FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Confesiune către gândaci - partea a doua -
Text postat de Dragos Tudose
Povestesc, ca și cum toate ar fi reale, palpabile, dar voi să nu vă lăsați înșelați. Nimic nu e adevărat. Totul e doar minciună și nimic mai mult. Invenții, invenții, invenții. Prevost nu există, așa cum nimic din ce v-am povestit până acum nu există. Reala e doar sticla asta de vodcă și ziua de joi care e pe sfârșite. Reali sunteți voi și răbdarea cu care ascultați scornelile mele. Dacă mă gândesc bine, poate că nici eu nu sunt real. Oricum, asta contează destul de puțin.
Privesc în jur și-mi place ce văd. Două scaune aruncate unul peste altul, o masă în mijlocul camerei, o masă doar bănuita, căci e acoperită în totalitate cu tot felul de lucruri, sticle și cutii de conserve prin toată camera, pachete goale de țigări și coli mototolite de hârtie, haine de tot felul, o pereche de adidași albaștri, destul de murdari, o pereche de pantofi cu o culoare incerta, ceva între maro și negru, doua cutii mari, pline cu cărți, o lumânare mare, de nunta, două pături mototolite, una acoperită cu niște pete mari de mizerie, cealaltă, aparent curată, un pat, într-o margine a camerei, un radio vechi, stricat și cu potențiometrul de volum lipsă, câteva farfurii desperecheate, pahare de diverse mărimi, o cană ciobită, câteva tacâmuri, unele de plastic, ambalaje de tot felul, o cutie cu spaghete bologneze, vechi de mai mult de o săptămână, uscate și mucegăite, câteva coli răspândite pe pat, unele acoperite cu un scris mărunt, nervos, altele albe, imaculate, pixul de metal a cărui răceala o simt între degete, un acvariu gol și crăpat, acoperit parțial cu o pernă descusută, un ghiveci gol, lângă un alt ghiveci în care încă mai supraviețuiește o plantă rahitică și necunoscută, niște ciorapi, câte unul din fiecare pereche, o sabie ornamentală agățată pe peretele de vis-a-vis de fereastră, un lucru aruncat lângă alt lucru, aruncat lângă alt lucru, aruncat și tot așa. Cam asta e camera mea. Cineva ar putea sa spună ca e ca o cocină de porci. Da, cred că așa ar putea să spună și ar avea perfectă dreptate. Chiar e o cocină de porci, doar noroiul lipsește, dar, în timp, cred că o să rezolv și problema asta.
Astăzi e joi, iar ziua e deja pe sfârșite. Soarele se pregătește să apună peste oraș, iar lumina, filtrata prin jaluzelele de plastic, transformă toată aglomerația asta de gunoaie, într-un tablou aproape magic. Gunoaiele capătă o semnificație noua, stranie, aproape că nu le mai recunoști. De exemplu, cămașa aruncată peste un taburet răsturnat pare să se miște, alunecând spre podea, covorul, culorile lui, terne și murdare, par să prindă viață, sunetele ce ajung filtrate aici, acoperă totul cu o perdea invizibila.
STOP. STOP. STOP.
Să nu ne lăsăm furați de cuvinte deși e atât de ușor sa o facem. Să nu uitam de unde am plecat. Cum vă spuneam, astăzi este joi și „oamenii pe cari Dumnezeu i-a făcut la început s-au pornit a face și ei, la rândul lor, copii, în fiecare zi câte unul. În ziua întâi s-a născut Duminică, fată; apoi s-a născut Luni, băiat; apoi Marți, tot băiat; a venit apoi Miercurea, fată; apoi Joi, tot băiat, și după el a venit Vinerea, fată, iar la sfârșit s-a născut Sâmbăta, fată și ea. Iată așa s-au născut sfintele zile ale noastre”
Luni, după cum v-am zis, e bărbat și e bun pentru începutul tuturor lucrurilor. El ține “cheia de la cea dintâi poartă a ceriului, iar când treci pragul spre lumea de dincolo, el îți arată drumul pe care trebuie să mergi”.
Ziua de Marți e tot bărbat, dar este o zi rea, în care nu-i bine să începi nimic și nici să pleci la drum. “E ziua Sfântului Ilie și postul se ține doar pentru dușmani”.
Despre Miercuri pot să vă spun că e femeie și că e o zi bună, solară, în care se postește pentru Maica Domnului.
Cea de a treia zi bărbat este Joi, despre care se spune că este o zi norocoasă, benefică dragostei și căsătoriei, călătoriilor lungi si descoperirilor. Ea e aflată sub protecția Sfântului Neculai.
Ultimele zile ale săptămânii sunt femei. Astfel, Vineri “stă sub semnul Crucii dătătoare de viață, și postește pentru cei în nevoie”.
Sâmbătă e tot femeie, însă e zi nefastă, ziua în care se aduc ofrande moșilor de neam, când cerul se deschide, iar morții se uită să vadă dacă au primit ceva de pe această lume. “Nu-i bine să începi nimic, nici lucru, nici drum și, îndată ce te scoli, trebuie să-ți faci cruce, „căci dracii toată săptămâna rod lanțurile diavolului, iar sâmbăta doar într-o cruce se mai țin”.
Duminica, femeie și ea, e o zi solemnă, cea mai mare și mai frumoasă dintre toate, ziua rugăciunii, a învierii, a bucuriei, a nunților și jocurilor.
Da astăzi e Joi, zi bărbătoasă și tare, zi în care eroul nostru purcede a-și întâlni destinul. Iată, profitând de statutul nostru privilegiat, eu de povestitor, iar voi de ascultători ai acestei povești, iată, îl privim cum, fără de teamă sau de prihană, traversează mări și țări, traversează orașe și sate, câmpii, podișuri, ba chiar și o deltă formată la marginea unui oraș, pe locul unei foste gropi de gunoi. Se avânta pe benzile periculoaselor noastre șosele, zboară și înoată în același timp, ocolește gropi și sare peste malurile râurilor. Are un bidiviu pe care l-a hrănit din belșug cu jăratic, iar el, eroul nostru, îmbrăcat de sus până jos într-o armură argintie, el, neînfricat, privește doar înainte.
Astăzi e joi, o zi masculina în care lucrurile trebuie spuse pe nume, fără menajamente. Adevărul trebuie spus întreg, până la capăt. Voi reformula, deci, cele de mai sus. Da, eroul meu privește doar înainte prin micul vizor pe care și l-a făcut, râcâind parbrizul vechiului sau Ford K.
A trebuit sa depună destul de mult efort în acesta faptă a sa, căci nenumărați porumbei, ca să nu mai pomenim aici și de alte zburătoare fără rușine, își descărcaseră, în decursul anilor, toată acea materie lor nefolositoare, dar atât de utilă agriculturii, tocmai pe mașina bunului nostru erou. Având în vedere că mașina nu mai fusese spălata… mai exact nu cred că fusese spălata vreodată, acum nu doar că nu se mai vede culoarea ei originala, ci, mai mult, caroseria nu mai este uniforma, ci denivelata, deal – vale, cum doar sufletul românului mai este.
O materie maroniu-verzuie, ușor poroasă, dar foarte rezistentă atunci când vrei s-o înlături, acoperă mașina bunului nostru erou, Prevost. Inițial, eroul nostru, învingându-și scârba, a încercat cu vârful unghiei să desprindă materia aceea absolut dezgustătoare de pe parbrizul vechiului Ford K. Da de unde. Misiune imposibilă. .Singurul rezultat: durerea pe care a resimțit-o apoi toată ziua în vârful degetului mare, de la mâna dreapta. Căci Prevost, am uitat să vă spun, ca toți erorii care se respectă, e dreptaci. Cum ar fi să te lupți cu un balaur, tu ținând paloșul în mâna stânga? Gardă inversă. Evident, balaurul ți-ar bate obrazul și ți-ar spune că nu e corect ce faci. Ai zis luptă dreaptă, ar zice el, iar acum ce faci?
În fine, o să vă feresc de a vă mai povesti despre scârbavnica acțiune prin care, cu ajutorul unei bucăți de plastic tare, Prevost a reușit, săpând cu tenacitate în stratul gros de gâneaț, aproape ca un arheolog, să găsească lumina. Mai exact, a reușit să elibereze parbrizul de puturoasa materie pe o suprafață nu mai mare decât un bănuț. Suficient însă pentru cineva cu calitățile eroului nostru, pentru a putea porni la drum.
Alte probleme, din fericire nu s-au mai ivit căci, surprinzător, bătrânul Ford K a pornit înainte de a zecea cheie.
Ce sa va mai spun, important e ca, într-un fel sau altul, iată că-l vedem pe eroul nostru, la volanul Ford-ului său hârbuit, alergând pe asfaltul fierbinte al patriei. De ce fierbinte? Nu știu. De vină cred că este faptul că, tocmai acum, fără nici o legătura cu povestea noastră, mi-am adus aminte de un roman al lui Tenessee Williams.
Conduce fără oprire de ... nici nu mai știu de cât timp. Oricum, foarte mult. În stânga și în dreapta doar galben. Galben unduios în bătaia vântului. Lanuri de grâu. Prevost a obosit să le privească. Galben, doar galben. Mai bine privește țintă panglica, destul de îngustă de altfel, a drumului. Un drum cu o banda și jumătate pe sens. Pentru ce e acea jumătate de banda, nu aș putea să vă răspund, și, sunt convins, nici Prevost nu știe să vă răspundă. Foarte des e nevoit să se înghesuie cât mai mult spre laterala drumului pentru a-i lăsa pe ceilalți să-l depășească. Și, cu toate că eroul nostru face eforturi supraomenești pentru a face cât mai mult loc, o banda și jumătate nu vor fi niciodată două benzi, așa că, aproape de fiecare dată, cel care-l depășește reușește să evite în ultimul moment o coliziune frontala cu un alt autovehicul care, și el depășește, doar că din sens opus, pe un alt Prevost care vine de acolo unde eroul nostru se duce.
Galben, galben, doar galben. De la un capăt la altul o singura culoare. Acoperă totul, pulsează în galben, respira galben. Eroul nostru e anesteziat. Încearcă să se agațe de panglica îngustă și neagră a drumului, singura culoare ce reușește să despartă galbenul în doua. Se concentrează pe linia neagră, căci simte că altfel ar putea să fie înghițit de marea unduioasa de galben, ar putea sa adoarmă anesteziat așa cum poți să pățești dacă, înghețat, adormi în zăpada.
Apoi, brusc, roșu. Un unic punct roșu în depărtare. Prevost încetinește. Punctul crește, apropiindu-se, devine o pată roșie în marginea lanului de grâu, devine apoi o silueta roșie, iar apoi ajungând în dreptul ei, devine o femeie îmbrăcată în roșu. Mai mult, și parul ii e roșu. Un roșu intens, aproape flăcări.
Prevost trece de ea, lăsând mașina să încetinească, iar el nu-și mai desprinde ochii din oglinda retrovizoare. O privește și, ciudat, deși se îndepărtează, în oglinda retrovizoare ii deslușește din ce în ce mai clar chipul. Femeia ii zâmbește cu ochii, cu obrajii și cu albul dinților ce se ivește dintre buzele cărnoase. Și Prevost începe sa zâmbească, privind ca hipnotizat în oglinda retrovizoare, zâmbește exact în momentul în care Ford-ul lui se proptește în singurul copac de pe marginea drumului. Cât vezi cu ochii, doar o mare de spice galbene și, undeva în marginea drumului, un copac. Singurul. Cine știe cum răsărit acolo. Iar bravul nostru erou, aproape fără efort, exact în acest copac și-a oprit .
Mașina, izbindu-se de trunchiul gros al copacului, a scos inițial un zgomot puternic, ca o detunătură, urmata apoi de un vaiet prelung de fiare contorsionate, încolăcind copacul. Viteza, din fericire, nu fusese mare, așa ca nici daunele nu erau chiar catastrofale. Cât privește eroul nostru, vătămările, cel puțin la o prima vedere, nu păreau majore. Izbitura îl aruncase cu capul în parbriz, astfel încât, în mijlocul frunții începea să-i crească un ditamai cucuiul. În rest, părea să fie destul de întreg. Puțin amețit, dar ce erou ar putea sa iasă complet nevătămat dintr-o asemenea încercare? Poate doar unul imaginar, dar nu e cazul eroului nostru. Apoi, cu destulă osteneala, proptindu-se cu toată puterea în portiera ușor îndoită, Prevost a reușit sa iasă din mașină.
Privea în jur, dezorientat, dar parcă nu accidentul și urmările lui erau ceea ce căutau privirile lui. Nu, el căuta punctul cel roșu, femeia pe care o zărise la marginea drumului. Și, iată, încordându-și privirea cea agera, o văzu. Părea să fie în același loc, așteptându-l.. Frecându-și cu palma fruntea care-l durea și în mijlocul căreia deja începuse să se ivească un cucui, Prevost uită cu totul de mașină și o porni în fugă înapoi, către femeia îmbrăcată în roșu. Alergă doar câțiva pași, după care, împiedicându-se în spicele încurcate de grâu, căzu cât era de lung la pământ. Izbitura fu dureroasa, pământul colțuros și tare, dar, pentru Prevost nu mai conta. Se ridică repede și, ignorând durerea care-l înțepa acum în multe zone ale corpului, porni din nou sa alerge, de data asta mai mult țopăind, sărind destul de ridicol, în încercarea de a nu se mai împiedica în lanul de grâu. Lucru bun, însă, era acela ca înainta, ajungea din ce în ce mai aproape de femeia pe care, acum, o putea distingea destul de bine, ii vedea fața, și părul roșu, aproape arzând, o vedea cum râde de-a binelea, arătându-și dinții foarte albi, o vedea foarte bine acum, și surprinzător, înțelegea cât e de înalta.
Foarte înaltă de fapt, asta înțelegea acum Prevost, apropiindu-se, imensa am putea spune noi, trebuie că are cam trei metri înălțime, aproxima în gând Prevost. Înaltă, foarte înaltă, și, de acolo de sus, râsul ei curgea cristalin peste lanul de grâu și ajungea la urechile eroului nostru ca un zgomot de zurgălăi, până când ea s-a oprit brusc din râs, s-a întors pe călcâie și a rupt-o și ea la fugă, îndepărtându-se de eroul nostru. Femeia alerga ușor, îndepărtându-se atât de Prevost cât și de șosea. Plutea cu ușurință pe deasupra lanului de grâu. Se oprea însă din când în când și privea în urma pentru a vedea dacă Prevost o urmează. Iar eroul nostru, cum s-ar putea altfel, chiar asta face, și Dumnezeu ii e martor ca nu o făcea cu ușurință, țopăia încercând s-o ajungă deși era clar că, fără voia ei, nu avea nici o șansă să facă asta.
- Hei, oprește-te. Așteaptă-mă. Nu mai pot alerga așa, strigă într-un sfârșit Prevost.
- Hei, nu auzi, vreau să vorbesc cu tine, strigă iar Prevost, dar femeia continua să alerge, sărind câte doi metri odată.
- Hei, scânci Prevost, lăsându-se să alunece către pământ.
Nu mai putea, răsuflarea i se tăiase de tot și nici picioarele nu-l mai țineau. Cursa asta fusese prea mult pentru el.
Ostenit, se lăsă pe spate intre spicele tăioase de grâu. Respira greu și aerul ieșea șuierat dintre buzele pe care încerca zadarnic să le umezească trecându-și limba peste ele.
O să mor, se gândea Prevost, dar voi nu trebuie să vă speriați. Nici un erou nu moare așa, doar de oboseala, ci în lupte colosale cu vrășmași cu puteri nețărmurite așa cum sunt, de exemplu, morile de vânt sau balaurii de origami.
Apoi, legănat de mirosul reavăn de pământ amestecat cu mirosul dulce al griului aproape copt, eroul nostru adormi, gândindu-se la propria moarte, dar și la femeia uriașă din cauza căreia, iată, se prăpădea acum el.
Când, într-un sfârșit se trezi, soarele fiind deja în înaltul cerului, eroul nostru, deschizând ochii, fu orbit de lumina astrului și trebui să-i închidă degrabă la loc și sa clipească apoi repede. Obișnuindu-se treptat cu lumina și aplecând un pic capul către dreapta pentru a se feri de razele soarelui, zări lingă el, în picioare, un necunoscut care stătea și-l privea.
- He, he, te-ai trezit, zise necunoscutul. N-am vrut sa te trezesc. Aveai așa o față, continua el, de ziceai că ești un copilandru, nu alta. Numai copiii se pot bucura de somn așa.
- Ce copil, ce somn, nu știu despre ce vorbești? îi răspunse răstit Prevost. Mă cunoști de undeva?
- Sigur că te cunosc, cum să nu te cunosc. Pai dacă nu te cunoșteam…
- Mă cunoști? Nu cred. Nu ai de unde, ți nici eu nu te cunosc.
- Matale nu mă cunoști, răspunse calm necunoscutul, da eu te cunosc. Te cunosc bine și chiar te așteptam. Doar că te așteptam pe șosea, nu… Da’ e bine și așa.
- Chiar ști cine sunt? întreba Prevost încercând să se ridice.
- Sigur domnuțule. Sigur. Doar v-am zis că vă așteptam. Eu v-am trimis scrisoarea prin care vă rugăm sa veniți aici. Și acum, iacătă-vă. Ați venit. Și mare bucurie mi-ați făcut. Și nu doar mie ci tuturor celor de aici.
Intre timp, Prevost reușise să se ridice cumva și încerca să se scuture de praf. Nu reușea de loc sa înțeleagă vorbele celuilalt. Ce scrisoare, ce bucurie, despre ce vorbea necunoscutul asta?
- Și cine ai zis că ești, îl întreba Prevost pe necunoscut.
- Păi nu ți-am spus? Eu sunt Arim, preotul paroh și, totodată, unchiul tău, copile.
- Ce copil? Te rog sa încetezi cu exprimarea asta, se rățoi din nou Prevost. Eu înțeleg ca ești preot, dar… Și ce unchi? Eu nu am nici o ruda. De unde chestia asta?
- Nu trebuie sa te aprinzi așa, dragule, îl lua pe după umeri Arim, nu trebuie sa te superi. O să-ți explic totul și o să înțelegi. Ai doar răbdare, că nu se pot toate lămuri dintr-o dată. Ai răbdare, dragule.
Prevost se mai liniști puțin și îndrumat de preotul Arim care continua să-l țină pe după umăr, începu să meargă ușurel, în pas cu celălalt.

Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23916
Comentarii: 120178
Useri: 1422
 
 
  ADMINISTRARE