|
|
|
|
|
|
|
|
|
Probota, triolet de altare pentru sufletul creștin |
|
|
Text
postat de
Florentin Maftei |
|
|
Probota*, triolet de altare pentru sufletul de creștin.
Uneori încerc să descarc din caierul vremii curse o parte spre a mă putea întoarce acolo unde demult, copil fiind, treceam Hatia Veche a Siretului – loc de traversat la Cotul cel Mare – și urcam curios nevoie mare spre o lume a înaltului neînțeleasă deplin. Acum, la anii maturității depline, când mă apropii de Probota trăiesc o stare ca de întoarcere acasă, spre a merge desculț, pe o moșie știută demult. Fiindcă aici nu mai e doar zidire, e spovedania de piatră a unui neam întreg.
Într-una dintre chemări pornit-am iar, de pe valea Siretului, pe cărările știute, de-am lăsat în urmă Târgul Lespezi și am trecut ocolitor pe lângă și peste firul de apă a Ciolacului, aproape secat de vreme, pârâiaș mult subțiat, cam cât ar încăpea, la ararele băltoace, într-o cobiliță mai arătoasă. Dar afurisit balaur când este înnădit de ploile Sfântului Ilie, din același anotimp ca cel de acum sau la orice rupere de nori, ,când apele sale închingate de râpa lui Sună devin arhanghelul distrugerii a tot ceea ce prind în calea lor. Ca mai apoi, cum am trecut de Cotul cel Mare, aflu o altă șuviță de apă, siameză „pârâului întors” de la Heci, agonizând și aceasta în zbaterea aproape uscată, astupată de buruienile de apă după ce uităm pe mâna stângă „bălțile colac ale schitului din deal”. Acest pârâiaș, Pobrata, atât de netrebnic acum, este ucigașul curgător al coastei care ținea în cârcă, prin veacul XV, al doilea locaș de rugăciune statornicit acolo de Măria sa, Ștefan cel Mare. Nu pentru el, ci pentru toți mărturisitorii acestor meleaguri, dar și loc de veșnică odihnă al soaței sale Evdochia de Kiev (Olelkovici), în 1467. Dar mai dintâi al mamei sale, doamna Oltea (la 4 noi.1465). O ultimă urmă a bisericii sale este un perete temelie scăpat urgiilor trecute, aflat astăzi în grădina unui probotean.**
De aici, aproape pieptiș, o iau spre a treia Probotă, cea rareșiană, care se arătă drumețului aproape surprinzător, ca o cetate, și dacă e prima dată sosit, dar și la reveniri. Zidurile sale întărite la colțurile estice cu turnuri pătrate încoronate cu creneluri și metereze legate între ele prin „drumul de strajă” se deschid la mijlocul lor dinspre partea răsăriteană cu o boltă deasupra căreia tronează turla împodobită cu stema țării și cu un tablou ctitoricesc pictat, datat ca fiind din jumătate sec. al XVI-lea*** și alte înscrisuri adăugate****.
Cum pătrunzi în incintă te cuprinde o liniște atotstăpânitoare, iar gândul te poartă spre acela care-și află odihna veșnică aici, spre Petru Vodă Rareș și ale sale vremuri eroice. Când fără răgaz, singur, amenințat dinspre toate hotarele, pierdut în mijlocul furtunilor, încerca să apere sfânta moștenire a părintelui său, o Moldovă de mulți jinduită.
Biserica aceasta, care nu seamănă cu niciuna din câte am văzut la Baia, la Borzești ori la Dobrovăț, cu niciuna dintre acelea pe care Măria Sa le-a dăruit jertfelnic oștenilor căzuți în lupte, este mai semeață, mai împărătească, îmbrăcată toată în icoane și pe zidurile dinafară, ca o cetate a durerilor vieții și cale a iertărilor rugăciunii. Și, pe bună dreptate aici, Petru Rareș, fiul din flori al voievodului Ștefan, cu minte domnească întreagă, și-a ales loc de odihnă veșnică pentru el și pentru tot neamul lui. Aici doarme Petru domn cu doamna sa, Elena Branković, cea cu sânge de despoți sârbești și cu lacrimă de mamă pentru Ștefăniță. Și Ștefăniță însuși, cel cu anii puțini și cu judecățile cele repezi. Iar dacă la Putna doarme Ștefan, la Probota doarme Rareș - și parcă se întregește astfel cercul Mușatinilor, de la tată la fiu, de la sabie la penel. Că e triumf de penel aici, nu doar de sabie. Probota e prima biserică din Moldova unde s-a zugrăvit în exterior pe pereți, în vremea și din porunca lui Rareș, toată învățătura creștină, ca o carte deschisă pentru cei care nu știau slovă.
Și ce carte! O Biblie de piatră, deschisă pentru cei fără slovă, ca să vadă cu ochii ceea ce nu puteau citi cu mintea.
Am stat și am privit Judecata de Apoi, cu râul de foc care îi duce pe păcătoși și cu turcii cei cu turbane roșii, puși acolo de zugravi ca semn al vremii, că doar atunci se strângea norul cel mare dinspre Răsărit. Și am înțeles de ce străinii de la UNESCO au pus-o în rândul minunilor lumii, că nicăieri nu mai e așa proaspătă teama și nădejdea omului din veacul al XVI-lea.
Că ne-o fi de folos și nouă, noi, aceia care ne tragem din rădăcinile acestor locuri și or fi de recunoaștere și izbavă acelora care vor veni după noi, de-a lungul veacurilor.
* Probota, Pobrata, ori Probrata (frăție)
** Înaintea acestor zidiri ștefaniene, străbunii săi, Ștefan vodă, fratele lui Alexandru cel Bun, cu fiii, Bogdan și Ștefan, au construit, din lemn de stejar, undeva mai în cuprinsul codrului mănăstirea Sfântul Nicolae din Poiana Siretului.
*** 1550, Doamna Elena și fiii lor („Această mânăstire a făcut-o Io Petru Voievod (1530) și s-au îngrădit după moartea lui de Doamna Elena și copiii ei Io Iliaș Voievod și Ștefan și Constantin la anul 7058 (1550) septembrie 4”)
**** Refăcută de Vasile Lupu, 1646. Domnitorul Vasile Lupu a refăcut parțial zidurile de incintă, turnurile de colț și acoperișul bisericii.
Și pentru că Probota nu este doar zid, ci și duh, am așezat aici chemarea ei, aproape imn, ca o slujbă a întoarcerii — glasul lăuntric al locului:
Chemarea Probotei
Tăinuitor al curgerii din ieri,
Ești un demult ce nu a fost să moară,
Un alt izvor, dând cale și puteri,
Ne-nveți cum stâncă-om fi nevoii, iară.
Prin porți și har cuprinzi-ne-n sfințenii,
N-altar ce lăcrămează-n mănăstire,
Că-n zidul păstrător aflăm, mirenii
Și vlagă, și curaj, și izbăvire.
Deschideți, dară, poarta curățirii
Ce-i însemnare—n taina monahală,
În miezul din cuprinsul sihăstririi
I-odor, și-i fiecărui(a), catedrală.
Astfel, după ce Probota mi a arătat chipul împărătesc al Moldovei, drumul meu s a dus firesc spre Rîșca — sora ei mai smerită, mai tainică, mai omenească. Dacă la Probota am învățat rânduiala pietrei, la Rîșca aveam să învăț rânduiala inimii. Dacă Probota este cetate, Rîșca este vatră. Dacă Probota este slujbă, Rîșca este rugăciune. Și cum Rareș a ridicat ziduri la Probota, tot el a ridicat lumină la Rîșca.
De aceea, pasul meu nu s a oprit, ci s a adâncit. S a dus spre mănăstirea cu trei turle — locul unde nu istoria m a chemat întâia oară, ci trăirea.
|
|
|
Parcurge cronologic textele acestui autor
|
|
|
Text anterior
Text urmator |
|
|
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE
AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT! |
|
|
|
|
| |
Comentariile
userilor |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Texte:
23995 |
|
|
Comentarii:
120042 |
|
|
Useri:
1426 |
|
|
|
|
|
|