PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Tăcerea care vorbește* Text postat de Elena Stefan Tăcerea care vorbește Exercițiu de lectură la poemul „Ca merele de ceară, un popor*”, de Doina Uricariu Data de la sfârșitul poemului — 5 octombrie 1987 — este una dintre componentele sale esențiale. Nu pentru că ar explica poemul din exterior, ci pentru că îi definește universul contextual. Într-un spațiu în care realitatea nu putea fi exprimată liber, literatura era obligată să creeze căi secundare de propagare a sensului. Adevărul nu dispărea, dar își schimba forma de existență. Nu se mai putea manifesta ca realitate de ordinul întâi, directă, explicită, ci trebuia să treacă în realități de ordinul al doilea, al treilea sau în forme succesive de substituție semantică. Textul devenea astfel un mediu aparent închis, dar prevăzut cu fante prin care sensul putea trece. Poemul Doinei Uricariu este construit tocmai pe această tensiune dintre ceea ce se spune și ceea ce trebuie înțeles. Primul vers este aproape testamentar: „Şi după ani, acelaşi lucru voi mărturisi”. Nu avem o simplă constatare, ci promisiunea persistenței unei judecăți. Timpul nu va schimba ceea ce este afirmat. „Mărturisirea” presupune însă și existența unui adevăr care trebuie depus, conservat și transmis. Cuvântul introduce încă de la început ideea unui adevăr sub presiune. Urmează afirmația centrală: „în vorba lor n-a fost vreun adevăr”. „Vorba lor” nu este individualizată. Tocmai această indeterminare îi conferă forță. Textul nu nominalizează instituția, puterea, propaganda sau autoritatea. Lectorul epocii putea însă recunoaște referentul. Acesta este unul dintre mecanismele esențiale ale poemului: absența numelui propriu nu produce gol, ci obligă lectorul să completeze spațiul. Ceea ce nu putea fi spus direct este transferat în responsabilitatea receptării. Aici intervine codul lectorial. Un cititor exterior acelui univers istoric poate vedea o meditație generală asupra minciunii și manipulării. Lectorul anului 1987 putea vedea însă altceva. Pentru el, „vorba lor” avea o densitate contextuală imediată. Nu era nevoie ca poetul să scrie cine sunt „ei”. Realitatea extratextuală completa pronumele. Poemul continuă printr-o imagine remarcabilă: „şi, chiar dac-o fisură-l anunţa, / era cu-atât mai mult un alt tărâm”. Adevărul nu apare deplin. El este numai „anunțat” de o fisură. Imaginea fisurii este fundamentală. Avem un univers aparent compact, dar nu perfect etanș. Printr-o crăpătură, realitatea poate fi percepută. Nu intră în text în forma sa directă, ci printr-un semn al prezenței sale. Din perspectiva cuanticii textuale, această „fisură” funcționează aproape literal ca o fantă de propagare semantică. Într-un mediu discursiv controlat, în care exprimarea directă era blocată, sensul putea trece prin deschideri mici: metafore, substituții, formule aparent generale, imagini care nu denunțau explicit și tocmai de aceea puteau supraviețui cenzurii. Cuvântul nu lovea frontal zidul; îl traversa prin fisuri. De aceea, imediat după apariția fisurii, poetul introduce „o coajă peste pâinea fără miez”. Imaginea este devastatoare prin simplitate. Există înveliș, dar lipsește substanța. Forma este păstrată, conținutul a dispărut. Putem vedea aici o figură a discursului oficial, dar și una a întregii realități sociale în care aparențele trebuiau conservate chiar atunci când interiorul fusese golit. „Cuvinte-alese, vorbe iar şi iar meşteşugite, / silabe ticluite” continuă aceeași logică. Limbajul devine obiect de manufactură. Nu mai este mediu al adevărului, ci instrument de construcție a aparenței. Verbele și adjectivele trimit spre artificialitate: cuvintele sunt „alese”, vorbele „meșteșugite”, silabele „ticluite”. Nimic nu mai pare spontan sau adevărat. Avem un limbaj fabricat. Și apoi apare imaginea care concentrează întregul poem: „taraba, / la care vinzi ca merele de ceară un popor”. Merele de ceară sunt perfecte ca aparență și nule ca hrană. Pot imita culoarea, forma, luciul fructului, dar nu au sevă, gust, miros sau viață. Poporul devine astfel obiect de vitrină. Nu mai este comunitate vie, ci reprezentare. Imaginea poate fi citită aproape ca un muzeu al figurilor de ceară, în care viața este conservată numai ca aparență a vieții. Aici poemul diagnostichează, fără să numească explicit, o realitate concentrațională. Oamenii există, dar existența lor publică este substituită prin reprezentări fabricate. Limbajul oficial îi transformă în obiecte ale propriei sale retorici. Poporul nu mai este lăsat să se manifeste în realitatea sa de ordinul întâi. Este convertit în imagine, slogan, statistică, formă discursivă. „O legătură de pătrunjel de-ar fi şi trup şi suflet” adâncește brutal această degradare. Omul este coborât spre marfă banală, legată și expusă. Iar versul următor — „străini de-am fi de aţa ieftină care ne leagă...” — introduce o altă tensiune. Comunitatea există, dar ceea ce o ține împreună este precar, artificial, ieftin. Legătura nu este organică, ci impusă. Textul trece apoi de la diagnoza colectivă la asumarea individuală: „Nu pot să fiu absent din tot ce spun / şi nici străin din spaima ce se-mparte”. Acesta este unul dintre punctele în care poemul își asumă explicit responsabilitatea. Eul poetic refuză absența. Nu poate pretinde că vorbește din afara realității și nici că frica aparține numai celorlalți. Spaima este „împărțită”. Devine experiență comună. În acest punct, poezia încetează să mai fie numai act estetic și devine act de participare. Poetul nu poate ieși din propriul text și nici din comunitatea căreia îi aparține. Chiar dacă limbajul este obligat să fie oblic, responsabilitatea rămâne directă. Finalul este extraordinar prin condensare: „Să naști minciuni drept adevăr înseamnă tot un fel de moarte.” Nu ni se spune cine moare. Poate adevărul. Poate limba. Poate conștiința. Poate comunitatea. Poate toate împreună. Aici poemul se deschide din nou multipolar. Minciuna prezentată ca adevăr nu produce doar eroare. Produce degradare ontologică. Dacă limbajul este spațiul în care realitatea devine inteligibilă, falsificarea lui repetată alterează însăși capacitatea unei comunități de a-și percepe existența. Din acest motiv, formula „un fel de moarte” nu este hiperbolă. Este diagnostic. Într-un sistem în care adevărul nu poate circula direct, moartea nu trebuie să fie numai biologică. Poate exista o moarte a limbajului, o moarte a discernământului, o moarte a memoriei, o moarte a libertății de a numi lucrurile. Poemul Doinei Uricariu funcționează astfel în mai multe registre simultan. La nivel vizibil avem cuvinte, pâine, coajă, tarabă, mere de ceară, pătrunjel și ață. La nivel subiacent se conturează un întreg mecanism social. Realitatea de ordinul întâi nu poate fi expusă direct, dar este developată prin realități succesive de ordin secund. Metafora nu ascunde adevărul pentru a-l anula, ci îl ascunde pentru a-l salva. Aici apare una dintre cele mai interesante situații pentru cuantica textuală. Lectorul nu primește sensul finalizat. El trebuie să-l reconstruiască. Textul furnizează semnale, fisuri, indicii și obiecte substitutive. Lectorul epocii, dacă poseda codul necesar, putea trece dincolo de înveliș și putea reconstitui realitatea. În acest proces, cenzura putea controla semnul, dar nu putea controla integral sensul. Putea verifica dacă anumite cuvinte erau sau nu prezente, dar nu putea împiedica toate relațiile pe care lectorul le putea stabili între cele existente. Textul devenea astfel un univers aparent închis și totuși permeabil. Ca într-un fenomen de propagare prin fante, sensul trecea dintr-un mediu în altul. Din realitatea reprimată în metaforă. Din metaforă în text. Din text în universul lectorial. Iar acolo, în conștiința cititorului, se putea recompune ceea ce nu fusese niciodată scris explicit. Aceasta este poate funcția cea mai profundă a poemului: să transforme tăcerea impusă într-o altă formă de vorbire. De aceea, data de 5 octombrie 1987 trebuie păstrată lângă poem. Ea ne spune că aceste versuri nu au fost scrise după dispariția sistemului, când realitatea putea fi numită fără risc. Au fost scrise în interiorul lui. Într-un timp în care adevărul trebuia să treacă prin fisuri, poezia putea deveni una dintre ele. Iar ceea ce nu putea fi spus continua, totuși, să se spună. Era tăcerea care vorbește. *Ca merele de ceară, un popor Doina Uricariu Şi după ani, acelaşi lucru voi mărturisi: în vorba lor n-a fost vreun adevăr şi, chiar dac-o fisură-l anunţa, era cu-atât mai mult un alt tărâm, o coajă peste pâinea fără miez. Cuvinte-alese, vorbe iar şi iar meşteşugite, silabe ticluite, haos şi taraba, la care vinzi ca merele de ceară un popor. O legătură de pătrunjel de-ar fi şi trup şi suflet, străini de-am fi de aţa ieftină care ne leagă... Nu pot să fiu absent din tot ce spun şi nici străin din spaima ce se-mparte: Să naști minciuni drept adevăr înseamnă tot un fel de moarte. 5 octombrie 1987 Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23992 Comentarii: 120009 Useri: 1426
ADMINISTRARE