FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Carlos
Text postat de Andrei Ghejan
L-am cunoscut în Köln. Îl chema Carlos.
Era tare chipeș tipul. De statură potrivită, subțirel, dar bine proporționat, avea ceva din trăsăturile tipic spaniole ale lui Banderas, doar că pe fața ușor alungită, ușor ridată de la coada ochilor spre tâmple, impozau o mustață tip ‘Dali’ și un cioc a la D'Artagnan, încadrate de două cute adânci ce brăzdau obrajii, semn că omul știa să râdă și credeți-mă, când o făcea, dezgolea două șiraguri de perle într-un evantai capabil să molipsească o întreagă audiență la bună dispoziție, cu atât mai mult cu cât spiritualitatea lui nu era cu nimic mai prejos decât înfățișarea. În plus, deseori obișnuia să poarte monoclu și joben, pentru că trebuie să vă mărturisesc, în momentul în care l-am cunoscut era... baron.
Cam la două-trei zile figura baron, pentru că de fapt putea fi orice.
Arătarea, pentru că era o arătare, stătea în Piața Dom-ului, confortabil instalat într-un triciclu cu pedale supradimensionat, căruia-i personalizase pe post de șa un veritabil fotoliu din spătarul căruia trona o umbrelă galbenă, haioasă, cu ciucurei de culoarea oului de rață. Tabloul era completat de un frac rămas mic pe pieptul gol și păros, un papion negru și niște bretele ce asortau perfect un spielhosen verde luat peste o pereche de ciorapi de damă, din nylon, evazând în jambiere tărcate portocaliu cu alb ce descindeau într-o pereche de cizme de motocross cu talpă metalică și pinteni.
Într-una din mâini ținea un baston cu cap de fildeș sculptat, iar cu cealaltă fuma un trabuc imens cu o aromă suspect de plăcută. De ghidonul în formă de coarne, atârna oblic o plăcuță de înmatriculare ruginită pe care scria 01-K-ARLOS. Lângă el, pe un sandwich din carton V întors, scria în vreo patru limbi cu liere de-o șchioap㠑 VÂND MINCIUNI : 10 - ‘.
O grămadă de lume, turiști cu aparate foto atârnate de gât, copii, adulți, chiar nemți, făcuseră semicerc în fața lui și periodic, câte unul mai îndrăzneț, se apropia de el, plasând cei 10 DM în cutia de trabucuri, supradimensionată și aia, și după un dialog scurt între cei doi, monologul lui Carlos, urma inevitabil o cascadă de râsete și aplauze la scenă deschisă. Era o plăcere să privești, să asculți și să participi - mai, mai că uitasem de ce venisem : să vizitez Dom-ul. Bineînțeles, nu m-am putut abține - împins de curiozitate - și i-am oferit lui Carlos cele zece mărci, rugându-l să-mi spună o minciună, dacă se poate în engleză, să o înțeleagă și prietenii mei români. Surpriza a urmat abia acum, pentru că următorul dialog s-a purtat în cea mai curată limbă românească :

Carlos
Sunteți români ?...de unde ?
Baba
Nu se poate ! m-ai blocat ! Ploiești... București…
Carlos
Bine. Fiți atenți colea :
Eram la Londra. Cântam într-un bar de noapte. După show, m-am trezit că vine la mine patronul, transpirat tot de emoție , și-mi zice :
[Water transition, fade in] { Locație: un bar oarecare }
Patronul
Băi Carlos! Ești nebun ? Știi cine a venit să te vadă ?... e înnebunită după tine.
Carlos
Cine ?
Patronul
Regina!...i-a plăcut atât de mult cum ai cântat, că vrea neapărat să te invite la o plimbare cu trăsura
[Tranziție] { Locație: înapoi la dialogul din piață }
Carlos
Băi, pe cuvânt : cât a durat plimbarea, toată lumea pe stradă zicea arătând cu degetul :
‘ Uitați-l pe Carlos ! Cu cine-o fi oare în trăsură ? ‘
[Zoom către figura lui Carlos] (în fundal se aud râsete)
[Fade out. Fade in] { înapoi în bar, unde Baba povestește, iar barmanul și-a pus și lui un pahar de bere și îl ascultă stând în fața lui, dincolo de tejghea }
Baba
Ulterior am aflat că vorbea fluent 11 limbi. Nici până în ziua de azi n-am aflat ce naționalitate avea.
Când l-am întrebat, mi-a făcut cu ochiul, spunându-mi :
‘ - Mai contează ? ‘ [Flash]

Încet, încet, ne-am împrietenit. Așa am aflat destul de multe despre el și felul lui de-a fi, absolut de neînțeles nu numai pentru mine la vremea aceea, dar chiar și pentru cei ce-l știau mai demult, pentru că, oricât de ciudat ar părea, dat fiind modul lui absolut nonconformist de a se face plăcut și acceptat în cele mai felurite ipostaze și cele mai diverse cercuri sau ierarhii sociale, era un tip pe cât de misterios, pe-atât de sociabil, iar în virtutea faptului că era extrem de volubil, când venea vorba despre el, devenea brusc rezervat, schimbând cu abilitate subiectul, sau apelând la câteva subterfugii nestereotipe, originale, și bineînțeles poante bine plasate, ce distrăgeau focalizarea în cu totul alte zone. Omul avea haz orice ar fi făcut: dacă stătea la masă de exemplu, își alegea o poziție atât de originală, de o naturalețe zdrobitoare, perfect studiată și complementară indisolubil ținutei (absolut unice), adoptate în funcție de contextul în care se afla, scopului în sine și conjuncturii. Cel mai exigent critic de estetică abstractă, dacă ar exista așa ceva, presupunând că ar fi fost acolo, n-ar fi avut ce să-i reproșeze: totul era fix din decor, sub formă de contrast total, și orb dac-ai fi fost, tot l-ai fi remarcat. Părul lung, des, ondulat și platinat înspicat, prins de obicei într-o coadă fermă cu un fel de bandă arici neagră cu gri, ce lăsa o urmă de parfum necunoscut, ar fi băgat în faliment orice peruchier al unei case regale, sau un fotomodel s-ar fi simțit umilit instantaneu. Patroni de discoteci, cluburi, sau baruri, îi plăteau sume considerabile pe ascuns, numai să treacă seara pe acolo, pentru că avea mii de cunoștințe și amici. Nu plătea niciodată nimic. Practic se cunoștea cu toată lumea, sau mai exact, toți știau cine e Carlos și cine dorea cu adevărat să exceleze într-o noapte prin ținută, sigur avea ceva cumpărat de la el: dacă nu un articol vestimentar, măcar un ceas, sau poate doar ideea. Era inimitabil și surprinzător în același timp: cred că avea o garderobă imensă, iar
flau-market-urile (piețele de vechituri), erau pentru el punct ochit, punct lovit. Posesor al unui fler teribil, dintr-o ciudățenie banală, ridicol de banală chiar, vedea instantaneu o chestie ce, cu o debordantă ușurință și îndemânare o transforma în accesoriu, sau țoală. Improviza practic din orice și nu ți-ar fi dat prin cap niciodată. Creativitatea lui în materie, nu cred că ar fi putut fi întrecută decât poate de inventivitatea lui... copleșitoare.
Auzisem chiar că fusese solicitat de nenumărate ori de creatori de modă de prestigiu să li se alăture, fără nici un rezultat însă: nici n-a vrut s-audă... cu toate că nu bag mâna-n foc că nu făcuse bani și din treaba asta: era inepuizabil.
Cu femeile, pentru că orice ați fi crezut până acum: îi plăceau numai femeile, era exclusivist. Exclusivist în sensul că devenise foarte pretențios. O relație stabilă se excludea de la sine, iar o potențială parteneră de maxim câteva nopți, trebuia să fie ori o femeie foarte frumoasă, ori o femeie foarte bogată... preferabil însă ar fi fost și-și. Vârsta nu conta, atâta timp cât era majoră. Singur recunoscuse că nu și-ar complica existența niciodată și nu făcea asta dintr-o prudență exagerată, sau premeditare, ci pur și simplu așa gândea: n-ar fi făcut ceva ilegal neam, ba mai mult, fugea ca de ‘alte alea’ de combinații și persoane dubioase, avea chiar o vorbă: ‘hai s-o tăiem!... cursă de șoareci’. Era asaltat. Una peste alta, nu era zi de la Dumnezeu să nu fie sufocat efectiv de admiratoare, oriunde se ducea și orice ar fi făcut. Exemple?... luați-l p-ăsta:
Avea o pasiune pentru o discotecă din Ibiza, frecventată de spuma spumei în materie de milionari și femei pentru care cuvântul ‘miss’ era deja ceva insignifiant, arhivă. Cam greu să impresionezi acolo, nu?
Nu și pentru Carlos.
Își făcuse din timp și în timp ‘blat’ cu tot personalul discotecii, începând cu patronii care-l acceptau pentru ceea ce era în realitate și terminând cu ultimul piccolo, sau plasator.
Într-o parcare în care cea mai proastă mașină era Corvette, Lotus, sau Mercedes, ilustrul nostru iși făcea apariția pe un măgar pe care îl botezase Jonică, în memoria clipelor din copilărie când se uita lung după avioanele ce survolau cerul, în timp ce el păștea vacile și-și jura că n-o să moară văcar.
Toți ceilalți întindeau cheile să le fie parcate mașinile, el întindea căpăstrul măgarului parcangiilor:
Carlos
Te rog, ai grijă... și fă-i plinul. [Flash]
Într-o ținută de căpitan de iaht, dar desculț, cu o barbă albă cât toate zilele și niște ochelari de soare atât de mici că l-ar fi făcut invidios și pe John Lenon, un baston de mareșal și un chipiu din Legiunea Străină făceau instantaneu subiectul atenției tuturor damelor aflate în zonă, cu atât mai mult cu cât nu se uita nici măcar o secundă nici în stânga, nici în dreapta, condus fiind la masa dinainte pregătită și rezervată cu toate onorurile și bineînțeles... cu un singur scaun.
Cu prima sticlă de șampanie desfăcută, își muia una din batistele roșii din buzunarul de la pieptul sacoului, tamponându-și cu grație nedisimulată tălpile desculțe, sensibilizate parcă de praful imaginar, iar unul dintre plasatori, instruit în prealabil, se precipita dintr-o dată cu o cremă a cărei parfum delicat se simțea imediat, dar pe care Carlos o refuza ca pe un protocol mult sub standardele proprii, iar ca să nu se simtă jignit, comanda o a doua sticlă de șampanie pe care o oferea celui în cauză ca un umil regret pentru incident.
Evidența privirilor urmăritoare, arzând deja, se contura încet dar sigur prin rumoarea discretă ce se făcea tot mai simțită în special pe la mesele damelor aflate la vânătoare ...iar Carlos... nimic. Încă cu privirea fixă pe un pahar de șampanie din cea de-a treia sticlă desfăcută, deja scanase totul cu un sonar care știa cu precizie să identifice peștii și peștoaicele de adevăratele balene, văduvele de divorțate, scorpioancele de fecioare și disperatele de petrecărețe.
Cu cine pleca de fiecare dată însoțit, și câte, era numai o chestie de dispoziție momentană și niciodată pe iahtul lui, că n-avea nici măcar un colac, decât gablonțurile de la gât ce le oferea cu mărinimie, ori damelor cu pricina, ori personalului ce știa cu precizie că a doua zi vor primi un bacșiș gras, dar nu de la el, ci de la damele satisfăcute categoric de serviciile de noapte oferite: ‘room service’ direct în patul clientului...

La prima vedere, Carlos ar putea părea un tip fals, cu toate veleitățile pe post de mască: gestică și epatări controlate, studiate în cele mai mici detalii, sau poate chiar un
‘multi-inter-plex’.
Ei bine, nu! Nimic din toate astea. Era pur și simplu un ‘true beliver’ în tot ceea ce făcea, sau ce reprezenta, cu o abilitate ieșită din comun în a-și împrumuta ad-hoc orice personalitate, fără să se dedubleze în interiorul absolut ‘free’ de orice influențe. Târziu
i-am înțeles mentalitatea, pentru că, așa cum lăsa cu nonșalanță comportamentul să-i fie judecat, printr-o nepăsare dezarmantă și aparentă superficialitate, tot așa în sinea lui era de fapt plin de sensibilitate, un ‘pur sânge’ autoconvertit albastru, educat, manierat, dar excentric până în măduva oaselor din convingere, cu o naturalețe nativă, bioritmică chiar și vă voi demonstra imediat că n-am exagerat cu nimic, relatându-vă următorul episod:
Într-o zi eram la o cafea la Nadi, unul din prietenii mei din Köln, baterist în trupa de studio a RTL-ului, când ne-am trezit la ușă cu Carlos, în maieu tetra alb, cu o basma neagră pe cap, gen pirat. În loc de pantaloni, avea o pereche de izmene de armată românești, de-alea cu șireturi pe gambă, vopsite negru, prinse într-un brâu de piele d-ăla de ițari și în picioare cu patine cu rotile. De gât îi atârna un veritabil lanț de la WC, iar în mâini avea mănuși tricotate fără degete și o geantă de mască de gaze, probabil din al doilea R.M.
Transfigurat, s-a azvârlit într-unul din fotolii, aruncându-ne din buzele livide de emoție:
‘- Dați-mi repede o pereche de pantaloni de stofă, o cămașă și-o cravată, nu mai am timp s-ajung la mine. A venit Carla!!’
Carla era fetița lui de 17 ani, o mândrețe de fată ca un bibelou, stătea în Bonn. Dincolo de orice închipuire, o iubea ca pe o zeitate...o venera. Toți știam asta. În nici două minute, a ieșit Carlos de la baie un alt om, impecabil. Eu unul nu-l văzusem niciodată așa: aproape că tremura, era mai palid ca porțelanul și, pe fața lui alături de tulburare, apăruseră doi licurici mici pe post de ochi ce radiau efectiv. Transmitea o fericire și o exaltare greu de imaginat. Eram șocat de-a dreptul: nu-l credeam capabil de sentimente. Clar: nu era Carlos ăla, sau poate tocmai ăla era... oricum ar fi fost, am simțit o reală plăcere să-l văd și așa. Am fost privați brusc de priveliște, pentru că a dispărut la fel de rapid cum apăruse, în mână cu pantofii mei pe care îi ochise de cum intrase.
Fără să vreau, am beneficiat în ziua aia de o plimbare pe patine cu rotile.
Să fiu sincer: ... n-a fost rău deloc.

Carlos nu putea fi asimilat actor de stradă, pentru că nu era. Era doar Carlos... și atât. Modul lui de a apărea, tranzita, sau dispărea dintr-un anumit decor nu făcea dovada unei rețete anume, din contră, purta amprenta unui ad-libitum în cu totul alt㠑metrică și ritmic㒠decât scriitura și orchestrația inițială. Într-un fel, prezența lui semăna cu o anacruză în mijlocul unei fraze muzicale, o notă într-un decalaj de timp peste bara de măsură și cu toate astea, coloratura ce o crea prezența lui în cadrul respectiv semăna teribil cu o semnătură, dar nu într-un colț al pânzei cum se face de obicei, ci chiar în centrul ei. Imaginați-vă de exemplu o pictură Alfred Gockel recunoscută pentru densitatea expresiei pe mediană, cu o substituție portretistică inechivocă fix în prim-plan. Din absurditatea suprapunerii în sine se diminuează mesajul de bază disipându-se în detalii relativ fără importanță, devenind incoerent, în contracurent cu substituția ce capătă astfel un contur precis, ieșind totodată în evidență. O ciudățenie abstract-concretă, dar atât de evidentă tocmai prin magnetismul compensator unor forțe de respingere interne și surprizei bineînțeles: surpriza unor nervi optici deloc familiarizați cu așa ceva. Nici distorsiune nu puteai să-i numești prezența, permanent plăcută de altfel, și-l acceptai așa cum e, ba chiar absența lui, odată ce te obișnuiai cu el, devenea un gol greu de umplut, iar animația la fel.
Carlos n-a pictat în viața lui, totuși cineva i-a oferit o sumă deloc nesemnificativă să-i facă o pânză. Știți ce-a făcut?: a găsit un bocanc tocit aruncat pe stradă, i-a smuls talpa cu cuie cu tot lasându-le acolo în talpă ostentativ, lipind-o cu un amestec de clei, vopsea și super-glue de o bucată de cearceaf pe care a mai aruncat niște bălării rupte cine știe de pe unde, cihlimbar, boabe de mazare tratate cu rășină epoxidică, spumă poliuretanică (de-aia de se pune la etanșarea ferestrelor), iar restul vopselelor le-a adăugat cu o stropitoare de plastic pentru copii. Folosind furtunul de la aspirator la pompița de desfundat chiuveta, ‘a ștampilat’ apoi lucrarea de câteva ori, eliminând excesul de vopsea și...asta a fost: ‘Drum printre aparențe’. A ieșit așa un fel de chestie în relief, dar să mor dacă n-avea logică. Clientul a fost extrem de mulțumit, ba a mai și plusat. Era categoric un snob...sau mai știi?... părea colecționar în orice caz. Eu și Nadi îi dusesem lucrarea, artistul nu putea fi deranjat... era extenuat.

Obișnuia să se plimbe frecvent cu bicicleta, nu înainte de a-și plasa o cocoașă imensă, astfel încăt i se dădea prioritate indiferent pe unde circula. Nu-mi aduc aminte să-l fi auzit plângându-se vreodată pentru vreo amendă, deși îl vedeai circulând cu ea pe unde te-ai fi așteptat cel mai puțin. Conformația lui sportivă, n-avea un kilogram în plus, se datora în mare parte faptului că nu ținuse în viața lui în mână un volan. Autoturismele erau pentru el doar un mod ingrat de-a înțelege comoditatea: le ignora pur-și-simplu, atât ca mijloc de locomoție, cât și ca elemente de epatare, iar dacă cineva s-ar fi străduit să-i demonstreze contrariul, ar fi auzit invariabilul ‘- Lasă să fie la tine, acolo’, o replică cum aveam să aflu mult mai târziu: plină de dispreț. Îi plăcea în schimb să zboare. Mania lui pentru avioane avea rădăcini vechi și nu odată l-am auzit : ‘într-o zi...’... suspansul apoi creat era suplinit de brațele întinse pe post de aripi de planor... se metamorfoza într-un fel de ‘Mr. Jones’. Și coama i se umfla când imita plutirea, iar nasul îi fremăta parcă primind botezul cerului... darnic în ziua aceea, pentru că în aer se simțea parfumul proaspăt al florilor de tei. De unde?... din coama lui Carlos.
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
         
 
  M-am conformat.
Multumiri inca o data pentru atentia acordata.
 
Postat de catre Andrei Ghejan la data de 2006-08-06 20:15:34
Parcurge cronologic comentariile acestui autor
Text anterior       Text urmator
         
 
 
Bravo, e mult mai bine, dar sînt urîcios (dili): după linia de dialog lasă un spațiu și înainte de semnul exclamării și al întrebării nu trebuie spațiu (deși mulți lasă, nu se recomandă).

 
Postat de catre Corneliu Traian Atanasiu la data de 2006-08-06 17:30:04
         
 
  Supermultumiri. Voi face corectiile imediat.
L-am intrebat si pe Carlos :
- Ba, tu te superi ?
- Auzi batrane ?...credeam ca suspect de "dili" sunt doar eu :)))
Incantat de vizita.
 
Postat de catre Andrei Ghejan la data de 2006-08-06 12:35:34
         
 
 
Poanta o știam cu nea Gogu care știa pe toți cei din lumea bună. Și se mai și lăuda. Ajuns la apogeu, spune:

- Eu îl știu și pe papa. Dacă vrei să vezi, plătește-mi o excursie la Roma.

Ajunși la Roma, se prezintă la intrare pentru o audiență la sfîntul părinte și li se spune că nu primește decît cîte o persoană. Nea Gogu rezolvă:

- Uite, intru eu și tu du-te-n piață. Ai să mă vezi ieșind la fereasta aia cu papa.

Și, într-devăr, după vreo 10 minute, papa cu nea Gogu apar la fereastră. Suspicios, omul nostru întreabă pe un alt gură-cască:

- Domnule, cel din dreapta e papa?

- Nu știu, domnule, dar cel din stînga știu sigur că-i nea Gogu.


*

M-am cam lungit, așa-i cînd povestești, te lași dus. Frumos text, un portret admirabil, viu, de-a dreptul verosimil. De un pitoresc aparte căruia i se poate ierta totul. Toată recuzita bine asortată la modul de a fi (și poate la handicapul pe care îl ascunzi abil, lăsîndu-l doar ca o bănuială). Aștept urmarea.

Cu convingerea că nu ești ca alții, îți semnalez două erori văzute din fugă: "spielhossen" se scrie cu un singur s pentru că sigur se pronunță cu z, iar ss se citește s; "jampiere" se scrie cu b, chiar și pentru că în românește poate fi lesne asociat cu gambele pe care le îmbracă.

N-ar fi rău (deși nu știu de unde și cum srii textele) să folosești diacritice. Pentru "Köln", în caz că nu știi, scriind în word, din meniul Insert - Symbol cauți în tabel simbolul dorit (litere din alte alfabete), faci clic pe el și apoi pe butonul Insert. Litera dorită îți va apărea acolo unde e cursorul în pagina pe care o scrii. Asta ca să nu fii suspectat de ignoranță.

 
Postat de catre Corneliu Traian Atanasiu la data de 2006-08-06 09:08:14
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23930
Comentarii: 120070
Useri: 1425
 
 
  ADMINISTRARE