FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Institutul pentru Pace Spirituală
Text postat de Andrei Ghejan

[Fade in]. [Tranziție de la o foto B/W (arătând un grup de șase cățărători cu niște imense rucsacuri în spinare, urcând în șir indian pe o potecă de munte), la exact aceeași imagine în mișcare] (grupul urcă în liniște, - se aud doar pașii și câțiva din ei gâfâind din greu)
[pe fundalul imaginilor, povestitorul continuă nararea]{ Locația: Nepal - zona de munte }

Institutul pentru Pace Spirituală, ar putea fi chiar Nepal-ul, dar nu ca zonă geografică neapărat, ci mai degrabă ca fenomen de ansamblu, privit ca o experienț㠑once in a lifetime’. Dacă vrei cu adevărat să-nțelegi ceva din minunățiile și liniștea aproape ireală oferită, atunci descoperirea lor trebuie făcută pas cu pas. Și pentru asta îți trebuie condiție fizică. Practic totul ți se destăinuie din mers: alături de o călăuză bună, care știe cu precizie să-ți evalueze forțele dintr-o privire, explorarea devine dincolo de o reală plăcere, un sistem de purificare indescriptibil fără experiența în sine. Tocmai de aceea nu voi insista prea mult asupra fenomenului, riscând poate să fiu un pic egoist, dar: se merită încercat.
Hukala și Perry erau ghizii noștri. Practic ‘caravana’ era formată din cei doi, noi: adică Carlos, Nadi, Afro și eu plus un munte de provizii înghesuit în șase rucsacuri: dou㠑London-bus’, adică supraetajate cu freză (au o curea prinsă de frunte), dou㠑luft’ (fit umeri-șale) și dou㠑batuma’ cu echipamente de urgență: folii impenetrabile ger-apă (‘fortărețe’), truse prim-ajutor, extractor de venin, butelii gaz supracomprimat, cordeline, piloni, pioleți, petzl oscilanți și ficși, bețe trekking, inox-ul aferent gătitului și ingurgitatului de campanie, alte acareturi strict necesare.
Practic Nepalul este de două feluri: ‘accesibil’ (jos-moderat sus) și ‘nici să nu te gândești’, dacă nu ești alpinist profesionist. După o privire care ne-a tăiat în două, a lui Hukala, ni s-a sugerat destul de diplomat și cu un tact desăvârșit, varianta de duminică. Dar cu cine să te-nțelegi? Cu Carlos?-...Neee… n-ai să vezi…!:

Carlos
Dacă tot am venit pân-aici, măcar să fiu aproape de purificarea absolută!... Vreau cât mai sus!
Baba
Stai bre oleacă!... ție nici Everest-ul nu ți-ar ajunge la cât de păcătos ești.
A fost un argument decisiv, a lăsat-o mai moale:
Carlos
Urcăm cât poate să ducă Afro.
Umilințele au început chiar dintr-a treia zi. Mai întâi am început să ne rugăm de Afro:
Nadi
Nu simți așa un pic că ți se rupe filmul?
Afro
Poate vouă!
Era de belea nepoata. Și ea, și călăuzele, care mai și cărau cam de două ori cât noi. Aveau un stil de-a trage de londoneze și cu fruntea, într-o înclinare care sfida orice lege gravitațională, dac-or fi mai multe, așa c-am adoptat altă tehnică destabilizatoare. De disperare, bineînțeles:

Nadi
Babo!... nu ți se pare că Afro s-a îngălbenit așa un pic?
Baba
Parcă, parcă...
Carlos
De unde bă! De când am acrit-o jos acolo cu sexul slab, e mai neagră. Cine m-o fi pus? Nu mai subestimez niciodată orgoliul femeilor.
Afro
Mă uit așa la voi și văd trei purceluși de Guineea... nu numai la culoare.
Carlos
Auch!
N-a ținut nimic. Ce să facem?: ne-am dat bătuți. Primul care a cedat, am fost chiar eu, întinzându-mă cât eram de lung pe jos cu batuma peste mine, într-un exces de neputință:
Baba
Eu de-aici nu mă mai mișc. N-aveți decât să mă lăsați așa.
Aveam senzația că toată munca mea asiduă de ani și ani, de colectare a gudronului din țigări se dusese de râpă. Dezarmant.
Carlos
Excelent. Am mai scăpat de unul. O să se-mpartă spiritualitatea mai bine.
Nadi
Asta e! Facem popas... n-avem ce face: de tine ne-am fi lipsit, dar nu putem să ne lipsim de batuma.
Baba
Mulțumesc. Sunteți drăguți. Să-nțeleg că dacă-i dau drumul la vale, ne-ntoarcem toți după el?
Nadi
Îți place să dormi în aer liber? Am rezerve că te va primi Afro în cortul ei.
Uitându-mă cu coada ochiului la Afro, am început să țin instinctiv de una din curelele batumei și cu dinții... o asigurare suplimentară că nu voi face țurțuri în noaptea aia sub cerul liber, mai ales că odată cu gerul începea să se lase o umezeală cețoasă care-ți invada intimitatea dincolo de piele.
Respiram toți destul de greu. O rarefiere a aerului deja se făcea simțită, deși eram departe chiar de jumătatea drumului. În plus, oboseala și lipsa de antrenament își spunea cuvântul. Clar, nu era de noi nici măcar tentativa de-a urca mai sus. Deși seara se lăsa cu repeziciune, am mai apucat să văd dexteritatea cu care Perry și Hukala aranjau montura campusului. Se mișcau ca niște feline, fără un cuvânt, rapid, fiecare știind cu precizie ce are de făcut, nici n-ai fi zis că tocmai urcaseră cu zeci de kilograme în spinare câțiva kilometri buni. Erau de toată admirația nu numai pentru rezistența ieșită din comun, dar și pentru modul cum știau să-și dozeze energia. Ritmul impus de ei la urcare, era rodul unei reale experiențe, ce-ți conferea ție ca novice un sentiment de siguranță ce suplinea cu brio senzația de disconfort pricinuită de efortul susținut. Ne minunam în tăcere de priveliștea de dedesubt în contrast cu ceea ce era deasupra noastră: totul devenise ca o insulă ce se micșora treptat, deoarece umbra nopții înghițea rapid detaliile rămase în urmă ca un flux imens al unei mări liniștite. M-am gândit fără să vreau la Marea Neagră, spunându-mi că dacă scap întreg din experiența asta, mă voi duce să m-agăț de-o geamandură ( a mai prima ) și jur c-o să mă căsătoresc cu ea. Am adormit în botezul valurilor adulmecând mirosul algelor ce-mi mângâiau gâtul și obrajii. Cu senzația asta m-am și trezit. În realitate, era doar mâna lui Afro care se chinuia de câteva minute bune să mă readucă în simțiri. Se luminase de ziuă. Când mi-a dat vestea, am putut citi pe fața ei de obicei impenetrabilă, o îngrijorare ce trebuie să fi avut un motiv serios:
Afro
Am rămas singuri noi trei. Carlos, Perry și Hukala au dispărut cu londoneze cu tot. Toate proviziile de mâncare erau acolo. Mai avem doar vreo doi litri de apă.
Baba
Ce-i ăsta? Un banc de prima oră?
Afro
Uită-te și tu!
Am simțit că-mi crește brusc adrenalina. Așa era! O cumplită senzație de frustrare a pus stăpânire pe mine, văzând locurile goale, unde c-o seară-nainte impozau cele două corturi ale călăuzelor și londonezele. S-a apropiat și Nadi:
Nadi
Nici urmă. Nebunul ăla de Carlos a văzut că nu mai putem și i-a convins pe demenții ăia doi să continue escaladarea în trei, la prima oră, fiind probabil convinși c-o să găsim drumul înapoi. Îl cred în stare! Ce facem? Mergem după ei?
Baba
Da mă!... dar nu sunt sănătoși! Puteau să ne lase și nouă niște conserve, cafea sau ceai măcar. Ce naiba facem? Ne batem joc?
Afro
S-or fi grăbit și au uitat.
Nadi
Eu zic să ne-ntoarcem... e mai înțelept așa. Unde să mai urcăm? Nu vedeți că nici nu se mai văd? Și dacă e să urcăm, cu astea ce facem? Ați uitat cât de greu e? Să le lăsăm aici, iar nu e o soluție... sunt închiriate toate. Probabil costă o avere. Nu mai spun că avem nevoie sigur cam de tot ce ne-a rămas. Doamne... ce nebuni!... nebun și eu că m-am lăsat târât în dilimăneala asta!
Afro
Mă rog... nu e timpul de reproșuri acum. Eu subscriu să coborâm. Trebuie să găsim poteca pe unde am venit. Am memorie bună a locurilor pe unde am trecut. Odată ajunși, am eu ca femeie și ac de cojocul lui Carlos. Nu se face așa ceva... mai ales între prieteni. Abia acum sunt neagră dacă chiar vreți să știți, dar nu că ne-a lăsat aici, ci pentru că e inconștient. Mi-e frică pentru viața lui. Se pune cu localnicii? Pentru ăia muntele e o a doua casă, nu și pentru el.
Nadi
Stai liniștită! Din câte-l cunosc eu, sunt sigur c-o să se descurce, dar până la o limită. Ideea e că nu sunt așa sigur că-și cunoaște limita aia. Sau poate... tocmai aia vrea să afle. Eu nu-l condamn, dar, hai să ne întoarcem, n-avem timp de pierdut.
Am strâns în mare viteză și-am coborât preț de aproape o zi exact pe unde-am venit, până la liziera pădurii, în care ne-am cramponat să intrăm deși soarele apusese deja. În secunda doi: ne-am rătăcit. Ne-am instalat corturile cât mai apropiat, instinctiv cred... de frică. Tot felul de sunete, care mai de care mai bizare se amestecau cu trosnetul crengilor cu care făcusem focul să ținem animalele sălbatice la distanță. Habar n-aveam ce animale puteau fi prin zonă, dar paza bună trece primejdia rea. Ne-am trezit toți trei în cortul lui Afro, claie peste grămadă, dar mulțumiți că scăpasem nevătămați de o noapte de coșmar, deoarece nu o dată ceva, sau cineva se împiedicase de sforile de la cort, iar niște umbre exagerate și diforme se vedeau când și când proiectate pe pânza cortului de focul ce amenința să se stingă. Nici nu ne-am gândit să ieșim vreunul din cort să vedem ce naiba e. Strângeam doar cu putere un cuțit de vânătoare gata pregătit în eventualitatea unei vizite neanunțate înăuntru și ne rugam fiecare pe limba lui. Am constatat cu stupoare că nu visasem și nici închipuiri nu avusesem: celelalte două corturi fuseseră realmente culcate la pământ, iar batuma și celelalte două luft-uri răvășite.
Peisajul era sinistru, dar nu lipsea nimic. Trebuie să fi fost vreo vietate, mare de altfel, care căuta de mâncare. Noroc că n-avusesem... altfel, cine știe... poate i se deschidea apetitul și la ceva fraged. Ne-am recules câteva clipe, după care am tăiat-o într-un veritabil șir indian cu Afro în față, pentru că părea singura care mai știe cât de cât ce face. Eu unul recunosc, cu orientarea ‘turistic㒠sunt varză: nu de puține ori se întâmpla să mă rătăcesc chiar în orașe mari, darămite în pădure. Mergeam de ore. Nu se întâmpla nimic: doar copaci, tufișuri, nici o cărare nicăieri, dar nici nu păream să ne învârtim în loc, pentru că solul nu mai era în pantă, ci devenise drept, iar copacii deveniseră mai diversificați, deși cu excepția câtorva specii, printre care și câțiva aluni sălbatici (pe care-i răcorisem într-un exces de vandalism de foame), altceva nu recunoșteam. Am avut nu o dată senzația că nu suntem singuri și tocmai când mă munceau mai abitir gândurile-astea, înlocuindu-le pe cele de foame, am văzut la nici cincizeci de metri undeva în față o mișcare clară. Nu puteam să-mi dau seama ce e, din cauza tufișurilor, dar și Afro remarcase ceva, pentru că ne-a făcut semn să ne lăsăm pe vine și să nu facem nici un zgomot. Am înghețat: era cred un soi de pisică sălbatică cam cât un râs de mare, cu niște mustăți pline de sânge, ce tocmai devora o căprioară. Ne simțise și ea, fixându-ne cu doi ochi nu tocmai pașnici. Era încordată și nemișcată, dar se citea în încordarea ei, că nu pentru mult timp. Cred că își evalua deja noua pradă, când, deodată, privirea i-a fost atrasă brusc de un zgomot puternic ce venea din niște tufișuri la vreo sută de metri în stânga. A rupt-o la sănătoasa, odată cu noi de altfel, aproape în aceeași direcție, adică opusă zgomotelor cu pricina. Motivul? Simplu: nu văzusem prea bine, dar ce venea din spate era mare rău și nu părea să fie singur. N-am mai stat să ne lămurim, ba chiar aș îndrăzni să afirm că nici unul nu era curios deloc să afle. După un sprint destul de caraghios cu toate alea-n spinare, cu limbile scoase, ne-am regrupat cu spatele la un copac imens, punându-ne pavăză ca niște scuturi batuma și luft-urile. Printre gâfâieli,
l-am auzit pe Nadi:
Nadi
Ce copaci idioți. N-am văzut unul să te poți sui în el.
Baba
Și?... crezi c-ai rezolva cumva problema? Orătania, sau ce naiba o fi, odată descoperindu-te după miros, nu va mai pleca în veci știind de papa sus. Asta în eventualitatea că nu e una de-aia de se suie după tine. Brrr... o fi vreun tigru?... prea era mare chestia. Și panarama aia de mâță a tulit-o la urgențe. De noi nu părea să-i fie frică.
Nadi
Habar n-am. Dar să sperăm că s-a luat după ea, nu după noi... sau poate-a rămas să ia desertul în locul mâței.
Baba
Cel mai probabil. Mai bine ne luăm viteză, că poate nu se satură.
Afro
Știți ceva? Dac-o ținem tot așa, cu lașitatea, nu cred că scăpăm d-aici.
Baba
Ai dreptate! Mamă, mamă ce friptane trăgeam din căpriorul ăla.
Nadi
Aveți sânge în voi? Hai să ne luăm dreptul.
Baba
Cu mâța m-aș fi riscat. Dar cu chestia aia, nu știu, zău...nici măcar nu știm cu ce ne confruntăm. Propuneri!
Afro
Demontăm scheletul unui luft și ne înarmăm cu tijele de aluminiu. Nu mai fug. Gata! Fie ce-o fi!
Ne-am pus pe treabă. Deja știindu-ne uniți, eram hotărâți să riscăm înfruntarea. În fond și-n definitiv ni se părea singura șansă viabilă. Fuga nu părea nici măcar o soluție de compromis, ar fi fost doar o amânare a aceluiași sfârșit ‘glorios’. Lupta pentru supraviețuire are alte reguli și noi tocmai începeam să le descoperim. De ce ne pregăteam, de-aia sentimentul de frică devenea tot mai confuz, lăsând loc unei palete de simțiri simultane: un calm rece, rațional, amestecat cu un fel de îndârjire calculată și încredere că acționând în ‘haită’, șansele vor fi de partea noastră. Treptat se instala și un fel de instinct de prădător. Ne transformasem oarecum în animale, dar niște animale calculate, beneficiind de atributul unui limbaj comun, acționând din instinct și cu hotărâre. Îmi venise în minte chiar înainte de asalt, celebra replică din ‘Cei trei mușchetari’ : ‘toți pentru unul, unul pentru toți’ simțind alături încă două suflete la fel de motivate. Într-o mână cu cuțitul, în cealaltă cu tija luftului, ne strecuram în tăcere, apropiindu-ne tot mai mult de locul impactului. Țineam toți trei aproape, cu Afro între noi. Începuse deja să se însereze. În momentul în care am auzit primele foșnete de frunze călcate și vreascuri rupte, semne de mișcare în față, am simțit simultan în nări un miros cunoscut. Mai multe umbre se profilau intermitent în spatele unui pâlc de tufișuri. N-am mai stat pe gânduri, era deja tardiv: urlând cât ne țineau bojocii, ne-am năpustit toți trei învârtind în aer țevile, sărind practic peste tufișurile care ne despărțeau de... Carlos și cele două călăuze. Surpriza n-a fost decât de partea noastră:
Carlos
Băi indienilor! Dacă mai stăteați mult, riscați să mâncați friptura rece. Uite, noi ne-am predat,
fluturând un băț în vârful căruia legase ostentativ o batistă albă.
Șocul revederii a fost atât de mare pentru noi, c-am căzut toți trei în cur, iar Afro, într-un echer perfect cu mâinile pe genunchi, aruncând săgeți din priviri, printre gâfâieli:
Afro
Lasă... că ți-o arăt eu!
Abia atunci am remarcat în mâna lui Perry un aparat ciudat. Ulterior am aflat și misterul reîntâlnirii deloc întâmplătoare: toate ‘rucsacurile’ aveau în scheletul de susținere niște emițătoare ultramoderne, făcând cunoscută poziția fiecăruia în orice moment prin receiver-ul aflat în posesia călăuzelor. Regia fusese conspirativ pusă la punct de Carlos cu ghizii, anticipând cu precizie ce vom face și fiind urmăriți îndeaproape pas cu pas, cu scopul de-a ne oferi acele clipe inedite: un fel ‘de-a șoarecele și pisica’, atâta doar că mâța sălbatică, fusese cât se poate de autentică, motiv pentru care n-au vrut să riște și au intervenit imediat. Că nu ne-am prins noi... asta e cu totul altă chestie.
Oricum, în noaptea aia, Afro ne-a răzbunat pe toți în cortul lui Carlos. Nici sălbăticiunile nu s-au apropiat de-atâtea urlete... și gemete. Călăuzele s-au retras discret... de data asta: pe bune.
A doua zi, cam pe la prânz, când am binevoit toți să ne trezim, Carlos părea cel mai obosit și mototolit dintre toți. Am citit în ochii lui însă bucuria unui scop atins. Prin crăpătura cortului, un arămiu de o imobilitate aproape ireală lăsa să se ghicească niște forme de o nespusă frumusețe: aproape că puteai intui... pacea spirituală.
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
         
 
  "Tânăr și neliniștit?":))
Respectele mele încă o dată, dragă prietene, dacă-mi permiți. Deși n-am mai comentat, te asigur că nu-mi scapă nimic din ceea ce publici. Lecturile în pagina ta sunt tot atâtea prilejuri de a mai învăța ceva, iar mie unuia, nu mi-e rușine să recunosc. Mulțumesc pe această cale pentru îndrumări și încurajări. Intenționez să pot ajunge cândva să scriu o carte, sau măcar un sitcom, iar dacă nu, voi fi împăcat cu mine însumi că cel puțin am încercat. Te rog, în acest sens, să nu mă ierți de câte ori remarci orice fel de greșeli. Avem nevoie de critică mai mult ca oricând, iar cine se supără e cel puțin idiot.
Cu drag,
 
Postat de catre Andrei Ghejan la data de 2006-08-28 20:12:02
         
 
 
Un episod excelent care arată o dată-n plus că ești în stare să schimbi decorul, miza, scenariul. O altă atmosferă, altă recuzită, alt mod de a conduce firul povestirii. Nu știu dacă nu cumva ai ajuns și acolo, dar ești documentat ca și cum, măcar cu gîndul, ai fi fost. Îmi place frazarea bine stăpînită și echilibrată între informație și atitudine, ironie și înțelegere. Carlos începe să fie doar un pretext de a continua povestea cu o mie și încă unul de episoade.

 
Postat de catre Corneliu Traian Atanasiu la data de 2006-08-28 08:52:02
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23930
Comentarii: 120070
Useri: 1425
 
 
  ADMINISTRARE