FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
NOUA ȚIGANIADĂ - act II
Text postat de ioan peia

Partea a doua. Aia mai bengoasă, să moră calu lu machidon!

Prolog lirikos:

Cântă zeiță avântul ce-l prinse pe puiul de cioară
Ce, iată, acuma se-ndreaptă spre zare și zboară
Cu aripe larg desfăcute, cât iroplanu muscal
Ce-ades șpionează prin ceruri al nost teritoriu natal,
Comuniști înrăiți, care umblă să ne facă de „cele”*
Că trecurăm, la fritzii, și facem, din nou, temenele
Până în glie, căci noi suntem loiali celor care
Domni să ne facă cu sila ar vrea, se cam pare,
Cândva, otomanii cereau un tribut în feciori,
Astăzi tributu-i de cinci milioane de ori
Mai mare decât pohta din vremea turceasc㠖
Acum democrații vor carne de tun, să trudească,
Să le adune căpșunii, să le culeagă, din cizmă, măslina,
Să le tragă la șaibă, să le repare-n servis mașina,
Pe străzile lor, să adune rahat fin de la câni,
Să le șteargă la fund, în aziluri, pe ciudați și bătrâni,
Să le spele gamela după ce au păpat ei finețuri,
Felceri români, în spitalele lor, să-i aline de grețuri,
Ce-s doctori făcuți pe aici, din bănuți românești,
Pe gratis, pe gratis titrați, și acum unde-mi ești?
Plătitu-și-au costul ce alții, în locul lor, au plătit?
Nu-i oare hoție să pleci cu un debit șutit?

Dar hai să ne-ntoarcem la cele oi ale noastre!...
Rămăserăm la zborul către zările-albastre,
Ale danciului care o tuli, într-o cursă mai lungă,
Înspre vestul în care citise-n tarot c-o s-ajungă,
Dar am zis că-i mai bine, să nu facem nevroză,
Să ne scoatem din liric spre sectorul de proză...


Și merse, și merse puiul de porumbel pe cărăruia aspră a destinului, până se amurgi de-a binelea. Stelele, pe cer, făceau cu ochiul lic-lic, în depărtări astrale, luna era ca o scovargă coaptă-n ulei de palmier, când, deodată, în întunericul din jur, accentuat și de radiația pigmentului specific, radaru din dotare intră în stand-by. Beep! Stop! Căci nu funcționa în infraroșu, ci doar în infranegru. Negru-negru, fără nici cea mai vagă urmă de dubiu coloristic! Do’dat, sâmți oarece gresaj ciudat la talpă. Pfff!... exclamă hulubul, ca un prinț de tarot, descins, parcă, din povestirea lui Mark Twain, în timp ce căuta să-și recapete echilibrul fizic și psihic! Asta noroc se pare că este, gândi, compensator, litlle prince! Prins la șmanglă! Trebuie să trag la loto, când ajung la Tamașvera!
Dar, până atunci, ura și la gară!
Pe peron, lume, hauleuu, muuultă dă tot! Care cu traista-n băț, care cu papornița doldora de oarece lucruri, care cu poștalioane mici, pe rotile, care cu deștetu-n gură. Dar mai erau unii cu rucsace-n cârcă, ca niște cămile de pripas, cu o coamă țepoasă pe scăfârlie, cu belciuge-n nas și zale-n limbă, care se-auzeau zdrăngănind, în timp ce urlau ca apucații: „GDS, leguma roșie!”, „Să vină liikeanu, să vă dea-n muianu”, „Știrbii să rămână fără dinți în gur㔠(ăștia erau cam nepregătiți dpdv prozodic), „Spânzurați-i p-ăia trei, ce ne facăr derbedei”!, „Să vie acușa Pena Corcodrușa, să v-arate ușa”!
Danciul rămase cam diliu, cam spărios, ca la ciordeală, când cauți cu periscopu către jandarii cu coadă ai curții, gata-gata să-l înghațe în ezerțițu foncțiunii, numit șmanglă. Căci încotro privea, tot gâlceavă și răscol. Izbuti, totuși, să se strecoare printre zărghiți, în tren, care musai trebuia să-l ducă-n Tamașvera, visul lui de mărire, și se cuibări-ntr-un colț, ca un biet emigrant ce era și nu știa care-i șpilu-n lumea mare. Trenul șuieră și, mvvvumf, vummmf, o luă din loc. Nu trecu mult și un tip cu caschetă și o paporniță de umeri, care le cerea tuturor oarece irtie la vedere, ajunse și-n dreptul lui.
- Beletu!... îi apostrofă neavenitul pe danci.
- Ce, bre? Ce’ seși?
- Beletu, pițingăule, ești surd? Arată beletu!
- În ce dialect te esprimi, bre, nea cu cască? Că, pe la noi, prin etnie nu să știe!
- Ciocârdel, tu faci caterincă acilea? Ai sau n-ai belet? Dacă nu, love pentru amendă...
- Nu’ș ce parlești, dedeo, și vezi-ți de drum.
- Ce-ai zis, mă tilică? Ia hai tu cu tăticu la interogator.
Și mi ți-l înșfacă de haripă pe hulub, de-i merse fulgii, după care îl pasă șungalăului.
- Încotro emigrantule, ce-ai pățit?, îl luă-n primire un zdrahon cu fălci de crocodil flămând și priviri de acvilă care tocmai ce-a reperat în văzduh un pescăruș speriat.
Danciul se uită la crocodil, crocodilul returna uitătura, cam așa, cam cu subânțeles gastronomic.
Danciul se uita la acvilă, acvila nu părea deloc impresionată.
Pînă la urmă, o mică luminiță de speranță, se ivi în privirea neajutorată a porumbelului! Gaborul avea semnalmente pigmentare cunoscute: adică din același lanț genetic, cu întortocheli greu de descifrat. Ei, atunci, instinctul de castă zbucni la suprafața sentimentului fratern și, parcă dumirit, crocodilul își retrase dantura-n teacă, acvila clipi a recunoaștere.
- Sar bușos, ciripele, mânca-ți-aș graiu?
- Zghiereșan, dedeo! Sunt hindus, dă la vânju dă sus! Tu san rrom sau gagio?
- Rrom dă jamaika, dă la Găuriciu, puradelule! Ja sando cem?
- La Tamșvero, să mă fac pictor și scriptor, să mă pomeneasă neamul rrom pă vecie.
- Ce e halea, pictor și scriptor?
- D-ăla dă face pânze muiate-n ulei și blogodorește cu plaivasu?
- Ăi fi bucătar te pomeni? So de bărș sî tu?
- Șapte ani de-acasă, făcuți prin bălării. Puradel curat, bree, perpelit la focul sacru al vetrei strămoșești.
- Sar bușor chio dad?
- Nu știu, că n-am fost dă față. Dedea erea-n permisie la mardit cai.
- So de șave sî tu, phala ?
- Câtă frunză și iarbă, dedeo! Firișoru dă iarbă șî danciu! Frunza șî orătania! (Aci dicșonăru romulean are lipsuri, deci scuzați-l pe traducător!)
- Sî tu că boc?
- Hauleu, ți-aș mânca și cascheta, pupa-ți-aș tălpili matale dă împărat!

PS: Dai tu, dau și eu, pescăruș de câmpie!

„cele”* - variantă ecoliterară pentru oarece!
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23932
Comentarii: 120163
Useri: 1424
 
 
  ADMINISTRARE