PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Ion Jumate, un om de patruzeci de karate (1) Text postat de Gheorghe Rechesan O întîmplare ieşită din comun răsturnă echilibrul existenţei calme a lui Ion Jumate. Într-o dimineaţă banală, ca atîtea altele din acel an, omul nostru merse la gîrla care curgea domol în fundul grădinii sale cu un scop domestic bine determinat. Fiindcă nu avea apă curentă, iar fîntîna îi secase, se apucă să-şi spele rufele, acolo, la pîrîu, după metoda tradiţională practicată de veacuri de românce. Pe cînd clătea în unda cristalină o pereche de izmene groase, observă că în urzeala ţesăturii străluceau zeci de firişoare metalice.Trînti indispensabilii pe iarbă, să se zvînte bine şi-i scutură apoi pe o cîrpă curată. Cu nespusă uimire văzu că pe pînză se strînse un pumn de nisip auriu care sclipea vesel în bătaia razelor matinale. Îşi aminti de mitul „Lînii de aur”, citise, nu demult, o cărţulie care conţinea cele mai importante legende antice şi-şi scărpină meditativ scăfîrlia. Cum nu avea la îndemînă o piele de berbec, îşi scufundă cuprins de febrilitate toată lenjeria în gîrlă, iar pînă la amiază colectă o căldăruşă de pulbere aurie. Transportă neaşteptata comoară în casă murmurînd nemuritoarele versuri: „munţii noştri aur poartă, noi cerşim din poartă-n poartă...” Eiii bine! el, unul, n-avea să mai cerşească fiindcă pronia cerească sau natura inepuizabilă îi dăruise o neaşteptată bogăţie. Dintr-o dată, toate grijile, tot cenuşiul şi amarul vieţii dispărură ca prin minune căci,oricît ar afirma filosofii şi moraliştii că bogăţia n-aduce după ea fericirea, Ion Jumate exalta cuprins de o bucurie fără margini. Nici Hernando Cortez sau Francisco Pizaro, nemiloşii conquistadori spanioli care şterpeliseră aurul aztecilor şi incaşilor nu cunoscuseră o satisfacţie mai deplină. De-acum înainte, avea să trăiască fără grija zilei de mîine, putea să-şi îngăduie orice capricii şi, mai ales să se dedice în voie, ocupaţiei sale favorite, scrisul. Da, omul nostru scria de ani buni, încă din perioada cînd frecventa cursurile şcolii profesionale de mecanici şi electricieni auto. Spre deosebire de colegii săi, care îşi petreceau tot timpul liber frecventînd cinematografele, discotecile sau umblînd după codane, el se retrăgea într-un ungher ferit şi-şi aşternea pe hîrtie gîndurile, trăirile şi experienţele semnificative prin care trecea. De-a lungul timpului umpluse patruzeci de caiete format dictando cu scrisul său mărunt dar citeţ şi nu intenţiona deloc să se oprească. Un ticălos de maistru instructor găsi unul dintre aceste caiete în care notase următoarele reflecţii: „ Suntem ca nişte frunze plutind fără o ţintă precisă pe valurile vieţii. Cine ne poate lămuri cum am ajuns în această lume şi unde ne vom îndrepta după moarte? Oare spiritul piere o dată cu dispariţia fizică ori pluteşte în infinit, ca fulgul, nepăsător la cele lumeşti? Există Dumnezeu, sau doar o entitate uriaşă cuprinzînd şi dirijînd tot Universul? ” Rîpeanu, că aşa-l chema pe maistru, după ce citise rîndurile acelea din caiet, îl apucase de chică şi-l izbise cu capul de unul dintre rafturile metalice din atelierul şcolii zbierînd: „ Băăă, hăbăucule şi neisprăvitule, de-astea te ţii? Te pomeneşti că eşti un tîmpit de habotnic bisericos care toată ziua se-nchină la sfinţi în loc să tragi la şaibă?” Întîmplarea ajunsese şi la urechile directorului şcolii care convocase o şedinţă urgentă a corpului profesoral inclusiv secretarul u.t.c. pe raion ca să dezbată situaţia. În van încercase Ion Jumate să se apere zicînd că, dimpotrivă, el nu era bigot, ci ateu şi se conformase întotdeauna principiilor materialismului dialectic şi istoric. Fusese exmatriculat din şcoală şi silit să se întoarcă acasă, adînc marcat de acest eşec dureros. Multe umilinţe trebuise să îndure şi prin multe încercări nefericite trebuise să treacă pînă cînd acea rană a sufletului se vindecase. Pe la patruzeci de ani, contaminat de lecturarea unor poezii aparţinînd clasicilor literaturii universale îşi încercase condeiul şi-n direcţia acestei nobile arte. Nu arătase nimănui acele încercări literare, pînă cînd, într-o zi, cherchelindu-se la onomastica a unui coleg de serviciu, o învăluise pe una din participante, o blondă planturoasă, cu pieptul proeminent şi cu ochii verzi, pe numele ei Vasilica Danciu, cu vorbe de duh: „ Eu, să-ţi spun drept nu caut perfecţiunea ci o modalitate de a-mi acorda sufletul la toate cele fireşti: apa, aerul, soarele, firul de iarbă ce răsare nevinovat în cîmpie, frunza ce se leagănă-n codru des, toate astea le consider comori inestimabile ale unei trăirii dincolo de...” Femeia, că nu mai era o puştoaică naivă, nedeprinsă cu viaţa îl întrerupse zicînd: „ Măi, Nelule, nu înţeleg ce vrei să zici tu, cu cuvintele astea de intelectual citit, deşi tre’ să recunosc că te pricepi la vorbe…io, de la bărbaţi aştept protecţie, siguranţă şi îngăduinţă…aşa că te-anunţ, să nu fie dubii, că îţi permit să mă conduci acasă, chiar acum… după aia mai vedem noi ce se poate întîmpla!” Acestea fiind zise își luară amîndoi hainele şi plecară spre blocul în care stătea ea în chirie. Franţujii au o vorbă potrivită de minune în situaţii de acest fel, „ cherchez la femme”. Ion Jumate nu ştia limba franceză, făcuse în şcoală doar rusa, dar căută cu vîrf şi-ndesat, vreme de cinci ore femeia din Vasilica. La urmă, istovit dar fericit, ca o încununare a relaţiei lor carnale, îi recitase una din poeziile sale intitulată „ Abur de femeie”: „ Cînd freamătul vieţii mi-a sleit ultima fibră din trup, tînjesc ca arabu-n pustia aridă din nemurire să-mbuc, acesta-i blestemul naturii omeneşti, foamea de necuprins, setea de forme cereşti, alături de tine, minune promisă, de cel care ţine în palmă o lume întinsă.” Spre mirarea sa, femeia nu rezonă la stihurile lui smulse din preaplinul unui suflet cald. Se sculă din aşternuturile motolite, se îmbrăcă şi-i spuse pe un ton acru, răutăcios: „ Io, măi omule, nu pot trăi cu abureli şi promisiuni aiurea, bune pentru fetoşcanele de şaişpe ani. Dacă vrei să ne mai întîlnim, tre’ să ai în vedere că o femeie serioasă ca mine are şi alte nevoi, mult mai pămînteşti!” Fusese, pentru el, o lecţie aspră, dar tare folositoare, însă de scris nu se lăsase. Prilejul de a arăta lumii de ce-i în stare se ivise pe neaşteptate. Într-o zi, unul Babiuc, şeful secţiei sculărie unde muncea povestea că fusese cu familia la un spectacol al cenaclului Flacăra. Jumate simţi că i se încing măruntaiele şi îl mănîncă limba. ” Nu-imare brînză să scrii ca Păunescu!” spusese el. Babiuc îl măsurase cu o privire neîncrezătoare: ” Zău, mă a lu Juma de buletin, crezi că-i aşa simplu, ca şi cum ai strunji o cămaşă de rulment ?!” În loc de răspuns, în timp ce toţi cei de faţă izbucniră în rîs, luă o coală de hîrtie şi un creion şi compuse la iuţeală, în nici un sfert de ceas următoarea poezie pe care o recită cu o voce joasă, baritonală: Nu încercaţi să-mi spuneţi că este normal Să fie pe lume dureri, sînge, pierderi, războaie, Că omul se rezumă la un trup pieritor şi carnal, Iar gustul cald al pîinii se pierde printre gunoaie Sămînţa binelui vă spun eu, este iarăşi salvată Nu-l ascultaţi pe-acel profet fals cu aura de nebun, Răsar flori pure, albe, gingaşe ca obrazul de fată Sub pietre, în abisuri, chiar pe afetul crîncen de tun Atunci cînd ninge, prieteni, zăpada m-ajută Să închid în mine porţile de fier ferecate, Şi să răzbat către tine, femeie de-a pururi tăcută Sub ceruri arzînde, prin valurile mării moarte Şi, iată, văd acum că ninsoarea veselă-şi rîde De răul din suflete şi de nemilosul ei gîde, Pacea dospeşte în fire ca dulcele aluat de pîine Vă spun, prieteni: va fi azi, va fi, iarăşi, şi-un mîine! Se lăsase o tăcere nefirească, de se auzeau muştele izbindu-se de ferestrele mari ale halei, apoi cei de faţă aplaudară, ca la un spectacol minunat, iar Babiuc, învins de evidenţa rimelor îl bătuse pe umăr exclamînd : "Bravo, măi...să ştii că ai talent, ce-ar fi s-o trimiţi la reviste să ţi-o publice?" Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23930 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE