PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Fragmentul final dintr-o monodramă al cărei subiect nu îl pot dezvălui, dar îl puteți intui Text postat de Florentin Sorescu De ceva vreme vine aici o egretă. Jos, pe râu, într-un ochi de apă. Stă acolo nemișcată, zici că e o stâncă. O văd în fiecare zi din locșorul ăsta. Oare ce-o fi adus-o aici? Poate și-a pierdut și ea familia, iar acum încearcă să uite.  Altfel ce să caute o egretă în mijlocul orașului? Că și ele pot avea depresii, nu numai noi. Chiar am citit undeva despre o lebădă care a murit de tristețe pentru că niște adolescenți i-au zdrobit ouăle din cuib cu niște cărămizi. Și a stat lângă ele așa sparte cum erau, nu le-a părăsit. Ea vedea acolo puii ei, chiar dacă incă nu ieșiseră din ou. Aveau deja un chip în inima sa. Și a plâns de durere de dorul lor până când s-a stins. Așa și cu egreta mea, cine știe ce-o fi pățit. Eu cred că într-o viață anterioară am fost surori. Doar că eu am avut de izbăvit o pedeapsă și a trebuit să mă nasc așa cum sunt acum. Altfel nu se explică de unde atâtea nenorociri. Dar tot o egretă sunt și eu în felul meu, însă una neagră. De la doliul ăsta pe care îl port mereu că aproape s-a făcut ca o scoarță/ depus ca o crustă. Mai ales aici, în inimă. Ea are penele albe, dar tot singurică e. Oare  i s-or fi zburătăcit și eu toți prietenii ca și mie? La un moment dat a venit un pescăruș lângă ea, dar a plecat. Apoi au însoțit-o niște rățuște sălbatice, dar și ele și-au luat zborul. Până la urmă tot singură a rămas. Cine știe ce-o fi și în sufletul ei... Uneori mă gândesc să cobor la ea și s-o strâng puternic în brațe.  Să simtă că cineva o înțelege și îi este aproape. Dar nu cred c-ar fi o idee prea bună. În definitiv e o pasăre, nu? Iar eu mi-am pierdut demult aripile. Sau să mă așez lângă ea, să încremenesc și eu acolo. Asta chiar s-ar putea să-i placă. Și-ncet-încet o să ne apropiem. Și, cine știe? Poate într-o zi o să ne luăm împreună zborul și-o să plecăm de-aici. Departe de acest oraș, de această lume in care singurătățile trec unele pe lângă altele fără să se mai vadă. Dar cui să-i las puiul meu? Căci dintre toate singurătățile, aceea a autismului este cea mai mare. Iar puiul meu are nevoie de cineva care să-l ajute să iasă din ou. Să spargă odată coaja aia, cât ar fi de tare. (după o scurtă pauză) Prostii! În realitate egretei mele îi place să fie singură, am văzut eu. Ei nu-i prea plac tovărășiile. Pentru ea singurătatea e o alegere, spre deosebire de mine. Uneori flutură din aripi și se zbenguie prin apă de-ai zice că este cea mai fericită ființă de pe pământ. Aproape că mă face să mor de invidie. Ce n-aș da să fiu și eu așa ca ea. Dar sunt zile când mi se pare supărată. Atunci mă chircesc în colțul meu și mă tot gândesc la ea. Și m-apucă o așa milă că mă podidesc lacrimile. Apoi imi dau seama că de fapt pe mine mă văd acolo, eu sunt cea tristă. Uf, iar am început să devin dramatică. Așa m-apucă de fiecare dată când fac curat, m-apucă depresiile. Vorbesc cu personaje imaginare și spun  tot felul de bazaconii. Parc-aș fi fi-mea. Nu, că oleacă de autistă sunt și eu. Chiar dacă n-am fost înainte, am devenit între timp. Ar fi chiar să elaborez  o teorie. Autismul poate fi ceva genetic sau poate porni de la o traumă, dar poate să fie și transmis de la copiii autiști la părinții lor cărora viața le-a întors spatele. (Reintră în camera; vine în fața spectatorilor și începe să declame ca și cum ar recita o poezie) Părinții copiilor autiști sunt niște umbre. Ei sunt singurele viețuitoare care nu au ieșit incă din epoca glaciară. Îi poți recunoaște ușor după felul imponderabil de a fi aducând intrucâtva cu figurinele de hârtie din arta origami. Uneori sunt chiar mai fragili decât copiii lor. De aceea în unele momente se țin singuri în brațe. Părinții copiilor autiști fac parte dintr-o specie necunoscută încă. Asta deoarece până acum nu a vrut să-i observe nimeni, neprezentând interes pentru cercetători. Părinții copiilor autiști sunt ei înșiși niște copii autiști. Ei sunt născuți din singurătatea copiilor lor și învață să se descurce odată cu ei. Mamele copiilor autiști au cea mai lungă perioadă de gestație. Ele sunt singurele cazuri cunoascute în care cordonul ombilical nu se taie niciodată. (scurtă pauză; revenire din reverie) Uite că iar am început să fac și poezii!  M-am scrântit dracu la cap și eu, asta e boală care se ia . Dar mâine o să uit tot, tot, că musai s-o iau iar de la-nceput cu forțe proaspete. Știti ce-o să fac? Voi deschide o afacere în Zanzibar, că la asta nu s-a gândit nimeni. Excursii organizate pentru oameni bogați  pe care nu-i mai impresionează nimic. La gâdilat de giboni. Nu că  sună mișto? Jur că asta voi face, o să vedeți!  Zilele astea am tras o fuguță pe-acolo, nici nu vă imaginați cât e de frumos. Și au niște plaje, mamă-mamă... nenorocire! (Scurtă pauză. Aparte, cu voce scăzută, ca pentru sine) Și totuși ce-o fi căutând egreta mea singurică în mijlocul orașului?... (Brusc se întoarce, se duce la fiecare ușă și ascultă cu urechea ca și când i-ar fi teamă să nu fie cineva pitit acolo și să audă ce spune. Revine în mijlocul camerei și vorbește șoptit, ca și cum ar spune un secret, apoi din ce în ce mai tare, mai hotărât): Ieri a înotat fără baston! Da, da. Fără s-o ajute nimeni.  Ce, nu mă credeți? Uite, îmi dau cuvântul de onoare și știți că eu nu mint. Mi-a zis, "Mami, la începutul cursurilor domn' profesor ne-a dat la fiecare câte-o baghetă ca să ne ținem de ea când înotăm, dar eu astăzi chiar n-am mai avut nevoie; am fost prima care i-a dat drumul din mână. Toți ceilalți copii se țineau în continuare de ea ca să plutească iar eu am împins-o pe-a mea mai încolo și am înotat  în urma ei, după care am prins-o din urmă și din nou am împins-o și iar am înotat după ea și domnul profesor m-a văzut și a zis, ia uitați-vă, copii, fetița asta a reușit să înoate singură,  deși suntem abia la al treilea curs, asta se numește să fii o învingătoare." (după o scurtă pauză) Vă dați seama? (voce puternică, în crescendo, cu accente dramatice. Imperială): Unsprezece ani, unsprezece ani au trecut dintre care șapte de terapie intensivă a câte opt ore pe zi, unsprezece ani în care am stat zi de zi, oră de oră, minut cu minut inchisă în cutia asta nenorocită fără să mai pot face nimic, unsprezece ani în care am privit de pe balcon cum pleacă trenurile din gară fără mine, unsprezece ani în care singurul lucru pe care mi l-am putut permite a fost să urc în câte-o sâmbătă pe munte ca să mai pot răsufla, unsprezece ani de frustrări și de privațiuni și de vise, unsprezece ani au trebuit pentru ca fetița mea să-și poată împinge puțin mai departe de ea bastonul! Și sunt sigură, da, sunt sigură că odată mă va lua de-aici și-mi va spune hai mami să urcăm împreună pe muntele ăla în care m-ai cărat tu în cârcă atunci când eram mică și nu m-ai lăsat până nu am coborât din spatele tău și am reușit să ajung singură pe culme după care am început să țopăim amândouă de bucurie și să  strigăm  ca nebunele "am învins". Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   Sunt impresionat! Nu m-am așteptat la niște observații critice atât de aplicate. Și de pertinente. Asadar, vă mulțumesc! Imi pare rău că, din anumite motive, nu pot posta tot textul. M-ar fi bucurat să vă știu părerea după ce îl veți fi citit integral. Precizez doar că a fost nominslizat în primele 7 piese potențial câștigătoare la Concursul de monodrame Bacău - acum doi sau trei ani. Se numește "Egreta neagră".   Postat de catre Florentin Sorescu la data de 2026-09-28 23:22:00 Parcurge cronologic comentariile acestui autor Text anterior       Text urmator               Singurătățile care se privesc Exercițiu de lectură asupra „Fragmentului final dintr-o monodramă al cărei subiect nu îl pot dezvălui, dar îl puteți intui”, de Florentin Sorescu Există texte care se oferă lecturii prin ceea ce spun și texte care încep să existe cu adevărat prin ceea ce lasă între lucrurile spuse. Fragmentul lui Florentin Sorescu aparține, cred, celei de-a doua categorii. Și spun deliberat fragmentul, pentru că autorul însuși ne avertizează încă din titlu că avem înainte numai partea finală a unei monodrame. Orice judecată asupra întregului ar fi, prin urmare, prematură. Putem însă observa mecanismele acestui final și, mai ales, felul în care ele produc sens. La prima lectură, lucrurile par aproape simple. Un om privește o egretă. Pasărea este singură. De aici începe un monolog care înaintează când grav, când ironic, când tandru, când aparent dezordonat. Omul vorbește despre pasăre, apoi despre sine, despre singurătate, despre copil, despre autism, despre personaje imaginare, despre depresie, despre Zanzibar, despre giboni, despre înot și, în cele din urmă, despre unsprezece ani de așteptare. Am putea spune: divagație. Numai că tocmai aici începe textul. Egreta „De ceva vreme vine aici o egretă.” Este o intrare aproape cinematografică. Camera imaginară nu se îndreaptă către personaj, ci către pasăre. Mai mult, aceasta nici măcar nu se află în imediata lui apropiere: „jos, pe râu, într-un ochi de apă”. Există deja o distanță. Cineva privește pe cineva. Personajul încearcă imediat să-i inventeze o biografie. Poate că pasărea și-a pierdut familia. Poate că încearcă să uite. Poate că ceilalți au părăsit-o. În câteva rânduri, egreta încetează să mai fie numai egretă și devine suprafață de proiecție. Dar textul se împotrivește unei simbolizări facile. Omul însuși își demontează ipoteza: „Prostii! În realitate egretei mele îi place să fie singură, am văzut eu.” Această retractare este esențială. Dacă autorul ar fi păstrat simpla ecuație egretă singură = om singur, textul ar fi devenit previzibil. Numai că pasărea nu acceptă să fie confiscată simbolic. Singurătatea ei poate fi alegere; a omului, nu. Cele două singurătăți se privesc, dar nu sunt identice. Și tocmai diferența dintre ele produce tensiunea. Un monolog care refuză să meargă drept Discursul înaintează prin rupturi. Gândul începe într-un loc și sfârșește în altul. Personajul privește egreta, vorbește despre sine, se întoarce la ea, își imaginează că o ia în brațe, se ironizează, schimbă registrul, intră în cameră, revine în fața spectatorilor. Aceste treceri au ceva din montajul cinematografic. Nu asistăm la dezvoltarea liniară a unei idei, ci la succesiunea unor secvențe mentale. Exterior: egreta. Interior: omul. Exterior: pasărea singură. Interior: copilul. Prezent: privirea. Trecut: bazinul de înot. Real: camera. Imaginar: personajele cu care vorbește. Derizoriu: afacerea din Zanzibar și „un milion bogați”. Tragic: cei unsprezece ani. Dar aceste planuri nu sunt așezate unul lângă altul ca sertarele unei comode. Ele interacționează. Fiecare modifică sensul celorlalte. Aici fragmentarea devine mai mult decât procedeu formal. Ea reproduce un mod de funcționare a conștiinței. Durerea profundă rareori se povestește liniar. Memoria sare. Se apără. Deviază. Introduce o glumă exact acolo unde continuarea firească ar deveni insuportabilă. Umbrele La un moment dat, personajul se întoarce în cameră și „începe să declame ca și cum ar recita o poezie”: „Părinții copiilor autiști sunt niște umbre.” Fraza schimbă temperatura textului. Până aici puteam încă presupune că avem în față un personaj excentric, solitar, poate depresiv, care își construiește interlocutori imaginari și vorbește cu o pasăre. Din acest moment, ceea ce citisem începe să se reașeze. „Umbra” nu mai este numai metaforă. Personajul însuși trăiește scenic asemenea unei umbre. Este prezent și absent. Vorbește spectatorului, apoi uită parcă de el. Vorbește egretei. Vorbește unor personaje imaginare. Vorbește sieși. Intră și iese din propriul discurs. Urmează una dintre cele mai puternice imagini ale fragmentului: „Îi poți recunoaște ușor după felul imponderabil de a fi aducând încrucătura cu figurinele de hârtie din arta origami.” Comparația este neașteptată. Omul apăsat de o enormă povară devine „imponderabil”. Suferința, care ar trebui să îngreuneze, îl transformă într-o figură de hârtie. Apoi metafora este împinsă până la imposibil biologic: „Mamele copiilor autiști au cea mai lungă perioadă de gestație. Ele sunt singurele cazuri cunoscute în care cordonul ombilical nu se taie niciodată.” Nu mai suntem în registrul constatării. Suntem într-un real remodelat de afect. Iar acesta este unul dintre procedeele recognoscibil postmoderne ale textului: frontiera dintre real, metaforic, imaginar și scenic devine permeabilă. Textul nu ne avertizează când o traversăm. Apărarea prin deriziune Și exact când discursul riscă să devină prea grav, personajul îl sabotează. „Uf, iar am început să devin dramatică.” Urmează Zanzibarul, milionul de bogați, gibonii, fuga pe acolo. Schimbarea este atât de abruptă încât poate părea o simplă bufonerie. Nu cred că este. Personajul simte apropierea propriei dureri și fuge din fața ei. Umorul devine mecanism defensiv. Deriziunea nu anulează tragicul, ci îl ține pentru câteva clipe la distanță. Aici funcționează foarte bine alternanța registrelor. Tragicul continuu ar fi putut împinge fragmentul spre melodramă. Comicul continuu l-ar fi transformat în farsă. Dar cele două se contaminează. Râdem și, aproape în aceeași clipă, descoperim că poate n-ar fi trebuit să râdem. Este una dintre capcanele lectoriale cele mai interesante ale fragmentului. Textul care își schimbă trecutul Din perspectiva unei lecturi de tipul celei pe care am numit-o cândva cuantica lecturii, aici se produce fenomenul cel mai interesant. Într-un text strict liniar, citim A, apoi B, apoi C. A rămâne A după ce am ajuns la C. Aici nu. Informația ulterioară intervine asupra semnificației informației anterioare. Când aflăm despre copil, ne întoarcem mental la egretă. Când aflăm despre autism, singurătatea capătă altă densitate. Când aflăm despre depresie, personajele imaginare își schimbă funcția. Când ajungem la cei unsprezece ani, glumele anterioare nu mai sunt aceleași glume. Textul citit modifică textul deja citit. S-ar putea vorbi aici despre o retroacțiune lectorială. Ultima secvență nu adaugă pur și simplu o informație; ea reconfigurează câmpul semantic anterior. De aici apare ceea ce putem numi haloul lectorial. În jurul enunțurilor rămâne un spațiu de sens care nu este scris explicit. Lectorul îl produce prin asociere, memorie, anticipare și revenire. Egreta nu „înseamnă” copilul. Egreta nu „înseamnă” părintele. Egreta nu „înseamnă” singurătatea. Dar, după ce am parcurs fragmentul, ea poartă câte ceva din toate acestea fără să înceteze să fie pasăre. Două singurătăți Există o frază aparent secundară care mi se pare decisivă: „Oare i s-or fi zburătăcit și eu toți prietenii ca și mie?” Pentru o clipă, omul încearcă să tragă pasărea în propria sa condiție. Apoi descoperă că egreta nu suferă. Ea alege singurătatea. Omul, dimpotrivă, pare să-și construiască imaginarul tocmai pentru a nu rămâne singur. Inventează interlocutori, proiectează stări asupra păsării, îi vorbește spectatorului, transformă realitatea în scenă. Aici titlul exercițiului nostru își găsește justificarea: singurătățile se privesc, dar nu se recunosc pe deplin una în cealaltă. Poate tocmai de aceea personajul revine obsesiv la egretă. Nu pentru că pasărea îi seamănă, ci pentru că posedă ceea ce omului îi lipsește: capacitatea de a fi singură fără ca singurătatea să devină rană. Și de aici tandrețea aproape absurdă a dorinței de a o lua în brațe. Bazinul Apoi vine amintirea. Copilul înoată fără baston. Scena este povestită precipitat, cu repetiții, adresări directe, exclamații. Sintaxa însăși pare contaminată de emoție: „Da, da. Fără s-o ajute nimeni.” Pentru câteva clipe, textul își schimbă din nou natura. Nu mai contemplăm pasărea, nu mai ascultăm considerații despre autism, nu mai asistăm la autoironia personajului. Vedem un copil în apă. Apa devine aici, fără ca autorul să insiste simbolic, spațiul unei suspendări a neputinței. Bastonul dispare. Profesorul îl ia din mâna copilului. Ceilalți continuă exercițiul. Fetița rămâne în urmă. Și înoată. Este poate singura secvență a fragmentului în care victoria este concretă, corporală, verificabilă. De aceea exclamația profesorului — „fetița asta a reușit să înoate singură” — pregătește atât de puternic ceea ce urmează. Pentru că cititorului i se oferă o clipă de eliberare exact înainte de lovitura finală. Unsprezece ani Repetiția schimbă ritmul: „Unsprezece ani, unsprezece ani au trecut…” De aici înainte, masca începe să cadă. Aflăm despre terapie intensivă, despre drumuri, despre speranță, despre frustrare, despre privațiuni și vise. Dar ceea ce mi se pare remarcabil este că textul nu formulează încă totul până la capăt. Chiar titlul ne spusese: subiectul nu poate fi dezvăluit, dar poate fi intuit. Și astfel lectorului îi revine sarcina cea mai grea: să completeze ceea ce personajul nu poate sau nu vrea să spună. Ultima imagine invocă momentul în care fetița ar urma să urce singură muntele, iar părintele să alerge după ea și cele două să strige: „am învins”. Cuvântul este devastator tocmai pentru că victoria rămâne proiectată. Nu știm, din fragmentul oferit, întregul context al acestei așteptări. Și nu avem dreptul să-l inventăm. Dar știm suficient pentru a înțelege că prezentul personajului este locuit de un viitor imaginat timp de unsprezece ani. Monodrama ca spațiu al interferenței Aici se află, cred, reușita fragmentului. Nu în poveste luată ca atare, oricât de puternică ar fi încărcătura ei afectivă. Literatura nu se validează prin gravitatea suferinței despre care vorbește. Reușita se află în organizarea indirectă a acestei suferințe. Fragmentarea, schimbările de registru, metateatralitatea, adresarea directă spectatorului, personajele imaginare, amestecul dintre confesiune și reprezentare, real și imaginar, liric și burlesc, discontinuitatea temporală, autoreferențialitatea („iar am început să devin dramatică”) sunt mijloace pe care le putem situa într-o sensibilitate postmodernă. Dar inventarul procedeelor spune prea puțin. Mai important este ce fac ele împreună. Ele împiedică sensul să se fixeze prea devreme. Lectorul este obligat să-și revizuiască succesiv ipotezele. Crede că citește despre o egretă. Apoi despre singurătate. Apoi despre autism. Apoi despre un părinte. Apoi despre memorie. În realitate, citește despre toate acestea simultan, pentru că fiecare plan continuă să vibreze în celelalte. Aș numi această relație, în termenii cuanticii textuale, interșanjabilitatea funcțională a planurilor. Nu pentru că planurile ar putea fi pur și simplu schimbate între ele, ci pentru că funcția unuia poate migra temporar în altul. Egreta preia singurătatea omului; omul încearcă să preia singurătatea egretei; copilul modifică sensul părintelui; imaginarul protejează realul; comicul poartă tragicul; prezentul este ocupat de trecut, iar trecutul de un viitor care încă așteaptă să se împlinească. Sensul nu mai locuiește într-un singur plan. Locuiește între ele. Haloul După terminarea lecturii, egreta rămâne. Aceasta mi se pare proba cea mai simplă. Nu rămân Zanzibarul, milionul de bogați sau gibonii, deși își au funcția lor. Nu rămâne nici măcar discursul aproape teoretic despre părinții copiilor autiști. Rămâne pasărea. O vedem din nou singură, în ochiul de apă. Numai că nu mai este pasărea de la început. Textul nu a schimbat-o. Lectura a schimbat-o. În jurul ei s-au depus succesiv copilul, bazinul, bastonul, figurinele de origami, cordonul ombilical care nu se taie, personajele imaginare, depresia, gluma, muntele și acel „am învins” încă proiectat undeva într-un viitor al speranței. Acesta este haloul lectorial: ceea ce textul nu mai trebuie să spună pentru că, după lectură, există deja în noi. Iar cele două singurătăți continuă să se privească. Una, poate, pentru că a ales să fie singură. Cealaltă, poate, pentru că încă așteaptă să nu mai fie.   Postat de catre Elena Stefan la data de 2026-09-28 22:08:35               Am citit, deocamdată fugitiv. Textul însă nu este dintre cele peste care se poate trece fugitiv. Sub aparenta lejeritate a monologului, cu autoironie, divagații și câteva derapaje deliberat burlești, se construiește treptat o tensiune dramatică autentică. Egreta este un foarte bun nucleu simbolic: singurătatea ei cheamă singurătatea personajului, dar cele două nu se suprapun simplist. Iar alternanța dintre deriziune, tandrețe, imaginar și durere împiedică textul să alunece în sentimentalism. Finalul, mai ales, obligă la reconsiderarea celor citite anterior. Câteva pasaje care păreau simple excentricități ale personajului capătă retrospectiv altă lumină. Mă opresc aici. Textul merită o lectură mai atentă și voi reveni, pentru că am impresia că sub monologul aparent dezordonat există o arhitectură mult mai riguros construită decât lasă autorul să se vadă la prima lectură.   Postat de catre Elena Stefan la data de 2026-09-28 18:05:30	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23992 Comentarii: 120009 Useri: 1426
ADMINISTRARE