FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
NOAPTEA FOCURILOR
Text postat de Liviu S. Bordas


NOAPTEA FOCURILOR




Era pentru prima oară, după ani și ani de zile, cînd avea un tovarăș de călătorie în căruța fără coviltir, singura fără coviltir din tot șirul acela care unduia asemeni unui șarpe prin colbul gros al drumului.
Îi simțea mirosul reavăn din păr, noul venit mirosea a mușchi verde și a cetină, dar el nu știa ce sunt acele mirosuri, nu mai știa ce e cetina, nu-și mai putea închipui moliciunea mușchiului ascuns luminii soarelui de brădișul des... Simțea doar că miroase altfel decît iarba arsă a întinselor cîmpii pe care le străbătea caravana, decît bălegarul uscat și frămîntat în copitele cailor pînă ajungea o pulbere fină pe care aceleași copite o ridicau în norii înecăcioși care-i tăiau răsuflarea...

Veni apoi seara, căruțele se opriră, făcînd un cerc în mijlocul căruia începură să se adune puradeii. Caii dezhămați își găsiră tihna lîngă niște arbuști piperniciți printre care creșteau smocuri de iarbă argintie și rară. Se auzea de pretutindeni zdrăngănitul ceaunelor de aramă, în aer sui mirosul iute al ierburilor arse iar apoi fumul lemnelor aprinse și știu că în curînd avea să capete și el castronul cu fiertura aceea fără gust în care pluteau bucăți mari de mămăligă.

La vremea nopții văzu în mijlocul acelui ocol grămezile mari de lemne din care limbi uriașe de foc lingeau înaltul cerului spuzit de stele. În jur prinseră a suna dairelele, acoperite din cînd în cînd de pocnetele harapnicelor.
Ceața adîncă ce-i cuprinsese pînă atunci amintirile păru a se ridica dintrodată. Un puhoi de mirosuri, sunete și imagini năboi din străfunduri, rupînd băierile uitării...

* * *

Alerga pe poteca îngustă dintre brazi, înspăimîntat de moarte de lătratul cîinilor și de hăuliturile hăitașilor. A auzit apoi o bubuitură grozavă, pe care pereții de stîncă păreau a o repeta mereu și mereu… Mamă-sa păru să se împleticească, pașii îi deveniră tot mai rari, privirile mai apoase, pînă s-a prăbușit lîngă tulpina unui brad.
Ascultă cîinii care băteau tot mai aproape, ascultă cu spaimă cum se rup crengile uscate sub pașii grei ai urmăritorilor… Apoi nu mai știu nimic…

S-a trezit într-o legănare ciudată, într-un nor de praf cum nu mai pomenise pînă atunci. Primul gînd fu să fugă. Săltă din cap și se aruncă orbește înainte. O zmucitură dureroasă îl culcă la podea. Lanțul din jurul gîtului zdrăngăni lovindu-se de scîndurile groase.

Zări în celălalt capăt al căruței o siluetă întunecată. Primul gînd fu să se repeadă lîngă ea, să caute adăpost. Aducea cu mamă-sa, dar parcă era altfel. Părul nu era atît de lucios, nici atît de des… Avea pielea plină de bube uscate și de răni abia închise, iar blana din jurul gîtului era roasă de lanțul gros pe care-l avea în jur. Și privirea era alta, parcă nici nu-l vedea, deși privea drept înspre el… Urdori groase i se prelingeau din colțurile ochilor, iar balele scurse din gură aveau o duhoare aparte…

Seara l-au dat jos din căruță. L-au tîrît cu lanțurile către un loc dinspre care venea o dogoare cumplită. În jur au prins a suna dairelele, făcînd un zgomot asurzitor. Cînd a ajuns lîngă grămada de jăratec a simțit că tălpile îi iau foc. Pămîntul de sub el ardea, săgetîndu-l pînă în creștet. Ar fi vrut să fugă, dar lanțurile cu care era tras de o parte și de cealaltă îl țintuiau deasupra acelui pojar. Țopăia de pe un picior pe celălalt, înnebunit de arsură și de zdrăngănitul scos de dairelele mănuite de tinerele țigănci. Undeva pocniră cîteva harapnice, iar șfichiul unuia îi fripse spinarea în hohotele de rîs ale celor din jur.
Cînd au simțit că nu mai are vlagă, l-au tîrît cu lanțurile înapoi în căruță. A scîncit de durere și spaimă pînă tîrziu către dimineață…
L-au chinuit așa căteva zile la rînd. Apoi, într-o seară ploioasă, a rămas singur în căruță. Pe bătrînul lui tovarăș l-au tras cu greu pînă în spatele căruței. Un foc de armă a spart tăcerea nopții. Dimineața a rămas în urma lor un hoit fără formă, într-o baltă de sînge deasupra căreia roiau deja muștele mari, albastre.

Așa au început lungile lui drumuri alături de șatra de ursari. Răbda arșița, frigul, foamea, în căruța lui descoperită, umblînd dintr-un loc într-altul, fie iarnă, fie vară… Tresălta la pocnetul harapnicului, gata să sară din căruță, și juca pe zdrăngănitul dairelelor, cu groaza acelei prime nopți deasupra infernului de jăratec în minte.
Cu vremea a uitat toate acele întîmplări de început. A uitat mirosul pădurii, gustul rădăcinilor de tot felul dezgropate cu ghearele de mamă-sa, groaza acelor clipe în care îl înconjuraseră cîinii… Știa un singur lucru. Să țopăie cînd auzea daireaua…

* * *

Toate acestea îi veniră în minte la vederea acelor grozave limbi de foc. Auzi apoi pocnetele harapnicelor și văzu mogîldeața aceea de urs, noul lui tovarăș de călătorie, cuprinsă de spaimă. Se zmuci cu putere, iar inelul de fier al lanțului, subțiat de atîta purtat, pocni scurt. Se aruncă peste marginea căruței și porni să alerge spre pîlcul de copaci care se ghicea pe dealul albit de lumina lunii. Simțea că-l lasă puterile, nu mai alergase niciodată de cînd fusese prins. Mirosul reavăn îi umplu nările, și se lăsă moale lîngă primul trunchi de copac, închizînd ochii...

De lîngă mormanul de jar din vale prinse a urca înspre el zdrăngănit de lanțuri și sunetul dairelelor...




Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
         
 
  "Răbda arșița, frigul, foamea, în căruța lui descoperită, umblînd dintr-un loc într-altul, fie iarnă, fie vară…" câtă sensibilitate în textul tău, Liviu Bordaș. Și îți face cinste înfrățirea cu cel oprimat, fie el și animal. Înțelegerea suferinței de acest fel nu stă la îndemâna oricui. Tabloul zugrăvit este atât de viu că doare. Poate fi pus pe peliculă cu tot succesul de vreme ce și în mintea noastră se derulează la o simplă citire ca și cum ar fi viu. Felicitări. Încântată, Maria  
Postat de catre Maria Grosu la data de 2007-09-10 15:45:49
         
 
  Textul poate fi privit ca o parabolă. Puiul de urs poate fi puiul de om, băietanul de 12-14 ani dat de părinți la stăpîn, cum am văzut într-un recent reportaj cutremurător. Sau fata de 14-15 ani, scoasă la produs. La fel de cutremurător.

Barbarii trăiesc printre noi, Elena. Și prosperă.

Mariana, dacă cunoști vreun regizor doritor să pună textul pe peliculă... :)

Mulțumesc pentru citire.

Liviu

 
Postat de catre Liviu S. Bordas la data de 2007-09-10 12:50:18
         
 
  Așadar se poate empatiza și cu aceia care nu cuvântă. Cutremurător. Iar "imaginea" glonțului poate da puteri nebănuite.
Oare astfel de barbarii vor mai fi existând? Știu că din ce în ce mai multe gloanțe se fabrică. Și se folosesc. Cele mai multe pe oameni.
 
Postat de catre Elena Stefan la data de 2007-09-10 03:25:53
Parcurge cronologic comentariile acestui autor
Text anterior       Text urmator
         
 
  Nu știu pe câtă realitate se bazează scrierile acestea ale tale, dar chiar de-ar fi doar creații ale imaginarului tot ar merita ecranizarea și-ar atrage mii de oameni. Votez. O noapte bună.  
Postat de catre Mariana Fulger la data de 2007-09-09 22:38:37
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23930
Comentarii: 120070
Useri: 1425
 
 
  ADMINISTRARE