FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
...
Text postat de Sava Nick
În care Pãcalã nu apare

       Sã-i lãsãm deci pe cei trei fraþi luând calea codrului ºi sã vedem prin ce a mai trecut bietul popã.
       Ieºiserã zorii cei trandafirii, iar satul începuse sã se trezeascã la muncile verii. Din coºurile caselor, fuioare de fum se înãlþau spre cerul senin, semn cã în sobe se aprinseserã focurile. Nu atât pentru a pregãti hrana de dimineaþã a sãtenilor, ei erau învãþaþi sã îmbuce în fugã un dãrab de mãmãligã rece, rãmasã de cu searã, cu ceva brânzã sau sãmãchiºã, poate ceva magiun. Care era pornit la muncã mai grea îndopa poate o halcã de slanã cu o ceapã zdrobitã în pumn, deºi aceasta era hrana obiºnuitã la prânz, pe câmp. Numai animalele dãdeau semn cã venise vremea lor: porcii guiþau de mama focului pe lângã troace, în aºteptarea lãturilor proaspãt încãlzite pe vatrã; gãinile cotcodãceau vestind noile ouã, dar mai ales cerându-se grabnic afarã din coteþe; vacile mugeau, protestând împotriva ugerelor dolofane; numai cai aºteptau, tãcuþii ºi mândri, momentul când stãpânii, terminând cu slugãreala animalelor mai puþin nobile, se puteau dedica adãpãrii lor. Între timp mai ciupeau câte o mânã de fân din iesle...
       Deci, o dimineaþã ca oricare alta, într-un sat românesc obiºnuit. Numai Vasile, vecinul celor trei fraþi, avusese o dimineaþã mai puþin aºteptatã. Ieºise mai în zori, sã se pregãteascã de dus la moarã. Las’ cã mai spre dimineaþã nici somnul n-a fost somn: i se pãruse cã vecinii prea se vânzolesc. ªi când ieºise în prispã ºi îºi privise, ca tot gospodarul, ograda, ce-mi vãzuse? Iatã pe popa în pom, la mere! Nici vorbã, îi mersese popii vorba de maþe fripte, lacom ºi invidios, om cu inima vânãtã... dar chiar sã fure de prin vecini?! Cine mai pomenise aºa ceva? Popã?!
       Aºa cã îl luase mai cu biniºorul, deºi îi cam fierbea fierea în gât:
       -Pãi bine, pãrinte, þie nu þi-este ruºine? Sã furi, noaptea, de prin ogrãzile oamenilor? Dacã þi-era poftã de oarece mere, ce nu mi-ai spus? Îl trimiteam pe ãla micul cu o cãciulã de mere...
       Popa, mâlc.
       -Te faci cã nu auzi? Dacã te vedeau copchiii? Cum sã-i þinem în frâu pe zvãpãiaþi dacã matale, ditai popã cu barbã surã, furi mere pe-ntuneric?
       Popa face pe mortul...
       -Bre popo, dã-te jos din mãr, cã mã supãr! Ce, vorbesc la lunã? – ºi cãtã nedumerit în sus spre cer, de pe care Luna dispãruse de ceva vreme. Vãzând cã popa nu se clinteºte, adunã o scurtãturã de pe jos.
       -Dã-te jos, pãrinte, cã-mi faci pãcate! Sã-þi fie ruºine cã-mi strici mândra zi de dimineaþã. Dã-te jos, cã dau dupã tine ca dupã ciorile cele rele!
       Ce mai vorbã multã? Vãzând Vasile al nostru cã popa nu se dã jos din pom, înfulecând probabil fãrã de ruºine din merele pe care el plãnuise sã le ia la târg, zvâr! cu scurtãtura în pom. Nu cu rãutate, aºa numai, sã-l sperie puþin. ªi când colo, popa – trosc, trosc, buf! –se prãvãli din cracã în cracã ºi rãmase lat în iarbã...
       -Ptiu, drace! se cruci bietul Vasile, dupã ce se încredinþã cã popa era mort. Aolicã, ce fãcui?! Omorâi pe popa! Ies acum vecinii în drum ºi mã gãsesc cu el în braþe... Îmi rãmân copilaºii orfani, cã mã pune stãpânirea-n furci!...
       Îl aburcã repede pe popã în spate ºi fuga cu el la vecinul Miron, pescarul. Acesta abia se întorsese de la pescuitul de noapte, pe Olt la vale, cu vreo câteva coºãrci pline cu peºte aruncate în car. Îl puse Vasile pe popã rezemat de-o loitre, cu mâinile afundate în coºurile cu peºte. Dupã care o rupse la fugã spre casã, înhãmã caii la cãruþã, aruncã în cãruþã vreo trei saci cu porumb ºi, cât ai spune „peºte!”, se îndepãrta deja de sat în hurducãiala cãruþei. Las’ c-avea sã afle el ce ºi cum când s-o întoarce de la moarã. Pãcat de Miron, cã aducea sãracu’ peºte proaspãt, dar parcã mai mare pãcat de Vasile...
       Iese Miron din casã cu o doniþã în mânã, pregãtit sã ducã ceva din peºte la sãrãturã. Când colo, ce vede el în lumina tulbure a zorilor? Spurcatul de popã furând din peºte!
       -Stai, tâlharule! rãcni pescarul. ªi fãrã altã vorbã multã, zbang! cu doniþa în capul popii.
       Acum, trebuie sã-l înþelegem ºi pe Miron. Stând el mai tot timpul când pe baltã, când pe râu, ba în barcã ba la copcã, devenise ºi el tãcut ca vieþuitoarele pe care le învãþa cu aerul înmiresmat al luncii... Trebuie sã recunoaºtem, cine a pomenit pescar vorbãreþ? Poate doar când se laudã cu peºtii dolofani pe care i-ar fi prins el... ehei!!
       Dar cum Miron nu era în una din acele rare clipe de laudã deºartã, ci nervos nevoie mare cã cineva, chiar ºi popa satului, îndrãzneºte sã se înfrupte din truda lui fãrã sã cearã voie, se gândi sã-l întrebe pe pãrinte ce catã la peºti abia când îl vãzu pe acesta cãzut lat în ogradã. Ce era tãcut Miron pânã în acel moment, dar acum îºi înghiþi limba de tot! Omorâse pe bietul popã, pentru un peºte, doi. No, asta nu-i bunã! Aºa faptã îl poate duce tocmai în bãlþi, la tãiat stuful, ºi ºtiut este cã acele fiinþe pãcãtoase ajunse pe acolo se hrãnesc numai ºi numai cu peºte. Cât o fi Miron de pescar lãudãros, niciodatã nu se lãudase cã va mânca, tot restul vieþii lui, numai peºte!
       Gãsi el la iuþealã o soluþie! κi zise pe tãcute, precum îi era obiceiul: „Decât sã mãnânc eu din peºti, mai bine mãnâncã peºtii din... popã!” ªi fuga cu popa în car, rãsturnã coºurile cu peºte peste el de îl acoperi cât mai bine, ºi „diii, Plãvane!”, hai spre baltã. Norocul lui cã nu începuserã încã sãtenii sã iasã în uliþã, cãci ar fi gãsit cu greu un rãspuns la anumite întrebãri. Bunãoarã, ce cautã el cu carul plin de peºte spre baltã, ºi nu spre casã... ªi, de ce mânã boulenii ca turbatul... Dar, cum ziceam, fãrã altã peripeþie, bietul popã sfârºi drept în baltã, iar Miron o luã, de data asta agale, spre casã. Dacã cineva se mirã cumva cã îl vede venind a doua oarã cu peºtele spre casã, nu avem de unde ºti...
       Iar trupul popii fu luat de curent ºi dus spre un cârd de raþe sãlbatice, care se bãlãceau fãrã grijã, îndestulate de pescuitul bogat de peste noapte.
       Acum, raþele ar fi trebuit sã fie mai cu grijã: niºte vânãtori poposiserã de ceva vreme în tufãriº, pe mal, ºi le cam puseserã gând rãu! Tocmai îºi îndreptarã ei flintele spre raþe când, ce sã vezi? – ceva, ca un trunchi de copac, apãru printre zburãtoare.
       -Ce-o fi drãcia aia? întrebã pe ºoptite unul dintre ei.
       -Se pare cã este un bezmetic care se scaldã de dimineaþã...
       -Îmbrãcat? nu-i veni sã creadã altuia.
       -Mã, sã ºtiþi cã vrea sã prindã raþele cu mâna...
       -Mai degrabã ni le sperie... Ia sã le împuºcãm pânã nu zboarã!
       Zis ºi fãcut. Trosnesc flintele, se umple aerul curat al dimineþii cu fum de puºcã... Cad raþele fulgerate, dispare ºi popa bâldâbâc! sub apã, lovit pesemne în cap de vreun plumb.
       -Ce-o mai fi ºi asta? Care ai tras, bre, în bietul om? Îl omorâi...
       Da’ cine sã ºtie, cãci ei toþi traserã în raþe, nu în oameni. ªi dupã ce îºi adunarã raþele, plecarã în treaba lor, fãrã a ºti vreodatã cine fusese înotãtorul matinal care o sfârºise printre raþe... Iar în sat, atât Vasile cât ºi vecinul Miron dormirã rãu zile ºi luni, aºteptând sã aparã isprãvniceii sã-i întrebe ce ºtiu ei despre popã. Sãtenii se întrebau despre popã, unde plecase acesta aºa, peste noapte, fãrã sã spuie nimãnui nimic, fãrã sã lase preot în locul lui. Nici dascãlul nu avea ºtiinþã de nimic. Dar tot el, dascãlul, trebui într-un târziu sã facã un drum pânã la protopop, sã spuie cã pãrintele Nicoarã o plecat în lume. Dupã o vreme apãru popã nou în sat, nici mai bun, nici mai rãu decât cel dispãrut...
       Cât despre Pãcalã ºi fraþii lui, mai vorbi satul o vreme, mirându-se ce le veniserã aºa, de-odatã, sã plece în lume, toþi trei, abia intraþi în moºtenire... Cu vremea începu sã vinã veste din lume despre nãzdrãvãniile fratelui mai mic, dar despre asta vom vorbi la timpul cuvenit.


Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
         
 
  Aici nu a fost omorit un om, ci se deruleaza intimplarile prin crae trece lesul lui. Moare altundeva:-)
Si chiar moare, nu este omorit. Asta pentru ca eu, om al secolului in care traim, nu l-am lasat pe Pacala sa ii dea cu parul in cap - asa cum este in original.
Mai in gluma, mai in serios, asa este viata. Si moartea.
 
Postat de catre Sava Nick la data de 2004-12-03 19:36:37
         
 
  Gluma, gluma, dar aici a fost omorat un om!
Inrest, limbajul este placut,cursiv.
 
Postat de catre nicolae tudor la data de 2004-11-28 15:26:28
Parcurge cronologic comentariile acestui autor
Text anterior       Text urmator
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23933
Comentarii: 120070
Useri: 1425
 
 
  ADMINISTRARE