PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Confesiune către gândaci - partea a doua - Text postat de Dragos Tudose Povestesc, ca şi cum toate ar fi reale, palpabile, dar voi să nu vă lăsaţi înşelaţi. Nimic nu e adevărat. Totul e doar minciună şi nimic mai mult. Invenţii, invenţii, invenţii. Prevost nu există, aşa cum nimic din ce v-am povestit până acum nu există. Reala e doar sticla asta de vodcă şi ziua de joi care e pe sfârşite. Reali sunteţi voi şi răbdarea cu care ascultaţi scornelile mele. Dacă mă gândesc bine, poate că nici eu nu sunt real. Oricum, asta contează destul de puţin. Privesc în jur şi-mi place ce văd. Două scaune aruncate unul peste altul, o masă în mijlocul camerei, o masă doar bănuita, căci e acoperită în totalitate cu tot felul de lucruri, sticle şi cutii de conserve prin toată camera, pachete goale de ţigări şi coli mototolite de hârtie, haine de tot felul, o pereche de adidaşi albaştri, destul de murdari, o pereche de pantofi cu o culoare incerta, ceva între maro şi negru, doua cutii mari, pline cu cărţi, o lumânare mare, de nunta, două pături mototolite, una acoperită cu nişte pete mari de mizerie, cealaltă, aparent curată, un pat, într-o margine a camerei, un radio vechi, stricat şi cu potenţiometrul de volum lipsă, câteva farfurii desperecheate, pahare de diverse mărimi, o cană ciobită, câteva tacâmuri, unele de plastic, ambalaje de tot felul, o cutie cu spaghete bologneze, vechi de mai mult de o săptămână, uscate şi mucegăite, câteva coli răspândite pe pat, unele acoperite cu un scris mărunt, nervos, altele albe, imaculate, pixul de metal a cărui răceala o simt între degete, un acvariu gol şi crăpat, acoperit parţial cu o pernă descusută, un ghiveci gol, lângă un alt ghiveci în care încă mai supravieţuieşte o plantă rahitică şi necunoscută, nişte ciorapi, câte unul din fiecare pereche, o sabie ornamentală agăţată pe peretele de vis-a-vis de fereastră, un lucru aruncat lângă alt lucru, aruncat lângă alt lucru, aruncat şi tot aşa. Cam asta e camera mea. Cineva ar putea sa spună ca e ca o cocină de porci. Da, cred că aşa ar putea să spună şi ar avea perfectă dreptate. Chiar e o cocină de porci, doar noroiul lipseşte, dar, în timp, cred că o să rezolv şi problema asta. Astăzi e joi, iar ziua e deja pe sfârşite. Soarele se pregăteşte să apună peste oraş, iar lumina, filtrata prin jaluzelele de plastic, transformă toată aglomeraţia asta de gunoaie, într-un tablou aproape magic. Gunoaiele capătă o semnificaţie noua, stranie, aproape că nu le mai recunoşti. De exemplu, cămaşa aruncată peste un taburet răsturnat pare să se mişte, alunecând spre podea, covorul, culorile lui, terne şi murdare, par să prindă viaţă, sunetele ce ajung filtrate aici, acoperă totul cu o perdea invizibila. STOP. STOP. STOP. Să nu ne lăsăm furaţi de cuvinte deşi e atât de uşor sa o facem. Să nu uitam de unde am plecat. Cum vă spuneam, astăzi este joi şi „oamenii pe cari Dumnezeu i-a făcut la început s-au pornit a face şi ei, la rândul lor, copii, în fiecare zi câte unul. În ziua întâi s-a născut Duminică, fată; apoi s-a născut Luni, băiat; apoi Marţi, tot băiat; a venit apoi Miercurea, fată; apoi Joi, tot băiat, şi după el a venit Vinerea, fată, iar la sfârşit s-a născut Sâmbăta, fată şi ea. Iată aşa s-au născut sfintele zile ale noastre” Luni, după cum v-am zis, e bărbat şi e bun pentru începutul tuturor lucrurilor. El ţine “cheia de la cea dintâi poartă a ceriului, iar când treci pragul spre lumea de dincolo, el îţi arată drumul pe care trebuie să mergi”. Ziua de Marţi e tot bărbat, dar este o zi rea, în care nu-i bine să începi nimic şi nici să pleci la drum. “E ziua Sfântului Ilie şi postul se ţine doar pentru duşmani”. Despre Miercuri pot să vă spun că e femeie şi că e o zi bună, solară, în care se posteşte pentru Maica Domnului. Cea de a treia zi bărbat este Joi, despre care se spune că este o zi norocoasă, benefică dragostei şi căsătoriei, călătoriilor lungi si descoperirilor. Ea e aflată sub protecţia Sfântului Neculai. Ultimele zile ale săptămânii sunt femei. Astfel, Vineri “stă sub semnul Crucii dătătoare de viaţă, şi posteşte pentru cei în nevoie”. Sâmbătă e tot femeie, însă e zi nefastă, ziua în care se aduc ofrande moşilor de neam, când cerul se deschide, iar morţii se uită să vadă dacă au primit ceva de pe această lume. “Nu-i bine să începi nimic, nici lucru, nici drum şi, îndată ce te scoli, trebuie să-ţi faci cruce, „căci dracii toată săptămâna rod lanţurile diavolului, iar sâmbăta doar într-o cruce se mai ţin”. Duminica, femeie şi ea, e o zi solemnă, cea mai mare şi mai frumoasă dintre toate, ziua rugăciunii, a învierii, a bucuriei, a nunţilor şi jocurilor. Da astăzi e Joi, zi bărbătoasă şi tare, zi în care eroul nostru purcede a-şi întâlni destinul. Iată, profitând de statutul nostru privilegiat, eu de povestitor, iar voi de ascultători ai acestei poveşti, iată, îl privim cum, fără de teamă sau de prihană, traversează mări şi ţări, traversează oraşe şi sate, câmpii, podişuri, ba chiar şi o deltă formată la marginea unui oraş, pe locul unei foste gropi de gunoi. Se avânta pe benzile periculoaselor noastre şosele, zboară şi înoată în acelaşi timp, ocoleşte gropi şi sare peste malurile râurilor. Are un bidiviu pe care l-a hrănit din belşug cu jăratic, iar el, eroul nostru, îmbrăcat de sus până jos într-o armură argintie, el, neînfricat, priveşte doar înainte. Astăzi e joi, o zi masculina în care lucrurile trebuie spuse pe nume, fără menajamente. Adevărul trebuie spus întreg, până la capăt. Voi reformula, deci, cele de mai sus. Da, eroul meu priveşte doar înainte prin micul vizor pe care şi l-a făcut, râcâind parbrizul vechiului sau Ford K. A trebuit sa depună destul de mult efort în acesta faptă a sa, căci nenumăraţi porumbei, ca să nu mai pomenim aici şi de alte zburătoare fără ruşine, îşi descărcaseră, în decursul anilor, toată acea materie lor nefolositoare, dar atât de utilă agriculturii, tocmai pe maşina bunului nostru erou. Având în vedere că maşina nu mai fusese spălata… mai exact nu cred că fusese spălata vreodată, acum nu doar că nu se mai vede culoarea ei originala, ci, mai mult, caroseria nu mai este uniforma, ci denivelata, deal – vale, cum doar sufletul românului mai este. O materie maroniu-verzuie, uşor poroasă, dar foarte rezistentă atunci când vrei s-o înlături, acoperă maşina bunului nostru erou, Prevost. Iniţial, eroul nostru, învingându-şi scârba, a încercat cu vârful unghiei să desprindă materia aceea absolut dezgustătoare de pe parbrizul vechiului Ford K. Da de unde. Misiune imposibilă. .Singurul rezultat: durerea pe care a resimţit-o apoi toată ziua în vârful degetului mare, de la mâna dreapta. Căci Prevost, am uitat să vă spun, ca toţi erorii care se respectă, e dreptaci. Cum ar fi să te lupţi cu un balaur, tu ţinând paloşul în mâna stânga? Gardă inversă. Evident, balaurul ţi-ar bate obrazul şi ţi-ar spune că nu e corect ce faci. Ai zis luptă dreaptă, ar zice el, iar acum ce faci? În fine, o să vă feresc de a vă mai povesti despre scârbavnica acţiune prin care, cu ajutorul unei bucăţi de plastic tare, Prevost a reuşit, săpând cu tenacitate în stratul gros de gâneaţ, aproape ca un arheolog, să găsească lumina. Mai exact, a reuşit să elibereze parbrizul de puturoasa materie pe o suprafaţă nu mai mare decât un bănuţ. Suficient însă pentru cineva cu calităţile eroului nostru, pentru a putea porni la drum. Alte probleme, din fericire nu s-au mai ivit căci, surprinzător, bătrânul Ford K a pornit înainte de a zecea cheie. Ce sa va mai spun, important e ca, într-un fel sau altul, iată că-l vedem pe eroul nostru, la volanul Ford-ului său hârbuit, alergând pe asfaltul fierbinte al patriei. De ce fierbinte? Nu ştiu. De vină cred că este faptul că, tocmai acum, fără nici o legătura cu povestea noastră, mi-am adus aminte de un roman al lui Tenessee Williams. Conduce fără oprire de ... nici nu mai ştiu de cât timp. Oricum, foarte mult. În stânga şi în dreapta doar galben. Galben unduios în bătaia vântului. Lanuri de grâu. Prevost a obosit să le privească. Galben, doar galben. Mai bine priveşte ţintă panglica, destul de îngustă de altfel, a drumului. Un drum cu o banda şi jumătate pe sens. Pentru ce e acea jumătate de banda, nu aş putea să vă răspund, şi, sunt convins, nici Prevost nu ştie să vă răspundă. Foarte des e nevoit să se înghesuie cât mai mult spre laterala drumului pentru a-i lăsa pe ceilalţi să-l depăşească. Şi, cu toate că eroul nostru face eforturi supraomeneşti pentru a face cât mai mult loc, o banda şi jumătate nu vor fi niciodată două benzi, aşa că, aproape de fiecare dată, cel care-l depăşeşte reuşeşte să evite în ultimul moment o coliziune frontala cu un alt autovehicul care, şi el depăşeşte, doar că din sens opus, pe un alt Prevost care vine de acolo unde eroul nostru se duce. Galben, galben, doar galben. De la un capăt la altul o singura culoare. Acoperă totul, pulsează în galben, respira galben. Eroul nostru e anesteziat. Încearcă să se agaţe de panglica îngustă şi neagră a drumului, singura culoare ce reuşeşte să despartă galbenul în doua. Se concentrează pe linia neagră, căci simte că altfel ar putea să fie înghiţit de marea unduioasa de galben, ar putea sa adoarmă anesteziat aşa cum poţi să păţeşti dacă, îngheţat, adormi în zăpada. Apoi, brusc, roşu. Un unic punct roşu în depărtare. Prevost încetineşte. Punctul creşte, apropiindu-se, devine o pată roşie în marginea lanului de grâu, devine apoi o silueta roşie, iar apoi ajungând în dreptul ei, devine o femeie îmbrăcată în roşu. Mai mult, şi parul ii e roşu. Un roşu intens, aproape flăcări. Prevost trece de ea, lăsând maşina să încetinească, iar el nu-şi mai desprinde ochii din oglinda retrovizoare. O priveşte şi, ciudat, deşi se îndepărtează, în oglinda retrovizoare ii desluşeşte din ce în ce mai clar chipul. Femeia ii zâmbeşte cu ochii, cu obrajii şi cu albul dinţilor ce se iveşte dintre buzele cărnoase. Şi Prevost începe sa zâmbească, privind ca hipnotizat în oglinda retrovizoare, zâmbeşte exact în momentul în care Ford-ul lui se propteşte în singurul copac de pe marginea drumului. Cât vezi cu ochii, doar o mare de spice galbene şi, undeva în marginea drumului, un copac. Singurul. Cine ştie cum răsărit acolo. Iar bravul nostru erou, aproape fără efort, exact în acest copac şi-a oprit . Maşina, izbindu-se de trunchiul gros al copacului, a scos iniţial un zgomot puternic, ca o detunătură, urmata apoi de un vaiet prelung de fiare contorsionate, încolăcind copacul. Viteza, din fericire, nu fusese mare, aşa ca nici daunele nu erau chiar catastrofale. Cât priveşte eroul nostru, vătămările, cel puţin la o prima vedere, nu păreau majore. Izbitura îl aruncase cu capul în parbriz, astfel încât, în mijlocul frunţii începea să-i crească un ditamai cucuiul. În rest, părea să fie destul de întreg. Puţin ameţit, dar ce erou ar putea sa iasă complet nevătămat dintr-o asemenea încercare? Poate doar unul imaginar, dar nu e cazul eroului nostru. Apoi, cu destulă osteneala, proptindu-se cu toată puterea în portiera uşor îndoită, Prevost a reuşit sa iasă din maşină. Privea în jur, dezorientat, dar parcă nu accidentul şi urmările lui erau ceea ce căutau privirile lui. Nu, el căuta punctul cel roşu, femeia pe care o zărise la marginea drumului. Şi, iată, încordându-şi privirea cea agera, o văzu. Părea să fie în acelaşi loc, aşteptându-l.. Frecându-şi cu palma fruntea care-l durea şi în mijlocul căreia deja începuse să se ivească un cucui, Prevost uită cu totul de maşină şi o porni în fugă înapoi, către femeia îmbrăcată în roşu. Alergă doar câţiva paşi, după care, împiedicându-se în spicele încurcate de grâu, căzu cât era de lung la pământ. Izbitura fu dureroasa, pământul colţuros şi tare, dar, pentru Prevost nu mai conta. Se ridică repede şi, ignorând durerea care-l înţepa acum în multe zone ale corpului, porni din nou sa alerge, de data asta mai mult ţopăind, sărind destul de ridicol, în încercarea de a nu se mai împiedica în lanul de grâu. Lucru bun, însă, era acela ca înainta, ajungea din ce în ce mai aproape de femeia pe care, acum, o putea distingea destul de bine, ii vedea faţa, şi părul roşu, aproape arzând, o vedea cum râde de-a binelea, arătându-şi dinţii foarte albi, o vedea foarte bine acum, şi surprinzător, înţelegea cât e de înalta. Foarte înaltă de fapt, asta înţelegea acum Prevost, apropiindu-se, imensa am putea spune noi, trebuie că are cam trei metri înălţime, aproxima în gând Prevost. Înaltă, foarte înaltă, şi, de acolo de sus, râsul ei curgea cristalin peste lanul de grâu şi ajungea la urechile eroului nostru ca un zgomot de zurgălăi, până când ea s-a oprit brusc din râs, s-a întors pe călcâie şi a rupt-o şi ea la fugă, îndepărtându-se de eroul nostru. Femeia alerga uşor, îndepărtându-se atât de Prevost cât şi de şosea. Plutea cu uşurinţă pe deasupra lanului de grâu. Se oprea însă din când în când şi privea în urma pentru a vedea dacă Prevost o urmează. Iar eroul nostru, cum s-ar putea altfel, chiar asta face, şi Dumnezeu ii e martor ca nu o făcea cu uşurinţă, ţopăia încercând s-o ajungă deşi era clar că, fără voia ei, nu avea nici o şansă să facă asta. - Hei, opreşte-te. Aşteaptă-mă. Nu mai pot alerga aşa, strigă într-un sfârşit Prevost. - Hei, nu auzi, vreau să vorbesc cu tine, strigă iar Prevost, dar femeia continua să alerge, sărind câte doi metri odată. - Hei, scânci Prevost, lăsându-se să alunece către pământ. Nu mai putea, răsuflarea i se tăiase de tot şi nici picioarele nu-l mai ţineau. Cursa asta fusese prea mult pentru el. Ostenit, se lăsă pe spate intre spicele tăioase de grâu. Respira greu şi aerul ieşea şuierat dintre buzele pe care încerca zadarnic să le umezească trecându-şi limba peste ele. O să mor, se gândea Prevost, dar voi nu trebuie să vă speriaţi. Nici un erou nu moare aşa, doar de oboseala, ci în lupte colosale cu vrăşmaşi cu puteri neţărmurite aşa cum sunt, de exemplu, morile de vânt sau balaurii de origami. Apoi, legănat de mirosul reavăn de pământ amestecat cu mirosul dulce al griului aproape copt, eroul nostru adormi, gândindu-se la propria moarte, dar şi la femeia uriaşă din cauza căreia, iată, se prăpădea acum el. Când, într-un sfârşit se trezi, soarele fiind deja în înaltul cerului, eroul nostru, deschizând ochii, fu orbit de lumina astrului şi trebui să-i închidă degrabă la loc şi sa clipească apoi repede. Obişnuindu-se treptat cu lumina şi aplecând un pic capul către dreapta pentru a se feri de razele soarelui, zări lingă el, în picioare, un necunoscut care stătea şi-l privea. - He, he, te-ai trezit, zise necunoscutul. N-am vrut sa te trezesc. Aveai aşa o faţă, continua el, de ziceai că eşti un copilandru, nu alta. Numai copiii se pot bucura de somn aşa. - Ce copil, ce somn, nu ştiu despre ce vorbeşti? îi răspunse răstit Prevost. Mă cunoşti de undeva? - Sigur că te cunosc, cum să nu te cunosc. Pai dacă nu te cunoşteam… - Mă cunoşti? Nu cred. Nu ai de unde, ţi nici eu nu te cunosc. - Matale nu mă cunoşti, răspunse calm necunoscutul, da eu te cunosc. Te cunosc bine şi chiar te aşteptam. Doar că te aşteptam pe şosea, nu… Da’ e bine şi aşa. - Chiar şti cine sunt? întreba Prevost încercând să se ridice. - Sigur domnuţule. Sigur. Doar v-am zis că vă aşteptam. Eu v-am trimis scrisoarea prin care vă rugăm sa veniţi aici. Şi acum, iacătă-vă. Aţi venit. Şi mare bucurie mi-aţi făcut. Şi nu doar mie ci tuturor celor de aici. Intre timp, Prevost reuşise să se ridice cumva şi încerca să se scuture de praf. Nu reuşea de loc sa înţeleagă vorbele celuilalt. Ce scrisoare, ce bucurie, despre ce vorbea necunoscutul asta? - Şi cine ai zis că eşti, îl întreba Prevost pe necunoscut. - Păi nu ţi-am spus? Eu sunt Arim, preotul paroh şi, totodată, unchiul tău, copile. - Ce copil? Te rog sa încetezi cu exprimarea asta, se răţoi din nou Prevost. Eu înţeleg ca eşti preot, dar… Şi ce unchi? Eu nu am nici o ruda. De unde chestia asta? - Nu trebuie sa te aprinzi aşa, dragule, îl lua pe după umeri Arim, nu trebuie sa te superi. O să-ţi explic totul şi o să înţelegi. Ai doar răbdare, că nu se pot toate lămuri dintr-o dată. Ai răbdare, dragule. Prevost se mai linişti puţin şi îndrumat de preotul Arim care continua să-l ţină pe după umăr, începu să meargă uşurel, în pas cu celălalt. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23931 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE