PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
... Text postat de Adina Ungur Nota: Din greseala/repezeala cand am vrut sa-mi modific un text, am sters prima poezie postata in site "Am fost acolo!". Nu va pot spune cat am regretat acest fapt, pentru ca aveam pareri la care tineam foarte mult! In concluzie - atentie cu textele sterse, ele se pierd definitiv! Rugamintea mea este pentru cei care ati trecut sub poezia mea si ati lasat un gand - in cazul in care mai aveti parerea respectiva, sa o repostati aici! Va multumesc pentru intelegere! Am fost acolo! am fost acolo in bratele tale am fost rotindu-ma pe dupa castani amestecand intr-un pumn cuvintele si-n altul clipe de nisip peste ani am fost acolo de cand ma stiu ascunsa, pierduta sau plina de roua aprinsa si verde si cruda si muta si rupta senina din nori pe din doua am fost acolo puteau sa arda si sori si lune sa-nghete-n vulcani sa-si scuture sapte ceruri zapada pe pletele noastre de vulturi orfani am fost acolo intre bratele tale am plans impreuna am ras pe derost acelasi suflu si-aceleasi cuvinte un simplu adam si-o eva ne-am fost Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   Inca o data ma bucur de raspunsul repetat al Elenei si cel al lui Nicolae! :) Ma intreb daca am spus-o aici sau inca nu, pentru ca e ceva ce ma urmareste, e ca o "regula", cum zicea o prietena, dupa care ma ghidez atunci cand scriu: aceea a sinceritatii, ca si conditie a artistului. Trupul textului sunt sintagmele, propozitiile, versurile, iar sufletul lui e sufletul nostru, felul in care ne transpunem in text (desigur, in cazul in care ne asumam creatia si credem in ea), mai intai trebuie sa creada autorul in ceea ce scrie, mai apoi, vor crede si cititorii, intotdeauna doza de implicare a autorului e mai puternica si se ascunde mai mult sau mai putin, printre randuri, lasand sa transpara doar o parte din ceea ce simte si ma refer aici la sentimentul inefabilului prin cuvinte. Cred ca e important sa credem in ceea ce scriem, mai intai pentru noi, apoi pentru cei in fata carora ne "dezvelim" artistic, sufletul. Iata de ce, marturisesc, acum cativa ani, nu eram in stare sa-mi citesc poeziile intr-un cenaclu, imi tremura vocea si cuvintele mi se opreau in gat. Sau de ce, inainte de a-mi fi publicate poeziile, nu am avut curajul sa le las spre lectura, nici macar familiei mele. Desigur, timpul, experienta profesionala si alti factori, m-au facut sa-mi elimin din aceste inhibitii care nu porneau de altundeva decat din teama de a-mi face public sufletul/spiritul/interiorul. Am mai invatat ca dincolo de vulnerabilitate, sinceritatea e un act de curaj si forta sau putere. Sunt sigura de asta. Cu toate ca pare, exact pe dos. Spuneam si in raspunsul care s-a sters ca "Numele trandafirului" m-a invatat enorm de multe despre interpretarile unor fapte aparent "mistice" sau misterioase, despre superstitii si explicatiile logice ale unor lucruri, fapte sau intamplari, mai putin comune. Si tot Eco, ca teoretician al literaturii, cred ca m-a invatat cele mai multe despre proza literara, asa ca ii raman vesnic indatorata. Da, ca sa raspund, ai perfecta dreptate, e riscul pe care mi l-am asumat deja, acela de a fi facut publica acesta declaratie revelata inca din titlul poeziei, acum e tarziu, nu pot sa sterg sau sa retrag nimic din ceea ce m-a scris. Textele vor merge mai departe. Multumesc pentru atentia acordata, delicatete si pentru dialog, Elena! Despre empatie, Nicolae, e firesc, in relatiile interpersonale sa existe dorinta de a comunica, de a-l cunoaste sau de a penetra universul celuilalt, nu e nimic nou, iar tu ai acest instinct, probabil, mai dezvolat, la lectura. Simt sinceritate in aceste cuvinte ale tale. Si mie mi se intampla la fel, vibrez alaturi de autor sau dimpotriva. Sunt putine texte in care ma regasesc total, dar caut mereu acel ceva asemanator, pentru ca, asa cum spui, contrastele si diferentele exista intre oameni, dar sunt de multe ori ceea ce ii indeparteaza pe unii de altii, niciodata n-am fost de acord in totalitate cu dictonul: "contrastele se atrag" sau am fost de acord pana la un punct, de unde am completat cu "se atrag intr-o sfera, dar in altele, se resping". In literatura, cautam similitudini, regasiri, impliniri in "Celalalt" sau in "Autor". Sunt multe carti clasice, celebre, pe care, asa cum spui, nu le-am "inghitit", nu mi-au placut niciodata, m-au enervat cumplit, la lectura, n-am rezonat, pentru ca nu mi-a placut autorul, gandurile lui, felul lui de a fi, de a gandi, de a ma purta pe mine, cititorul, dupa el, prin lumea lui. E simplu, nu mi se adresau mie, acele carti. Dar, sa nu uitam ca se poarta si "detasarea", ca procedeu stilistic si uneori da bine. Depinde de text. Multumesc pentru interventii! Cu respect si recunostinta, Adina Ungur   Postat de catre Adina Ungur la data de 2004-10-19 11:43:32               Elena, mare adevar ai rostit. Si totusi am obiectii. O creatie se adreseaza cuiva, nu? Iar creatorul, cel putin instinctual, vrea prin aceasta sa sa se afle ce a gandit in acea clipa, ce a simtit, cum… Macar ca-si arata siesi. Si , daca n-o arunci la cos dupa ce ti-ai aratat-o , inseamna ca vrei sa te afle macar cineva. Gloria inseamna sa fii recunoscut ca ai facut bine. Eu, cititorul, reconstitui dupa urmele lasate portretul psihologic al creatorului (ah, cata nevoie au oamenii sa stie ca Dumnezeu e om, ca seamana cu ei!).Si, daca-mi seamana, iau de la el ceea ce el a vrut de fapt sa-mi ofere. Il imit daca am incredere in el (ca om simplu) sau ma adaptez noii gandiri. A pune alaturi doua cuvinte intamplatoare rezulta o creatie. Ma intereseaza calitatile celui care alatura intr-un fel sau altul elemetele creatiei. Daca ar fi urme ca Dumnezeu ne-a creat din ura si nu din iubire, oamenii nu l-ar mai iubi, chiar sensul vietii ar fi altul. Eu sunt un idealist si caut fiindca am multa iubire de oferit, caut creatorul care –mi este contemporan a carui viata se confunda cu creatia sa. Pentru a ma bucura si mai mult de ceea ce mi-a oferit. Sau pentru a o respinge. Asa sunt eu. Mergeam la cenaclu si ascultam, copil fiind, cum idolii mei, care scriau dumnezeieste despre iubire, cum spuneau: i-am zis aseara nevestei : “fa, da-mi si mie nitica p-da!” Si totul se naruia in mintea mea, nu puteam sa inteleg cine trebuia sa rosteasca oare cuvintele atat de frumoase pe care le crease el insusi, daca nu el mai intai? Eu am fost in strada la Revolutie (chiar am aprins “focul”) Si citesc cum alti oameni stateau dupa perdele si radeau de noi. Si au iesit apoi de au luat fraiele. Pot iubi eu un astfel de om, creator fiind atunci cand scrie despre revolutie sau despre altele ca rezultat al acesteia? Unii se ascund sub pseudonim, in loc de poza arata statuia unui falus urias, si li se ridica statui cum ca si-a iubit tara si aproapele injurandu-i. Pe mine ma intereseaza Omul din spatele creatiei, fiindca sunt om si eu iubesc oamenii. Si plang daca –i descopar inconjurati de creatiile lor.   Postat de catre nicolae tudor la data de 2004-10-12 09:03:26 Parcurge cronologic comentariile acestui autor Text anterior       Text urmator               Ca replica la primul tau raspuns am mai avut si urmatoarea interventie: Textul ca descoperire a autorului Da Adina, actul creatiei, creatia in sine dezvaluie mai mult decat crede ori ar vrea autorul. Pentru ca, in fond, creatia este o “urma” lasata mai mult sau mai putin voit de catre cineva in marea carte existentiala. Iar recunoasterea si interpretarea „urmelor” cu care lumea ne vorbeste tine de o anumita cunoastere preexistenta, precum si de „parametrii” acestor urme. In dorinta de a spune, ori a se spune, autorul unui „fapt artistic”, poezie in cazul de fata, are o serie de constrangeri si libertati. Constrangerea esentiala consta in aceea ca, „actul artistic” rezultat trebuie sa fie efectiv „creativ” adica sa combine „elementele de constructie” de asa maniera incat lectorul avizat sa-i acorde statutul de „creatie” ca urmare a „continutului” diferit fata de alte acte ori fapte artistice existente. Insa numai a fi diferit nu este suficient. Mai sunt necesare si alte atribute cum ar fi, spunerea propriu zisa, ingeniozitatea, prospetimea, subtextul, conotatia si multe, multe altele, care ne-ar fi imposibil de enumerat exhaustiv si pe care, poate dintr-o lene de analiza logico-estetica, ne-am obisnuit sa le denumim, cu un termen relativ subiectiv si cumulativ, talent. Odata „infaptuit”, „actul artistic” devine autonom, are o existenta proprie. Am putea spune, parafrazand un celebru dicton, „habent sua fatta acta”. De acum incolo incepe „marea aventura existentiala a creatiei” iar intalnirea cu lectorul, cititor mai mult sau mai putin pregatit pentru aceasta, ar putea constitui, teleologic vorbind, motivatia in fapt a „operei”. Este vorba de o intalnire presupusa, sperata, poate chiar asteptata insa aceasta intalnire nu este intotdeauna sigura ori realizabila. Dar daca ea, intalnirea, are loc, intervin alti si alti factori care pot conduce sau nu la percepera creatiei respective. Autorul isi va fi facut datoria. Si va fi gustat din indescriptibila bucurie a creatiei. Este randul lectorului sa faca acum „pasul” pentru ca „dansul estetic” al receptarii sa aiba sens si coerenta. Si el, lectorul, are in fata, in cazul poeziei, un text care reprezinta partea „vizibila”, materiala, am putea spune, a operei. Partea spirituala care poate fi reprezentata de catre multimea de semnificatii pe care textul , ca „urma” lasata de catre autor, o poate oferi, pune lectorul intr-o situatie de natura „decizional – interpretativa” pe de o parte avand la baza „textul” iar pe de alta parte avand o anumita „experienta” estetica, filosofico-textuala si poate epistemologica. El, lectorul, cunoscand textul, constrangerile si libertatile autorului si bazandu-se pe ceea ce stie si el , de fapt cu ce vine „de acasa” in aceasta noua „întreprindere” un fel de „oenologie poetica” poate „decripta” intr-un limbaj propriu „opera” ( si va fi simtind si el bucuria ori placerea textului !) si, de multe ori, extinzand aria „investigationala” a semnificatiilor textului poate „decripta” chiar autorul. Pentru ca, nu-i asa, putem afla foarte multe despre cineva sondandu-i subconstientul, psihanaliza are multe de spus in aceasta directie, si atunci devine legitima intrebarea: de ce n-am putea afla tot la fel de multe, daca nu chiar mai multe explorand „constientul” manifest, existent in „urmele” pe care autorul le lasa ? Inclusiv „vulnerabilitatile” sale pe care se presupune ca dintr-o „precautie ontologica” nu doreste sa le expuna public. Insa, vezi, acesta este un posibil „risc” al creatiei; „devoalarea creatorului”. Acest „risc” poate constitui „pericol” real in anumite situatii pentru ca arta presupune sinceritate, chiar fictionala, si, oricat ar incerca un autor sa „ascunda” ceva, „talentul” tot il va deconspira. Evident nu oricui si oricum. Pentru ca se creaza un fel de lant-conventional aproape nesfarsit „eu stiu, ca el stie ca eu as putea sti ca el stie….” Asadar pornind de la premisa ca poezia nu este un act de comunicare propriu zisa ci un act artistic sugerativ, cu multiple halouri, si ca ea, poezia, este un fel de „urma” lasata de cineva, care este autorul, putem, in anumite limite, sa „descoperim” autorul. Iata de ce gasesc justa constatarea pe care o faci in comentariul tau „"nu pot decat sa raman uimita cum un act artistic poate sa te dezvaluie si sa te defineasca incompababil mai mult si mai profund decat orice altceva. Te dezvaluie si uneori te face vulnerabil" Daca cele scrise de mine mai sus pot parea subiective si aride, cred ca lectura – pentru cine nu a facut-o – celebrului roman „Numele Trandafirului” scris de Umberto Eco poate fi mult mai ilustrativa. Sa amintim aici incurcatura in care a ramas chelarul abatiei cand Gugliemo, care fara sa-l fi vazut pe Brunello, unul dintre caii care se aflau in abatie si pe care insusi chelarul insotit de o suita il cauta, cand acesta, Gugliemo care se afla pentru prima data acolo l-a descris. Evident dupa urmele pe care calul le lasase in „mediu” si pe care Guglielmo, fin observator, le remarcase. Revenind la poemul „Am fost acolo” imi face placere sa constat ca pe langa placerea apropierii de text si a bucuriei pe care acesta mi-a produs-o am reusit sa descoper, evident intr-o mica masura, si ceva din „devenirea” personalitatatii autoarei, descoperire confirmata de autoarea insasi. Pentru ca acest spatiu ne ofera privilegiul unei posibile conversatii cu insusi autorul unui text. Si sa-ti spun si eu un secret: am descoperit in poemul tau, cred, mai multe decat am scris in comentariu insa unele, de exemplu pasajele relevand „cheia de lectura” si „grupul de initiati” mi s-au parut ca ar exceda comentariului fiind, dupa parerea mea, desi excelent redate ca fapt artistic, prea personale pentru a fi facute publice. Am rationat corect ? Cat priveste reluarea aproape obsesiva a lui „Am fost acolo” aceasta este departe de a fi cumva o inabilitate poetica. Dimpotriva este o reluare de tip ravelian, care accentueaza tema principala. Asadar constatarea mea nu a avut nimic peiorativ in ea.   Postat de catre Elena Stefan la data de 2004-10-12 03:21:07               Elena, ce bucurie! Mi-am dorit sa nu fi pierdut parerea ta, insa nu speram sa o mai pot recupera, multumesc inca o data! La intrebarile puse voi raspunde ca exista cateva poezii care se vor compune ca mesaj-triptic, printre care se numara si aceasta. Posibilitatea de a le afisa una cate una aici, imi certifica faptul ca acel prim nivel al mesajului, poate face ca textul sa ramana valabil, de sine statator, in afara contextului initial si asta, pentru mine, inseamna mult. Faptul ca se pot citi dincolo de destinatia lor, e inca un lucru care ma bucura, iar al treilea nivel, le va reuni pe toate intr-un intreg, pana la urma, intr-un context anume, revelat la o lectura integrala. Nu pot decat sa iti dau dreptate in tot ceea ce spui, pretuind cuvintele tale! Da, cheia poemului este exact versul pe care l-ai remarcat! Inca o data, multumesc! Nicolae, nu ma asteptam si ma bucura trecerea ta. Cuvintele acelea amestecate sunt tacute, suflate soptite in pumn, ascunse, amestecate, stranse bine, acolo si in consecinta mute, imuabile, iar "am ras pe de rost" este pentru ca "acolo" n-a mai fost o intamplare insolita, cu gesturi neasteptate, ci toata acea imbratisare ar fi fost urmata de gesturi invatate intr-un impreuna/departe in toata viata de pana atunci, traita separat si implinita partial intre acele brate. Cam complicat! Si cam putin! Sau prea mult! Depinde de unghiul din care privesti. As fi vrut sa n-o fi scris niciodata pe poezia asta si pe multe altele, dar uite ca nu e dupa cum vreau eu, ci dupa altfel. Nu am cum sa ma impotrivesc si sa sterg ceea ce s-a scris/simtit/trait, din pacate, decat sa ma dezic altfel. (secret, deocamdata.) Ce placere va fi pentru mine, sa ofer in cele din urma cititorilor mei, poeziile/textele in acel context, alcatuind cu toatele un intreg! N-am sa va uit, pe toti cei care s-au oprit asupra lor. Cu multumiri!   Postat de catre Adina Ungur la data de 2004-10-11 23:19:30               Titlul este frumos : “am fost acolo” mi se capteaza atentia printr-un mister. Ca un om a fost, deci va trebui sa aflu cu ce scop, si… “acolo”, rezonanta poetica, atragatoare, incitanta. Daca ar fi sa spun cuvinte “acre”as fi pus : pai , draga , “am fost acolo” este titlul unei melodii de mahala, iar acest “acolo” este atat de uzat incat produce voma! Asta inseamna ca daca unii si altii au folosit deja cuvintele elementare, nu mai avem dreptul la ele? Intr-o pictura nu mai avem voie sa folosim rosul pentru ca l-a folosit cutare pictor? Bacovia a scris capodopere cu cateva sute de cuvinte. E vorba de nuante. “M-am saturat de (se comenta la poezia cu soarecii) albastru, frunza, gand, cuvinte, vise, cer, stele, luna, iubire, acolo, eva, ah…” (destul, cred ca am pus si de la mine) “am fost acolo in bratele tale”, Iata asadar c-am aflat misterul lui “acolo. Mi-ar fi placut ca dupa ce citeam tot sa raman cu intrebarea: pana la urma, unde a fost? “am fost rotindu-ma pe dupa castani amestecand intr-un pumn cuvintele si-n altul clipe de nisip peste ani” Iata si poezia. Clasica, romantica, “am fost acolo” –devine refren. Poezie proaspata gasesc in: “am fost rotindu-ma pe dupa castani “Cuvintele” fac parte din recuzita deja demodata: “clipe”, la fel , “nisip”… Poetic este gestul de a amesteca intr-un pumn cuvintele si –n celalalt clipele (aci nu sunt amestecate, amestecul se face “peste ani” Cum?! Aruncate peste ani! Ca tinute separate in pumni n-are loc amestecul. “Clipe de nisip” inseamna frumuseti de-o clipa, “bucurii”- cum dorea Lizuca- si este o surprindere cu farmec. Interesant mi se pare amestecul cuvinte- clipe, adica partea de spirit si cel putin o palma mai jos. “am fost acolo de cand ma stiu” A te “sti” existential este imposibil, fiindca acolo ajungi dupa ce stii cate ceva. Dar femeia din poem are o constiinta feminina care se-ntoarce, hat, in timp. Asadar aflu ca e vorba de o urmasa a Evei. Izgonita de langa mar, da roata castanului. Opa-opa…Si cu ce ganduri, ma rog? Tot nu te lasi? “ascunsa, pierduta sau plina de roua aprinsa si verde si cruda si muta si rupta senina din nori pe din doua” Repetitia este plina de farmec. Aflu despre femeie: “ascunsa “ ca sa fie cautata, deci feminina “Pierduta”- disperata. Oare, de-aceea se fura miresele?! ”plina de roua”- iubitoare, purificata, ea insasi izvor de purificare ”aprinsa” – da, asa va vrem, numai ca… “Si verde” - cruda, tanara, sanatoasa… “si cruda”- ai spus deja “Si muta”- cu atatea cuvinte in pumni, ma cam indoiesc. Mincinoaso, de ce nu spui si ca esti mincinoasa, ha? “si rupta senina din nori pe din doua”- aici e o metafora. Incepe sa-mi placa imbinarea elementelor, amestecul cum ziceai, de metafora si elementele simple, “de nisip”, daca le-am numi efemere sau schimbatoare sub presiunea vietii. Acum indentific ceva stil: amestecul unor “culori”- cuvinte, instinctual, ca un fel de-a fi, cu gratie, personalitate si siguranta de sine. “am fost acolo puteau sa arda si sori si lune sa-nghete-n vulcani sa-si scuture sapte ceruri zapada pe pletele noastre de vulturi orfani” De-aici iau pasiunea iubirii, vijelia …amestecului : brate fierbinti in mijlocul unui rosu inghetat, si alb… scuturat. (Uite ca facui rima) Retin amestecul de cuvinte calde si reci, imposibile chiar- soarele sa-nghete-n vulcan. E vorba aci si de o nevoie teribilista de a gusta extazul. Se amesteca de zor, parca-ar fi ness)) Va identificati drept vulturi- simbolul fortei, al agerimii. Orfani- adica fara mama. Fara…Tata? Fara Tata nu esti, cel putin o parte din cele doua rupte din nori “am fost acolo intre bratele tale am plans impreuna am ras pe derost acelasi suflu si-aceleasi cuvinte un simplu adam si-o eva ne-am fost” Acolo, a devenit “intre” brate… Intre brate e un culoar ce tine pana la… inceputuri “am plans impreuna” element simplu, sarea, cum ar veni. “am ras pe derost” – nu inteleg cum vine, dar imi place. “acelasi suflu” –suflet adica, aceeasi dorinta “un simplu adam si-o eva ne-am fost” Ghicisem. Totusi simplul asta nu a fost chiar asa de simplu. Ca daca picau sapte ceruri de zapada pe voi… Iubire-iubire! Ehei…   Postat de catre nicolae tudor la data de 2004-10-07 22:40:26               Asumarea lui "acolo" Acolo. Un spatiu imprecis poetic insa reluat obsesiv in fiecare parte a poemului. Acolo - o locatie cu o mare incarcatura emotionala care pare a avea o conotatie de retinere abia sugerata ca urmare a unei posibile "reputatii" poate indoielnice ori poate nu la nivelul de asteptare sperat. Oricum un "acolo" revendicat si asumat cel putin la nivel poetic pe de-a intregul insa cu sfiala chiar cu o usoara aprehensiune. Nu este un "acolo" definibil prin celebrul "Et in Arcadia ego". Este, se pare, un "acolo" stigmatizabil ori perceput doar astfel. Motivatiile nu ne sunt oferite insa ca este asa ne-o releva reiterarea simbolica insa marginita doar la denominare, fara alti parametri de natura descriptiva ori indicii de recognoscibilitate. De ce oare ? O pudoare excesiva ori doar simplu mister poetic ? Sau reverberatie peste ani a unei zone existentiale frustrante, generatoare ale unui inconfort de natura ontologica asumat insa cu discretie si doar de catre un grup restrans, eventual de initiati ori "coparticipanti" la acel "acolo" Pentru ca, sa zicem, un "acolo" semificand, de exemplu, "Poiana Soarelui", "Coasta de Azur" ori "Harvard", "Cambridge" sau mai stiu si eu ce alt tip de astfel de spatii, care, prin simpla lor evocare, pot reprezenta motive de asumare a mandriei,. uneori arogante chiar, se spun si se asuma altfel. Cu toatea acestea "acolo-ul" invocat si reluat ca o tema muzicala este un spatiu al primelor bucurii ludice si un spatiu formator: "am fost rotindu-ma pe dupa castani / amestecand intr-un pumn cuvintele / si-n altul clipe de nisip / peste ani" Pentru ca rotirea dupa castani nu poate sugera altceva decat bucuria jocului ingenuu un joc al copilariei despre care aflam ca, simultan cu starea de "joaca" era si o stare de devenire ori autodevenire "amestecand intr-un pumn cuvintele / si-n altul clipe de nisip / peste ani. " Sa observam cum actionalul "amestecand" face trimitere la "cuvinte" ca expresie a, credem noi, "invatarii" ori "intelegerii" lumii. Oare nu prin cuvant ni se releva perceptia a cee ce suntem si ceea ce ne inconjoara ? Amestecarea cuvintelor poate sugera si efortul presupus „intru”, cum ar zice Noica, autodevenire. Putem presupune o autodevenire cel putin la nivelul conventiilor in planul societal, un fel de finalitate cutumiara, perceptibila insa in plan poetic si chiar filosofic in acea zadarnicie invocata de Eclesiast "clipe de nisip peste ani". Frumoasa imagine pentru a desemna fragilitatea existentiala. Se rememoreaza apoi alte si alte ipostaze ale "EULUI" in devenire, toate fericit exprimate prin sintagme relativ incifrate insa decelabile ca urmare a efortului comprehensiv al lectorului care "prinde", ca sa spunem asa, firul poemului. Sa amintim doar cateva dintre aceste ipostaze , pentru a nu altera bucuria lecturii fiecaruia dentre noi, "...de cand ma stiu / ascunsa, pierduta sau plina de roua / aprinsa si verde si cruda si muta / si rupta senina din nori / pe din doua. " Fiecare dintre sintagmele sugerand diversele ipostaze "ontologice" are sensul sau si un "miez" poetic plin de semnificatii. Ne hazardam doar sa sugeram unele dintre semnificatiile posibile, cu titlu exemplificativ: ascunsa - tematoare, pierduta-lipsita de sansa, de speranta, plina de roua-proaspata, sensibila, fragila, ingenua, aprinsa-traind la inalta tensiune, arzand, asumandu-si gesturi, acte, fapte, poate destin, verde si cruda-viata,prospetime, reluarea ciclica a trairilor, muta-abstarsa din realitate, un fel de protest non violent prin tacere si asa mai departe. Sa mai remarcam, de asemenea forta acestor ipostaze, modul lor paradoxal de exprimare ca de exemplu "si sori si lune sa-nghete-n vulcani" ori excelenta expresie "pletele noastre de vulturi / orfani " Poate, in fond, aici se gaseste "cheia" acestui poem. Finalul, cu alta sintagma antologica, "am plans impreuna, am ras pe de rost" ne aduce in spatiul coparticipativ de care vorbeam mai sus si prin invocarea "un simplu adam si-o eva / ne-am fost " asistam la eterna reluare, de data aceasta in alt plan, jocul fiind abandonat, a ciclului vietii, ca expresie, iarasi modesta si discreta "un simplu adam" cum spune autoarea, a unei posibile impliniri.   Postat de catre Elena Stefan la data de 2004-10-06 22:06:25	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23930 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE