FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Drumul Crucii
Text postat de Dragos Tudose
Numele meu este Hannah, și sunt maica stareță de la mânăstirea Saint Joseph, din provincia Quebec. Numele meu este mai puțin important. Ceea e e cu adevărat important, este motivul pentru care vă scriu. Vă scriu dintr-un profund sentiment de indignare care-mi otrăvește ultimele zile de viață. Trebuie să menționez, deși nu e foarte important pentru cele ce am să vă relatez în continuare, că am o vârstă înaintată și, de curând, am fost depistată cu un cancer cu multiple metastaze. În concluzie, nu mai am foarte mult de trăit. Tocmai de aceea, țin să clarific niște lucruri esențiale, înainte ca eu să plec de pe acest pământ. Să revenim însă la problema mea (și nu numai a mea, ci a unei întregi comunități).
Indignarea mea pleacă din proferarea unor neadevăruri, din ascunderea unor fapte și mistificarea lor, lucru care afectează grav comunitatea noastră. În fapt, este vorba despre nuvela domnului Roger Lemelin, publicată în urmă cu 3 ani de zile (n.a. nuvela a fost publicată în anul 1935) în cunoscută gazetă de literatură „Glasul Cuvintelor” din Saint Jerome. Domnul scriitor Roger Lemelin și-a permis, cu o evidentă rea credință, să mistifice o întâmplare care a afectat atât abația noastră, cât și întregul oraș. Domnul scriitor a povestit în nuvela sa doar o parte din tot ceea ce s-a petrecut în comunitatea noastră, interpretând după bunul său plac faptele, dându-le conotații care nu au nici o legătură cu realitatea și, pe de altă parte, uitând să menționeze altele, ciuntind astfel adevărul. Eu, ca slujitoare a Domnului, nu pot rămâne indiferentă în fața unei astfel de samavolnicii, cu atât mai mult cu cât, un astfel de mod de a prezenta faptele, ne-a adus atât de multe prejudicii.
Acum, că am explicat motivul care m-a împins să vă scriu, să trecem la fapte. Mai exact la a pune faptele în ordinea lor firească și adevărată, iar nu așa cum le-a prezentat domnul scriitor Roger Lemelin. O parte dintre întâmplările povestite în prima parte a nuvelei sunt destul de aproape de adevăr. Într-adevăr, părintele Thomas, cu sprijinul întregii noastre comunități, a ridicat, în urmă cu mai bine de douăzeci de ani, acest sfânt lăcaș și da, e adevărat că părintele Thomas e un adept al modernismului, al progresului, chiar asumându-și uneori niște riscuri foarte mari. În fine, ideea e că, în urmă cu mai mult de douăzeci de ani, atunci când el a sosit în comunitatea noastră, ne-a propus să ridicăm o biserică. Mai mult chiar, ne-a propus să ridicăm o biserică cu totul altfel, o biserică democratică, în care toți oamenii să fie egali. Pentru asta, părintele Thomas a propus ca biserica, deși una gotică, să nu aibă coloane. În acest fel, oriunde te-ai afla în biserică, vei putea vedea nestânjenit întregul altar. Toți au fost foarte încântați de idee și au decis să strângă fonduri pentru ridicarea Sfântului Lăcaș. Apoi, în doar doi ani, construcția a fost ridicată. Eram toți foarte mândri de biserica noastră. Dar părintele Thomas încă nu era mulțumit.
Într-una din duminici, la sfârșitul slujbei, ne-a propus o altă modernizare. Era vorba despre un sistem de sunet performant cu ajutorul căruia să poți auzi slujba, indiferent de locul în care stai. Am aprobat cu toții și sistemul de sonorizare a fost adăugat. Apoi, în anul următor, părintele Thomas a propus achiziționarea unui sistem de climatizare pentru că, din păcate, în biserica noastră era, în zilele de vara, destul de mare zăpușeala. Sistemul a fost instalat și, pe data, s-a făcut răcoare. Următoarea inovație a fost orga electrică. Apoi... au mai fost și altele...
Toate aceste inovații pe care părintele Thomas le-a adus bisericii noastre nu au rămas neobservate. S-a scris în ziare despre ele, s-a vorbit la radio. Biserica noastră a devenit cunoscută, apreciată și mulți pelerini ne treceau pragul. Comunitatea era mulțumită, toate mergeau bine și nu părea să se anunțe nimic rău care să întunece viitorul bisericii nostre. De fapt, realitatea e că toți eram mulțumiți, mai puțin chiar părintele Thomas. El niciodată nu e pe deplin mulțumit. El e într-o permanentă căutare, astfel încât doar drumul către progres îi poate aduce fericire. Odată realizat fiecare obiectiv de care v-am vorbit, părintele găsea mereu altceva de făcut, altceva de adăugat. Acum, în final, ajunsese la tablouri. Biserica noastră, frumoasă și deosebită așa cum era, nu avea nici măcar un tablou în interior. Părintele Thomas nu putea lăsa ca lucrurile să continue așa. Nu. El a decis că e nevoie de o serie de tablouri, doisprezece la număr, care să ilustreze viața lui Iisus. Seria urma să se numească Drumul Crucii. În plus, pentru a păstra nota de originalitate și modernism a bisericii noastre, tablourile urmau să fie realizate în manieră suprarealistă. În realitate, la data când a apărut ideea asta, cam nimeni dintre noi nu știa mare lucru despre pictura suprarealistă. Nici măcar părintele Thomas. Tot ce știa despre suprarealism se baza pe câteva reproduceri ale unor tablouri celebre ale lui Picasso pe care le văzuse întâmplător într-o revistă literară. Dintre ele, cel care-i rămăsese cu adevărat în minte fusese Guernica. Inițial nu pricepuse mare lucru din imaginea afișată în ziar, dar îl impresionase foarte tare acel urlet transfigurat în maxilarele contorsionate ale oamenilor și animalelor din tablou. Rămăsese cu imaginea asta în minte și, acum, își dorea o serie de tablouri în aceeași manieră.
Apoi, așa cum menționează și scriitorul Roger Lemelin, întâmplarea a făcut ca, la Quebec, să aibă loc o expoziție a pictorului francez Paul Lafrance. Acum, după ce am făcut mai multe cercetări (ajutată fiind și de maicile de la Mânăstirea Sainte Marie du Livet de lângă Bordeaux, cărora le mulțumesc încă o dată pentru amabilitatea cu care au răspuns scrisorilor mele), acum zic, știu bine că nu era cine știe ce de capul lui Paul Lafrance. În Franța, el era văzut ca un pictor de mâna a doua, ba chiar se bănuia că s-ar ocupa cu realizarea a tot felul de falsuri după tablouri celebre (deocamdată nu e nimic demonstrat în acest sens). Atunci însă, în zilele expoziției sale din Quebec, noi nu știam despre el decât ceea ce scria în ziarul local. Era vorba despre o cronică scrisă de un anume Liam Jackson, în care pictorul Paul Lafrance era asemuit, nici mai mult nici mai puțin, decât cu Picasso. Se spunea, în articol, ca „e singurul pictor demn să țină penelul în mâna după Picasso”. Articolul era împănat cu astfel de laude pe care noi, inocenți, le-am luat de bune. În urma articolului, într-o seară de iunie, Părintele Thomas era prezent, în holul Muzeului Municipal, la vernisajul expoziției tânărului pictor francez, Paul Lafrance. Lume multă, haine de gală, doar părintele Thomas făcea notă discordantă, căci „sutana sa, înverzită de cât de mult fusese purtată, era puțin cam scurtă, lăsând să i se vadă încălțările pline de praf, din care ieșeau niște șosete groase, de lână neagră”.
Am citat aici o scurtă prezentare a a părintelui nostru, făcută de domnul scriitor Roger Lemelin în nuvela sa. Îmi voi permite să mai citez și în continuare din sus numita nuvelă, fără însă a mai specifica asta, tocmai pentru a sublinia că domnul scriitor, chiar și atunci când a prezentat relativ onest faptele, a încercat să introducă și o anumită doză de derizoriu, în încercarea sa de a-l discredita pe părintele Thomas și, implicit, întreaga noastră comunitate.
În fine, părintele a zăbovit mult în fața fiecărui tablou, „cu o remarcabilă gravitate, ca și când ar fi trebuit să le dea o sentință pentru cer sau pentru iad. Din când în când, își trecea nervos o mană prin părul sur, iar cu cealaltă mototolea ghem, în deschizătura buzunarului său încăpător, o batistă mare cadrilată”.
Nu voi insista prea mult asupra acestei prime părți a întâmplării pentru că, de bine de rău, domnul scriitor a prezentat-o cât de cât onest. În fapt, în urma unei îndelungi chibzuințe, părintele Thomas a decis să-i comande tânărului pictor doisprezece tablouri, în manieră suprarealista, care sa ilustreze viața Mântuitorului și care să se numească Drumul Crucii.
Trebuie menționat aici că, un oarecare rol în luarea acestei decizii, l-a avut și abatele Constant, care, hirotonisit abia de doi ani, era unul din cei mai fideli discipoli ai părintelui. Abatele Constant se situa pe sine în categoria tinerilor clerici cu idei înaintate, propovăduind o biserică nouă, modernă, în pas cu timpurile pe care le trăim. Tocmai de aceea, sprijinea întru totul eforturile de modernizare ale părintelui Thomas, ba, uneori, considera că acesta ezită prea mult în căutarea progresului.
În plus, convingerea mea că abatele Contant a avut o influență decisivă în comandarea celor doisprezece tablouri pictorului Paul Lafrance se bazează și pe faptul, aparent fără legătură, că abatele era un mare admirator al scriitorului irlandez James Joyce (aproape că citea mai des din romanul Ulysses al acestui scriitor decât citea din Biblie). Am încercat și eu, de câteva ori chiar, să citesc acest roman și, nu doar din cauza vulgarității lui, ci și pentru că nu am găsit nici o logică în textul înșirat în carte, nu am reușit să depășesc nici măcar primele pagini, care, fie vorba între noi, sfidează scatologicul.
Oricum ar fi, important este că părintele Thomas s-a înțeles cu pictorul ca, în schimbul a 2.500 de dolari, acesta din urmă să predea bisericii doisprezece tablouri, format mare, tablouri care să reprezinte diferitele etape ale vieții Mântuitorului și care să fie realizate în conformitate cu legile artei moderne.
„Ba mai mult, pictorul suprarealist promise că va vizita toate bisericile din oraș, pentru a se asigura că Drumul Crucii pictat de el va fi cu totul deosebit de celelalte.” Părintele, în schimb, făgădui să achite costul pânzelor, al culorilor, al ramelor, să-i asigure pictorului pensiune pe tot timpul cât va lucra. Astfel, încăperea cea mai luminoasă a prezbiteriului fu transformată în atelier. În plus, părintele i-a achitat un avans de 1.250 de dolari. Bietul părinte își imaginase că va fi destul de greu să-l convingă pe marele artist francez să se înhame la o treabă atât de anevoioasă.
Ceea ce nu știa el e că tânărul pictor, deși beneficiase de cronici extrem de elogioase în ziarele locale (pentru care unii îl acuzau că a plătit niște sume bunicele), nu reușise să vândă în Canada nici măcar un singur tablou. Astfel încât, oferta părintelui Thomas a venit exact ca un colac de salvare pentru unul care era gata să se înece.
În zilele următoare, până la slujba de duminică, orașul vuia. Zvonuri peste zvonuri, minciuni și adevăruri amestecate treceau din gură în gură. Ba se spunea că părintele a adus cu avionul un artist ilustru de la Paris, special pentru a picta în biserica noastră, ba se vorbea despre tablouri celebre ce au fost cumpărate din Europa pentru a fi expuse în altar. A fost chiar și un zvon despre celebrul pictor Pablo Picasso, dar despre ce nu au fost zvonuri în perioada aceea? Oricum, în duminica următoare, biserica era neîncăpătoare. Absența coloanelor, sistemul de sonorizare și aerul condiționat n-au fost niciodată mai prețuite ca în acea zi. Cu toții încercam să-l vedem mai bine pe artist, pe Paul Lafrance care, așezat pe un fel de tron rezervat de obicei episcopilor veniți în vizită, se umfla în pene imaginându-se un nou Michelangelo. Tânărul artist era oricum o figură: „avea aproape șase picioare înălțime și nu cântărea mai mult de o sută treizeci de pfunzi; părul lung, de culoarea șoarecelui, ochii de un albastru palid”, surâsul sceptic ce-i flutura pe buze, dar și hainele extrem de colorate, toate îl făceau ca, în orice adunare, el să iasă în evidență. Dar, cu atât mai mult, în duminica aceea, realmente părea căzut de pe altă planetă tocmai în mijlocul bisericii noastre.
Fix la ora nouă, așa cum avea obiceiul, într-o tăcere mormântală, părintele Thomas s-a urcat în amvon și a început predica. Voi transcrie începutul ei, exact așa cum a fost consemnată în nuvela domnului scriitor Roger Lemelin:
„Prea iubiții mei frați! Cerul ne trimite din Europa un sol al frumuseții. Se vede că Providența i-a îndreptat pașii spre lăcașul nostru de rugăciune, care este fără îndoială una din clădirile preferate ale Atotputernicului pe pământ. Această biserică a fost clădită în stilul cel mai modern și n-ar fi logic ca tablourile Drumului Crucii care o vor împodobi să fie realizate în stilul secolelor trecute. Dacă arta construcției a fost perfecționată la un astfel de grad cum reiese dintr-o operă ca a noastră, arta picturii a evoluat și ea și trebuie să considerăm o datorie de a pretinde tot atât de la pictură, ca și de la construcție. Astfel cinstind progresul, cinstim pe Dumnezeu care, în bunătatea lui l-a dăruit oamenilor. Prea iubiții mei frați, aveți în fața voastră, lângă altar, pe celebrul pictor Paul Lafrance, care va începe mâine, pentru dumneavoastră, truda la tablourile cu Drumul Crucii, o lucrare de care copiii nepoților voștri vor fi mândri și care va mări și mai mult faima bisericii noastre.”
Zilele următoare am asistat la o amplificare a evenimentului la care asistasem. Totul a căpătat dimensiuni aproape mitice, casa parohială a devenit un laborator alchimic în care tânărul pictor francez urma să descopere piatra filozofală. Oamenii încercau să înțeleagă ceea ce nu era de înțeles, ceea ce era mai aproape de divinitate decât de omenesc. A fost perioadă în care, puținele cărți de artă care se puteau procura în acea vreme, se vindeau cu aproape greutatea lor în aur. Țin minte că și eu, folosind o sumă destul de mare de bani, am reușit să cumpăr o carte despre cubism. Din păcate, deși părea să fie foarte interesantă, a avut aceeași soarta ca și romanul scriitorului irlandez James Joyce.
În plus, escapadele nocturne ale tânărului pictor la bordelurile din oraș, escapade care, de cele mai multe ori, se terminau cu o beție cruntă, au dus răbdarea opiniei publice foarte aproape de limita suportabilității. Părea că lucrurile vor exploda într-un mare scandal și doar influența părintelui Thomas a făcut ca lucrurile să nu degenereze în acest fel. Oricum, atmosfera era din ce în ce mai apăsătoare, iar consecințele din ce în ce mai greu de prevenit. Chiar și părintele a simțit acest lucru, așa că s-a gândit să-l întrebe pe artist cât crede că va mai dura realizarea tablourilor. Trecuse mai bine de o lună de când pictorul se apucase de treabă și nimeni nu avusese voie să intre în atelierul lui pentru a vedea stadiul lucrării.
Părintele își imaginase că doisprezece tablouri de mărime mare nu aveau cum să fie realizate în mai puțin de un an. Trebuie avut în vedere, spunea părintele, atât volumul mare de muncă, dar și volatilitatea inspirației. Inspirația e un lucru capricios. Ea vine atunci când vrea Dumnezeu, nu când o cheamă artistul. Așa se face că bunul părinte a rămas stupefiat când Paul Lafrance i-a spus, foarte sigur pe el, că în două, trei săptămâni o să termine totul, căci finalizase deja nouă dintre tablouri. Pe de altă parte, chiar dacă surprinzătoare, această foarte apropiată finalizare a lucrării va putea să pună capăt scandalului din oraș și, în felul acesta, lucrurile vor reveni la normal, își spunea părintele Thomas. Și, într-o oarecare măsură, chiar așa s-au întâmplat lucrurile.
În următoarele trei săptămâni, artistul francez a terminat și ultimele trei tablouri primind, în schimb, restul de 1.250 de dolari. La data aceea, nimeni în afara de autorul lor nu văzuse tablourile. S-a anunțat că, la următoarea slujbă din duminica următoare, Drumul Crucii va fi prezentat oficial întregii comunități.
Următoarele zile au fost extrem de apăsătoare. Toată lumea aștepta ziua de duminică, toată lumea voia să vadă tablourile. Nimic altceva nu mai conta. Trebuie menționat aici că, în continuare, nimeni din exterior nu avu acces la tablouri. Însuși artistul le-a montat în amvon, având grijă să le acopere pe fiecare în parte cu o pânză albă.
Duminică, în ziua slujbei, părea că întregul oraș venise la biserică. Pentru prima dată, biserica noastră, destul de mare de fapt, se dovedi neîncăpătoare. Pentru prima dată, o mare de oameni a asistat la slujbă din curtea bisericii. S-au scos în exterior doua boxe, dovedind încă o dată, cât de util era sistemul de sonorizare. În interior, aglomerația era incredibilă. Toți ochii erau ațintiți pe cele doisprezece tablouri mari, așezate în amvon și acoperite cu bucăți de pânză albă. Autorul lor lipsea căci, profitând de terminarea lucrării și de primirea restului de bani, Paul Lafrance organizase în noaptea trecută o mare beție la unul din bordelurile din oraș, iar acum, mahmur și suferind de o durere îngrozitoare de cap, nu se putuse ridica din pat. Nici ulterior nu l-a mai văzut nimeni, dar se bănuiește ca s-a reîntors în Franța și ca acum semnează cu numele de Plaur Falance.
Părintele Thomas, așa cum îi era obiceiul, a apărut la exact la ora nouă fix. Se vedea că e și el emoționat. A ținut slujba ca de obicei, doar că, de câteva ori, a părut că-i tremură vocea. Nimeni nu-și mai aduce însă aminte mare lucru despre slujba aceea. Toți așteptau evenimentul de după. Adică dezvelirea tablourilor. Iar părintele, într-o atmosferă de smerenie profundă, s-a apropiat de fiecare tablou în parte și, trăgând de un șnur atașat pe pânza cea albă, le-a dezvelit pe fiecare în parte.
Mulțimea aproape că nu respira. Se auzea doar sunetul molcom al palelor sistemului de ventilație. Unul câte unul, tablourile s-au ivit în fața ochilor noștri. Fiecare dintre ele avea, pe ramă, în partea de jos, un titlu care-ți dezvăluia partea din viața Mântuitorului pe care tabloul o reprezenta. Au urmat minute bune de tăcere. Liniște profundă. Liniște, ochi măriți, aproape ieșiți din orbite, guri căscate, mirare, sprâncene apropiate, încruntate. Mulțimea era luată prin surprindere. Ceva nu era în regulă. Priveau și nu înțelegeau. Era o glumă? Tablourile nu era deloc ceea ce se așteptau să fie. Iisus copil, așa cum mergea de-a bușilea, părea mai mult un câine decât un om. Și dincolo, cu brațele aproape atingând pământul și acoperit de păr, aducea mai mult a maimuță. Iar dincolo, intrând în Ierusalim călare pe o girafă. Și nici crucea, nu e tocmai o cruce. E un aeroplan pe aripile căruia, cu brațele răstignite, zace un schelet. Și dincolo? E Învierea? Nu, e doar un pui de maimuță care se ridică în aer agățat de un balon colorat. Ce-i asta? O guma? O blasfemie? Starea de spirit a mulțimii virează rapid de la stupefacția inițială, către dezgust și revoltă. Părintele Thomas privește și el, pentru prima dată, tablourile și aproape că se prăbușește pe podea. Atmosfera e extrem de încărcată și, aparent, finalul nu poate să fie decât unul violent. Așa pare. Doar că, la un moment dat, din senin, cineva începe să râdă. Nimeni nu știe cine a fost cel care a râs primul. Unii spun că a fost domnul Johnes, frizerul de pe Rue Einstein, alții spun că a fost domnul Muller, cel care are magazinul universal de pe strada Rue des Grosseillers. Alții spun de domnul JR sau de domnul Lush. Nimeni nu știe sigur. Important e că cineva, nu se știe cum, în atmosfera aceea extrem de tensionată, a izbucnit în râs. Apoi, în scurtă vreme, încă cineva i s-a alăturat. Apoi încă cineva. Și, tot așa, până când toată mulțimea se cutremura de râs. Cei de afară au început să se bulucească, încercând și ei să intre. Auzeau doar hohotele de râs, dar nu știau ce se întâmplă. Târziu, abia după ora doisprezece, când cei din interior au început să iasă, ținându-se cu mâinile de burtă de atâta râs, au aflat și cei de afară despre ce e vorba. Au intrat și ei și, văzând cele doisprezece tablouri, au râs și ei fără măsură.
S-a râs mult de tot în zilele acelea. Oamenii veneau aproape zilnic, se plimbau prin fața tablourilor, citeau titlul afișat în partea de jos a ramei și râdeau. Se țineau de burtă și râdeau. Mai mult chiar, s-a scris în ziare despre tablourile noastre și, ca urmare, au început să vină oameni din alte orașe să viziteze biserica noastră. Veneau și râdeau. Se prăpădeau de râs în fața celor doisprezece tablouri.
Dacă până atunci biserica noastră fusese cunoscută datorită elementelor progresiste adăugate de părintele Thomas, acum ea era cunoscută, și ce cunoscută, exclusiv din cauza celor doisprezece tablouri.
„Mult vestita biserică a părintelui Thomas devenise un fel de cafenea în care omul uita să îngenuncheze și-și lua libertatea de a vorbi și de a râde în hohote. Părintele Thomas avu de îndurat momente amare. După ce, prea scurtă vreme se bucurase de importanța bisericii sale, acum suferea din pricina ei”.
Consiliul parohial s-a întrunit de urgență, cu o singură temă pe ordinea de zi: biserica noastră a ajuns de râsul lumii; ce-i de făcut?
Consiliul nu a ajuns la nici o concluzie, fiecare l-a acuzat pe fiecare și toți pe părintele Thomas.
Apoi s-a produs minunea. Într-o luni după amiaza, ca de obicei era foarte aglomerat în biserică. Lumea râdea, râdea și iar râdea. Arătau cu degetul diferite părți din tablouri și încercau, printre hohote de râs, să explice ce era așa de amuzant. Printre ei, și un bărbat cam la 60 de ani cu o fetiță de mână. Stăteau în fața tabloului intrării în Ierusalim. Bărbatul râdea de ceva vreme și, din cauza asta, avea ochii plini de lacrimi. Fetița privea drept înainte, dar nu scotea nici un sunet. Brusc, fetița a început să râdă, întinzând un deget spre tablou, în timp ce, la fel de brusc, tatăl ei a amuțit. Fetița râdea în hohote în timp ce tatăl ei o zgâlțâia și o întreba obsedant: „Vezi? Vezi?”. Tatăl a explicat, mai târziu, că fetița era de fapt oarbă și, brusc, în fața tablourilor, a început sa vadă. Inițial puțina lume a luat în seamă evenimentul. Eu însă l-am consemnat într-un caiet special. Apoi, în zilele și săptămânile următoare, alte întâmplări asemănătoare. Într-o zi, un om care venise în scaun cu rotile, după ce a râs mai bine de un sfert de oră în fața nașterii Mântuitorului, brusc s-a ridicat din scaunul cu rotile. Până atunci, în ultimii zece ani, fusese complet paralizat de la brâu un jos. În altă zi, un bolnav de cancer s-a vindecat brusc, după ce se amuzase copios, cu o zi în urmă, în fața Crucificării. O femeie ce fusese diagnosticată ca sterilă a rămas gravidă în timp ce râdea în fața tabloului cu Nunta din Cana. Un mut și-a recăpătat darul vorbirii în fața Învierii. Fiecare minune eu am notat-o atent în caietul meu de minuni. Notez ziua, ora, datele din cartea de identitate și adresa celui vindecat (pentru eventuale mărturii ulterioare). Am notat douăzeci și noua de cazuri. La ultimul însă nu am notat decât minunea, iar în locul numelui am trecut doar inițialele: A.B. Trebuie spus că, în vremea aceea, faima bisericii noastre depășise orice închipuire. Aproape că nu era om care să nu fi auzit de mânăstirea Saint Joseph. Unii auziseră doar despre hazul tablourilor noastre, alții despre minunile pe care acestea le făceau. Indiferent însa de motiv, o mulțime de oameni veneau din toate părțile țării ca să vadă biserica noastră. Și faima ei a ajuns, la un moment dat și la urechile Arhiepiscopului din Quebec, Întâi-stătătorul Bisericii noastre Catolice din Canada. Prea Sfinția sa a numit doisprezece episcopi care să întreprindă o anchetă, în urma căreia să se lămurească dacă minunile de care se vorbește sunt reale sau nu.
Cei doisprezece episcopi au sosit în orașul nostru fără ca nimeni să știe de misiunea lor. Mai mult, la început ei nu au vizitat biserica, ci s-au mulțumit să vorbească cu oamenii, să-i întrebe ce părere au și dacă au cunoștință despre minunile întâmplate.
Eu cred că erau deja de mai mult de o săptămâna în oraș când, într-o vineri după-amiaza, s-au prezentat toți doisprezece la părintele Thomas. I-au cerut să le permită accesul în biserică și să facă în așa fel încât nimeni să nu-i deranjeze. Nu i-au explicat despre ce e vorba și nici părintele Thomas nu a îndrăznit să întrebe. Le-a spus că o să-i încuie în biserică, pentru ca nimeni să nu-i poată deranja și, atunci când vor voi să iasă, o să fie suficient să tragă clopotele, iar el va veni și va deschide ușa. Și exact așa a făcut. I-a închis pe cei doisprezece episcopi în biserică, iar el s-a dus în chilia lui să se roage.
Ei bine, toată povestea asta de la apariția minunilor și mai departe, domnul scriitor Roger Lemelin a ignorat-o cu totul. Și înțeleg că despre ceea ce s-a întâmplat cu cei doisprezece episcopi nu avea cum să știe, așa cum nici eu nu aș fi știut, dacă ceva cu totul excepțional nu s-ar fi întâmplat, dar despre minuni cu siguranță a avut știre. Poate că nu a crezut în adevărul minunilor ce se întâmplau în biserica noastră, dar ăsta nu e un motiv suficient pentru a le trece cu totul sub tăcere. Scriitorii trebuie să fie niște martori, niște apostoli ai adevărului, iar nu să aleagă, după bunul lor plac, care anume întâmplări vor apărea în opera lor și care nu.
Să revin însă. Așa cum spuneam, printr-o întâmplare pe care o s-o povestesc mai încolo, am avut acces la faptele prin care au trecut cei doisprezece episcopi după ce părintele Thomas i-a încuiat în biserică.
În răcoarea bisericii noastre, s-au apropiat timizi de tablouri. Apoi, minute bune le-au privit înmărmuriți, fără să poată schița nici măcar un gest. Cine a început primul să râdă, nu știu, și nici cel care mi-a povestit toate astea nu știa. Important e că, în scurt timp, se zguduiau toți de râs. Râdeau, râdeau și nu se puteau cu nici un preț opri. Le curgeau lacrimile și îi durea burta de atâta râs, dar nu se puteau opri. Unii țopăiau, alții se trăgeau de barbă sau de păr, se tăvăleau pe jos, dar râsul era ca un torent de munte, nu putea fi oprit. Și nu se știe ce s-ar fi ales de bieții episcopi, dacă unul dintre ei nu ar fi avut prezența de spirit ca, printre hohote de râs, să tragă de sfoara clopotului celui mare și astfel să-i dea de știre părintelui Thomas că trebuie să vină și să-i scoată din biserică. I-am văzut când ieșeau din biserică, unul câte unul, ștergându-și lacrimile de pe obraji și aranjându-și hainele boțite de atâta râs, aveau un aer cumva vinovat, parcă săvârșiseră o nedreptate. Și mie chiar așa mi se părea, că nu se cade ca niște înalte fețe bisericești să se hlizească ca niște copii în altarul unei biserici. S-au închis apoi toți doisprezece în camera luminoasă din prezbiteriu, cameră care, nu cu mult timp în urmă, servise drept atelier pentru pictorul Paul Lafrance. Trebuiau să ia o decizie atât în privința minunilor cât și, în funcție de asta, în ceea ce privește soarta tablourilor. Problema părea simplă căci toți erau de acord că tablourile nu aveau nimic sacru în ele și, evident, nu aveau ce cauta în biserică. Cât despre minuni...
Toți episcopii gândeau așa, cu o excepție. Una singură. Episcopul Alfred Belanger. El susținea, aproape fanatic, că tablourile sunt făcătoare de minuni. O simțite chiar el, o trăise în momentele acelea în care fuseseră încuiați în biserică. Ceilalți i-au cerut să explice, i-au cerut probe, l-au somat să spună despre ce e vorba. De fiecare dată, episcopul Alfred Belanger a refuzat. Spunea că, deși e ferm convins că a fost vorba de o minune, din păcate nu poate spune despre ce e vorba. Exista ceva care-l împiedica să vorbească.
Problema la astfel de întruniri este că decizia se ia doar cu unanimitate de voturi. De aceea, ceilalți unsprezece episcopi l-au implorat la început să-și schimbe mărturia, mai apoi i-au cerut asta, pentru ca, după alte câteva ore, l-au somat și l-au amenințat ca să cedeze. Și, pentru că episcopul Alfred Belanger era doar un biet om, a cedat. A cedat acolo, în fața urletelor fraților săi, în fața urii lor nestăvilite, a cedat și și-a retras mărturia, dar mai apoi, în aceeași noapte, în chilia mea din aripa din stânga a complexului mănăstirii, mai apoi, undeva, aproape de miezul nopții, mie și doar mie mi-a mărturisit minunea pe care, cu doar câteva ore în urmă, o trăise. Căci da, așa cum spuneam mai devreme, eu, spre diferență de scriitorul Roger Lemelin, am avut acces la povestea minunii pe care unul dintre cei doisprezece episcopi a trăit-o în biserica noastră, am auzit povestea ei chiar de la cel asupra căruia s-a petrecut minunea și tot în noaptea aceea, după ce, obosit, episcopul Alfred Belenger a adormit, eu am notat totul în caietul meu de minuni, la poziția douăzeci și nouă.
Rândurile următoare poate că o să vi se pară scabroase, mai ales că sunt scrise de o mireasă a lui Hristos, dar nu trebuie să fim ipocriți. Atunci când avem de analizat o minune, adică un semn al lui Dumnezeu, nu trebuie să ne împiedicăm de scrupule lumești mărunte. În plus, ceea ce relatez aici este ceea ce episcopul Alfred Belenger mi-a povestit în noaptea aceea și într-o bună măsură, ca femeie, pot și eu depune mărturie că minunea chiar a existat.
În fapt, episcopul mi-a povestit că, în timp ce se zguduia de râs alături de ceilalți episcopi în fața celor doisprezece tablouri reprezentând Drumul Crucii, dintr-o dată, a simțit ceva care se mișca sub sutană. Problema e că, așa cum mi-a explicat episcopul în noaptea aceea, în acea zona a corpului nu se mișcase niciodată nimic și nici nu avea cum să o facă. În copilărie, episcopul Alfred Belanger avusese un accident în urma căruia, printre altele, i se extirpase un testicul, iar penisul ii fusese aproape distrus. Doctorii încercaseră ceva ce astăzi s-ar numi reconstrucție, dar operația nu fusese o reușită. În fine, ce s-o mai lungim, episcopul era complet impotent și trăise așa până acum, la cei 63 de ani pe care-i împlinise cu ceva mai mult de doua luni în urmă. Și iată acum, în fata celor doisprezece tablouri, în timp ce bietul episcop își smulgea barba în încercarea de a se opri din râs, iată cum acea parte necurată a trupului lui prinde viață, se întărește și vibrează sub sutană, iar apoi, devine dureros de rigidă. Și tot așa era și acum, la multe ore după aceea, când episcopul a bătut la ușa chiliei mele, pentru ca eu, singură, să certific minunea.
Aceasta a fost a douăzeci și noua și ultima minune de care eu am știință. În ziua următoare s-a anunțat verdictul celor doisprezece episcopi: cele doisprezece tablouri vor fi donate Muzeului Național de Arte Frumoase din Quebec, urmând ca, cu sprijinul arhiepiscopului, să fie comandate alte doisprezece tablouri care sa aibă drept temă viața lui Iisus și să se numească Drumul Crucii. Astfel, „biserica noastră și-a reluat drumul spre celebritate: ea este prima din oraș fără coloane, în America este prima care dispune de un sistem de sunet performant, este prima din toată lumea care este dotata cu sistem de aer condiționat și singura care a donat unui muzeu o serie întreaga de tablouri numite Drumul Crucii”.
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
         
 
  Multumesc pentru comentariu. Ma bucur tare mult ca ti-a placut.  
Postat de catre Dragos Tudose la data de 2022-08-03 12:31:05
         
 
  Ai darul povestirii! Iar măicuța e atât de vie (chiar dacă are cancer!), că o poți pipăi cu mâna. Așa că nu e deloc de mirare că s-a săvârșit minunea.  
Postat de catre Florentin Sorescu la data de 2022-08-03 12:22:54
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23952
Comentarii: 120164
Useri: 1424
 
 
  ADMINISTRARE