtul stràzii Cimitirului. S-a repezit în rezervà sà caute un binoclu vechi, uitat din vremea ràzboiului între vioare sparte si arcusuri rupte. Era întuneric beznà. Dulapul era închis cu cheia. A spart usa cu piciorul. Trupul profesorului era cuprins de o frenezie furioasà de gesturi haotice, spasmele sentimentului care-l invada din toate pàrtile. Trebuia sà facà ceva. A gàsit o baionetà, ruginità si ea, adusà la scoalà de un elev cu câteva decenii în urmà. Degetele s-au înclestat peste metalul rece pe când trupul i-a fost stràbàtut de un fior, creierul s-a încetosat sub avalansa gândurilor contradictorii iar inima a luat-o la goanà. Binoclul era acolo si el, în fundul làzii. L-a luat si s-a repezit la poarta de fier. Masina era nemiscatà, silueta de la volan avea ochelarii fumurii si glugà pe cap, mantia neagrà si mànusi. ÎI vedea mâinile înclestate pe volan într-un gest de crispare extremà. Astepta nemiscat. Reveni abàtut în cancelarie. « Vera a spus adevàrul, Vera a spus adevàrul, Vera a spus adevàrul...! » Nu mai avea nici o scàpare. S-a asezat la pian sà compunà orice, doar sà rupà cercul în care-l învârtea teama de moarte. -Oare chiar am fàcut ceva ràu ? Totul i se tràgea de la o insomnie. «Cine m-a pus sà beau cafea asearà ?» îsi reprosà el. S-a trezit în toiul noptii si a privit afarà, strada pustie, betivul vomitând la picioarele stâlpului de telegraf, camionul gunoierilor, vântul jucându-se cu o frunzà moartà. Era atât de frumos. Trebuia sà astearnà pe hârtie sentimentul acela, simtea nevoia sà se elibereze de plàcerea efemerà ca sà nu lunece-n nebunie. A scris, a sters si a rescris. Din pàcate, totul era sterp deoarece n-avea un pian sà punà pe note cele scrise. Instrumentele muzicale erau la scoalà. Era un principiu ;sà nu amestece serviciul cu intimitatea locuintei, sà punà o barierà între viatà si muncà, de acea n-a adus niciodatà un instrument acasà. Cariera de profesor era un fel de «condamnare la muncà silnicà» cum îi plàcea lui s-o numeascà. Locuinta era un loc de refugiu si de creatie. -Era mai bine dacà n-aveam talent...N-ar fi trebuit sà plec de acasà cu noaptea-n cap. Iatà din ce mi se trag mie toate necazurile ; visul creatiei. Tina, ar fi înghetat în fata usii iar eu n-as fi cunoscut-o niciodatà. O revedea ghemuità pe treptele scolii, tremurând ca o vargà. Pàrea un copil. I s-a fàcut milà de ea. Constiinta nu l-a làsat sà treacà peste trupul ghemuit ca sà intre-n scoalà. Ea era de vinà ; constiinta ! -Dacà m-as duce la masinà sà stau de vorbà cu Hani. I-as explica cum stau lucrurile si, probabil cà m-ar întelege. Probabil... «Un om capabil sà masacreze o familie întreagà nu acceptà astfel de explicatii ! Ce sà-i spun : cà iubita lui s-a ascuns în scoalà, s-a dezbràcat si a stat goalà dinaintea mea ? Frustrarea îndelungatà a ocnasului declanseazà posesivitatea. Iatà de unde pleacà violenta extremà!» Îl revedea pe Ioan Popa, fostul sàu profesor de psihologie din Conservator, un miop care tràia doar prin gesturi, un expresiv care-si exterioriza chiar si cele mai neînsemnate sentimente. El le-a explicat ce însemna frustrarea, anxietatea, complexarea sau depresiunea, adicà «nebunia omului cu mintea întreagà». Se uità la ceas. Era oprit. Oare cât o fi trecut de când a întors comutatorul ? O orà ? Habar n-avea deoarece notiunea timpului a devenit abstractà. Gândurile i se încetosau din ce în ce mai tare. Teama de moarte se prelingea pe pereti ca o umbrà vâscoasà, focul care va bufni de peste tot ori cutitul lui Hani cu care-l va spinteca. Înafarà de Vera, nimeni nu-l putea ajuta, dar femeia de serviciu era acasà la ea. El a alungat-o amenintând-o c-o dà afarà ? Cum sà-i sarà în ajutor dupà ce s-au certat ? Regreta cà i-a vorbit asa. Vera, i-a ràmas fidelà toti anii acestia, chiar si atunci când ceilalti au plecat iar scoala a devenit o ruinà. Muncea ca o sclavà. Venea la scoalà înainte de ràsàritul soarelui si pleca seara târziu, dupà ce închidea usile. Într-o zi a fàcut o crizà cardiacà. A dus-o cu salvarea la urgente. În ziua aceea a crezut c-o pierde. Scrutà din nou strada Cimitirului : Hani era acolo, nemiscat, imperturbabil. Ar fi fost capabil s-astepte o lunà, poate chiar douà, doar sà punà mâna pe el. Încerca sà si-l imagineze pe bàrbatul acela monstruos, urias, hidos, un hibrid între om si maimutà. Curios; ni se pare imposibil sà existe un criminal frumos, cu ochii blânzi si chipul angelic, cu vocea plàcutà si gesturi tandre. În realitate, criminalii cei mai groaznici n-au fost urâti, «serial killer» care au masacrat mii de oameni de-a lungul istoriei aveau aparente de oameni normali. Cine si-ar fi imaginat cà omul blând cu care stai de vorbà zi de zi, era criminalul despre care scria-n ziare, cà bunicul tandru era unul si acelasi cu asasinul de copii ? Pentru noi, ràu-i un diavol. În definitiv, uitàm cà Lucifer a fost un înger. S-a apropiat de bibliotecà si a privit càrtile însirate unele lângà altele : Voltaire si Biblia se învecinau, sacrul si profanul se amestecau în ceea ce avea sà fie nemurirea. Se apropie de Sfintele Scripturi si le privi îndelung. Cum au ajuns acolo ? Cine le-a adus si pentru ce ? Pe etajera dedesupt, ʺ Capitalul ʺ pàrea un bloc necioplit în care gândurile se striveau sub masa imensà a egalitàtii imposibile. -Probabil cà Dumnezeu însusi e un ateu ! si-a zis el. Toate religiile-s profane : politice, comerciale, exploatarea omului prin frica de moarte. Tresàri. «Dacà Dumnezeu existà într-adevàr ?» Era la un pas de moarte, în pragul «portii zidite» si nu reusea sà renunte la convingerile sale de ateu, sà se împace cu Nemuritorul.» «Oare, chiar existà Dumnezeu ? Dar credinta, ce înseamnà de fapt ? Din pàcate, religiile gangreneazà divinitatea si le transformà în afacere, în putere si-n ban.» Îsi dàdea seama cà n-a stiut niciodatà sà-si însuseascà credinta. El nu era ateu împotriva lui Dumnezeu, ci a religiilor. -Dacà l-as ucide pe Hani ? îi fulgerà lui prin creier. Sà ucidà. De ce nu ? S-ar pàrea cà scopul justificà mijloacele, oricare or fi ele. -De ce m-as làsa masacrat de criminalul acela ? N-am fàcut nimic ràu. Ce vinà aveam eu dacà Tina dormea afarà ? E un lucru ràu sà ajuti pe cineva ? Degetele i s-au crispat peste gândul de a ucide. Îsi imagina sângele înegrit de pàcatele omului acela, un fel de smoalà care se lipea de constiintà, o patà pe care doar focul o poate sterge... Spaima i-a înghetat sângele în vene. -Ce-i asta ? Huruitul surd din podul scolii îl trezi la realitate. Privi speriat de jur-împrejur convins cà se vor nàpusti peste el flàcàrile, cà se va pràbusi tavanul, peretii, cerul noros de deasupra, cà se va deschide usa apocalipsului între zidurile fostei scoli militare care se va rostogoli în infernul adâncurilor. A fugit în curte. -Unde am pus cheia portii de fier ? Tremura. În turnul bisericii tràgeau clopotele. «Crezi cà i-a masacrat pe toti ?» «Da, asa s-ar pàrea. Dupà ce i-a asasinat, a dat foc casei si le-a ars cadavrele. În Dumitra, i-a tàiat cu securea si i-a stivuit în bisericà, în Rebrisoara i-a tàiat cu drujba si i-a aruncat în Somes.» «Dumnezeule mare : trebuie sà fugim, hai mai repete, gràbeste !» «Mà dor oasele. Pleacà ! Eu sunt pierdut, oricum ! Ne revedem în paradis !» Vocile s-au îndepàrtat încet, încet. Strada era goalà, pustie. Scoala de muzicà gemea în agonia rànilor fatadei ulcerate si a focului care-i va mistui màdularele. Gàsi pânà la urmà cheia portii de fier. Iesi în stradà cu degetele înclestate pe baionetà, sà se poatà apàra. Trebuia sà facà ceva. Pianul din cancelarie cânta de unul singur. Vântul plângea în pod. Norii, murdari ca mecanicii fugeau pe cerul întunecos... L-au gàsit fugind pe stradà cu baioneta în mânà. Urla cât îl tineau plàmânii cà el l-a ucis pe Hani Sânge. Ochii-i sclipeau ca douà oglinzi fàrà fund. Era fericit. Scoala de muzicà a ars pânà la temelii. «Probabil cà el i-a dat foc !» murmurà inspectorul cu privirea ràtàcità în ceasca de cafea. «Da, se poate !» i-a ràspuns càpitanul. Într-o masinà rosie, stationatà la capàtul stràzii Cimitirului au gàsit cadavrul Verei Vintilà, femeie de serviciu la scoala de muzicà. Avea în geantà o legàturà de scrisori de dragoste în plicuri fàrà timbre, adresate profesorului Iepure. L-a iubit toti anii acestia dar n-a avut curajul sà i-o spunà în fatà, nici sà-i trimità prin postà rândurile compuse în noptile de singuràtate. Era îmbràcatà cu o mantie neagrà si avea ochelari fumurii pe ochi. De departe, ai fi crezut un bàrbat. A secerat-o o crizà cardiacà. De aceea a ràmas nemiscatà asa de multà vreme. Iepure s-a aruncat peste ea cu ochii injectati de sânge si baioneta ridicatà. Loviturile de baionetà i-au perforat plàmânii si inima goalà de sânge. «De ce a fàcut lucrul acesta ?» întrebà gânditor inspectorul de la càpitanul de militie. «Când îti pierzi mintea, parcà mais stii ce faci !?» «Mda, aveti dreptate ! Dar ia spune, cine o mai fi si Hani Sânge ? S-ar pàrea cà urla cât îl tinea gura numele acesta » «Nimeni nu stie...O inventie a creierului sàu bolnav. În viata mea n-am auzit de Hani Sânge.» Inspectorul se ridicà greoi si se duse la fereastrà sà priveascà orasul cenusiu, cerul înfundat si fumul spânzurat de hornete. -Nici nu-i de mirare cà-si pierd oamenii mintile într-un astfel de sezon, într-un astfel de oras... - ʺPlouà stupid, dacà continuà, mà sinucid ! ʺ Cosbuc a scris versurile astea, nu-i asa ? întrebà càpitanul de militie. -Nu chiar...un altul...ce importantà are...? Paris 30 ianuarie 2007 André Isip Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23931 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE